Tag archive

amintiri

Confesiunile tinerilor – Ce mi-a făcut inima să bată mai puternic

"în Texte/Marca POV21" "de POV21"
viața tinerilor

Ce poate fi mai palpitant decât să intri în profunzimea din viața tinerilor și să afli care a fost cel mai important și memorabil lucru care li s-a întâmplat ?

Este deja știut faptul că această perioadă este una destul de solicitantă, plină de surprize, trecând printr-o mulțime de „provocări” ce ne formează pentru viața de adult…

Sărbătorind în această lună Ziua Internațională a Tineretului, noi, tinerii din POV21, am marcat această sărbătoare printr-o nouă ediție a seriei de confesiuni.


Cea mai memorabilă întâmplare și cea mai scurtă… Totul s-a întâmplat într-o zi de vară, după ce a fost gata școala. Era unul din anii când școala se termina in iunie si începea in septembrie… Nu, nu era pandemie, vreau sa zic! Împreună cu doi prieteni am hotărât să plecăm undeva, oriunde, doar să plecăm. Nu pot să cred ca ne-am ales destinația cu ajutorul jocului, piatră-hârtie-foarfecă! Da, exact așa!

Și ghiciți ce a ieșit? Timișoara!

Oh, da, aveam de mers aproape 600 de km într-o zi, ajungând la celălalt capăt al țării! Totul bine și frumos, până am dat de CFR. Ok, a fost si mai vintage, ce să zic, aveam momente când simțeam că mergem înapoi… 24 de ore în tren… Dar a fost nemaipomenit! Am ajuns, rupți, vă dați seama, după atâta timp, dar tot voiam să vedem ce ne-am propus. Când am ajuns în fața Catedralei, am avut cel mai ciudat sentiment. De ce? Știam foarte bine că acolo au murit primele victime ale comunismului… Primele gloanțe, primii morți, Timișoara.

Atunci, mi-am dat seama că orașul nu a fost ales întâmplător de către soartă, fiindcă ne-a dus undeva, unde cândva s-a strigat libertate!

Daca călătoria noastră a fost una random de la început, se pare că la sfârșit ne-am dat seama că istoria se vrea știută, și fiindcă istoria vrea asta, în zilele ce au urmat am fost la toate locurile unde au existat victime ale comuniștilor, Gherla, Aiud, Pitești, ș.a.

„Se pare că in viață trebuie sa fim mai spontani, fiindcă din aceste fapte spontane, putem crea amintiri pe viață si cel mai important, creăm istoria!”

– Andrei Druga


Am multe întâmplări pe care le țin cu dragoste în albumul memoriei mele și mi-ar fi imposibil să aleg doar una dintre ele ca fiind cea mai memorabilă. În schimb, pot să aleg una recurentă, una care nu s-a epuizat niciodată în viața mea și sper că nici în viața tinerilor: experiența lecturii. Este o întâmplare care revine continuu, un izvor de sentimente și idei care nu se sfârșește niciodată.

Lectura sau întâmplarea de a găsi și citi cărțile potrivite este o experiență copleșitoare.

Îmi amintesc cu drag de zilele în care uitam complet de mine și de cei din jur în favoarea cufundării totale în lectură. Lectura este o stare. Este și o rețea de socializare, căci poți socializa cu cei mai renumiți, inteligenți și bogați sufletește oameni din istorie, cu cele mai fericite și mai admirabile exemplare ale omenirii.

Apasă aici pentru câteva noi sugestii de cărți ce au fost la maximă căutare în acest an!

Lectura te afundă într-o apă adâncă din care nu poți ieși decât cunoscându-te mai bine pe tine și pe cei din jur. Te îmbogățește și te clădești constant pe temelii de fier. Recomand cu drag oricărui tânăr această întâmplare memorabilă care este cititul.

       „Sfatul meu e să citiți mai ales autorii clasici, canonici, care au marcat istoria literaturii universale.”

Cărțile de duzină, Young Adult sau cum s-or mai chema au și ele frumusețea lor, desigur, însă nu sunt atât de bogate în sensuri, originalitate, creativitate, profunzime și imaginație precum ale marilor autori, dintre care în acest moment, personal îi prefer mai ales pe Dostoievski și Tolstoi.

– Robert Grigore Manea


 

În generală eram un copil introvertit. Aș fi ales mereu o carte bună în locul unei ieșiri în oraș. Nu găseam frumusețea ieșirilor la terasă, iar ideea de club mi se părea o prostie. Totuși, îmi plăcea natura.

Simțeam o anumită pace când mă găseam înconjurat de copaci, departe de zgomotul orașului.

Nu aveam mulți prieteni, dar pe aceia puțini îi iubeam și împărțeam cu ei fiecare aventură. Cea mai memorabilă a fost noaptea când ne-am pierdut prin pădure. Întâmplarea nu a fost ceva spectaculos în sine, comparând cu altele din viața tinerilor. Porniserăm la o plimbare, însă câteva ore mai târziu am realizat că se făcuse întuneric, iar noi nu mai găseam drumul înapoi.

Ceea ce a făcut ca amintirea să rămână una dintre cele mai frumoase au fost prietenii cu care eram.

Deși ne-am găsit pierduți în beznă, nu simțeam vreun fel de frică, ba chiar dimpotrivă. La 13 ani noi eram cei mai descurcăreți! După ore în care ne-am ghidat după stele și mucegaiul de pe copaci, care sunt mai folositoare decât harta de pe telefon, am reușit să ajungem înapoi acasă cu aceeași energie cu care am pornit.

                                      „Orice întâmplare poate fi bună dacă ești cu oamenii potriviți.”

– Anonim


Când aveam în jur de 5-6 ani, mă gândeam că viața de adult este cu mult mai fantastică față de viața unei mici fetițe (MARE GREȘEALĂ). Abia așteptam să cresc și-mi imaginam că voi fi un chitarist de mare succes.

În clasele I-IV, am fost o leneșă. Uram să cânt. În timpul orelor „creative”, mereu găseam ceva de făcut: mă jucam cu un cordon de la ghiozdan, scăpam pixurile (de fapt, le trânteam) și făceam gălăgie atunci când domnișoara practicantă ținea anumite lecții de probă (acum s-a cam întors roata).

Am crescut urând muzica. Și, treptat, în clasa a VIII-a nu aveam niciun hobby. Până când, un „îngeraș” mi-a schimbat viziunea.

                                                                                       Accident?

Aproape că reușisem să combat o zi destul de grea (la fel ca toate celelalte din viața tinerilor, cum ar spune alții…). Pregătirea pentru Evaluarea Națională era dificilă. Singurul meu refugiu înfățișa băncuța din apropierea dealului aflat lângă școală. O „băncuță-simbol” care mi-a înghițit lacrimile și care mi-a suportat greutatea sufletului. După câteva ore dificile, trebuia să recapăt puteri, așa că am ales să mă alătur unui abandon al timpului stând pe lemnul fraged al băncii.

În acel moment, s-a apropiat un băiețel de clasa a V-a. În spate, căra o chitară, iar chipul acestuia aproape se pierdea din cauza înălțimii pe care o avea husa.  S-a părut că și el luptase cu o zi dificilă. S-a așezat pe aceeași băncuță, lângă mine. A scos chitara din acea husă imensă, neagră. El se descărca altfel: ura să plângă, deci lăsa chitara să-i fie pace pentru bătăile inimii sale:

„Dacă nu ai auzit o chitară plângând înseamnă că nu știi cât poate plânge sufletul omului”

Sinceră să fiu, am râs. Inocența copilului nu a făcut altceva decât să-mi stârnească un interes și am discutat cu el despre problema mea: lipsa hobby-ului, dar și stresul.

Mi-a pus chitara-n brațe. Am încercat să exemplific un acord pe care mi-l arătase acel băiețel. Mi-a plăcut. Simțeam o atingere lină, parcă instrumentul pierdea din greutate și, odată cu el, tot stresul și toate problemele se diminuau. Sunetul ei fin mă poseda.

Mi-am adus aminte de promisiunea făcută pe vremea când eram un „purice”: voi munci pentru a ajunge un muzician desăvârșit.

Băiețelul mi-a zâmbit și mi-a propus să particip și eu la viitoarele ore de chitară, ce vor fi realizate în cadrul școlii. Mi-a mai zis că e foarte ușor să înveți dacă știi ce vrei cu adevărat de la un instrument, iar ceea ce voiam eu era echilibrul.

                „De ce oamenii mari sunt pasionați de lucruri pe care nu le pot înțelege?”

Cât adevăr într-o frază atât de simplă. Oamenii mor și tot nu capătă înțelepciune…

A fost o zi decisivă pentru mine. Mi-am promis ca, după ce voi rezolva cu Evaluarea Națională, primul lucru pe care-l voi face va fi să-mi cumpăr o chitară și să particip la fiecare curs.

Și tocmai asta s-a întâmplat.

– Filimon Andreea-Gabriela


Tu ai o astfel de întâmplare, specifică din viața tinerilor, ce ți-a făcut inima să bată de câteva ori mai puternic?

   Împărtășește-o cu noi în comentarii!

 

Călătorind într-un trecut stropit cu parfum

"în De simțit/Poezie și literatură" "de POV21"
parfum

Îmi leg involuntar de anumite parfumuri cele mai frumoase amintiri. O întâlnire, o plimbare sub tei, o experiență de neuitat, un profesor care mi-a schimbat viața, toate aceste amintiri sunt scoase cu voluptate la suprafață din oceanul ființei mele atunci când simt un miros de parfum.

Îmi amintesc bunăoară de ființa ta prin parfumul pe care-l purtai în acea zi de vară. Aproape că ți-am uitat și chipul, însă mirosul încă îl am adânc scris în sinapsele din creier.

Mi se întâmplă uneori ca anumite amintiri ale unor momente sau persoane concrete să fie șterse și înlocuite cu un miros de parfum. Nu mai țin minte nimic legat de acea persoană sau întâmplare. Nici față, nici haine, nici vorbe, nici gesturi. Nu știu nici dacă era vară sau iarnă. Dar știu cu siguranță parfumul.

Parfumul, miros care-ți inundă întreaga ființă prin mijlocirea nărilor.

Îmbrăcăminte invizibilă, pur senzorială, exprimând o gamă atât de intensă și de variată de idei, sentimente, atracții sau respingeri, senzații, extaz sau agonie, impulsivitate sau indiferență… Iată cum o simplă senzație olfactivă, un simplu organ de simț se poate transforma în artă.

E destul de uimitor cum poate un miros să-mi schimbe întreaga stare de spirit. Mă simt transportat în rai atunci când intru într-o cameră îmbibată cu miros de crini, de pildă. Sau într-o grădină plină cu flori frumos și puternic mirositoare.

Îmi plac mai ales parfumurile puternice, care acaparează totul, nepermițându-ți nicio urmă de răgaz pentru a observa și alte detalii. Ele sunt egoiste, îți fură toată atenția, te îneacă în senzație, în olfactiv, în uitare de sine, de trecut, de viitor și de prezent.

Un fel de portal magic spre alte lumi și alte culmi, asta e parfumul.

Tămâia te urcă în înălțimile cerului, crinul sau teiul te ascunde în mijlocul unei naturi organice, de neratat, învăluindu-te complet în miros de frunze, de pur, de creație nealterată de mână omenească.

Știai că s-a lansat un parfum cu miros de… spațiu cosmic? Citește mai multe chiar aici!

Ceea ce pentru unii e prilej de încântare și extaz, pentru alții poate fi prilej de cumplită tristețe, de cădere chiar. Ambivalent, la fel ca orice instrument puternic, parfumul îți poate fi prilej de bucurie sau unealtă folositoare în economia vieții, cât și prilej de tristețe sau unealtă mizerabilă.

Același parfum poate transporta un om în culmea bucuriei, pe altul în culmea sfințeniei, iar pe altul în culmea deznădejdii, a disperării.

Dar pentru mine un parfum nu este real decât în măsura în care mă face să retrăiesc momente din trecut.

Funcția esențială a parfumului este, pentru mine, retrăirea, reactualizarea amintirilor. Simt că mă teleportez levitând în camera în care am stat de vorbă atât de mult în acea zi în momentul în care intru în sfera parfumului pe care-l purtai atunci.

Uneori, tot ce vreau e să închid ochii și să simt fiecare miros din jur. Renunț de bună voie la toate celelalte organe de simț, păstrându-mi în funcțiune numai nările. Ele singure îmi sunt de ajuns, pentru câteva minute, să cunosc senzorial tot ceea ce mă înconjoară.

Deschide acum acea sticlă cu amintiri gata de reactualizat, stinge lumina, aprinde stelele din noapte și rămâi învăluit în parfum ca într-o baie caldă. Oprește-ți gândurile în loc și smulge-te din timpul capricios, retrăind trecutul cu amintiri parfumate și Proust care-și caută timpul pierdut…

Un alt fel de bac

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Un alt fel de bac

Nu ştiu cum a fost pentru alţii, dar pentru mine bacul a fost o aventură ce m-a maturizat. A fost un alt fel de bac. Odată cu aflarea rezultatelor, am încheiat un proces ce a durat 16 ani de zile.

Totul a început pe 13 iulie, când am ajuns la familia adoptivă, la care sunt şi astăzi.

Fiind copil de la ţară, evident că tot satul ştia situaţia mea. Încă de la grădiniţă aveam eticheta de „copil de la stat”. Tot de la grădiniţă, am cunoscut fenomenul de „bullying” ce avea mai târziu să mă afecteze într-un mod dureros. De la grădiniţă până la finalul clasei a VIII-a am fost bătută şi umilită ca şi cum aş fi fost un gunoi, nu că nu mi s-a spus că sunt un gunoi.

Pot să zic cuvânt cu cuvânt cum mi se spunea de faţă cu toţi profesorii, unde profesorii se făceau că brusc au surditate mixtă. De asemenea, corpul meu a primit o mulţime de pumni, cât şi palme, dar şi tratat ca un mop de şters podelele. Partea cea mai marcantă, a fost când eu la 10 ani mă plimbam prin închisoare ca să îmi văd tatăl biologic, iar colegii de la şcoală au aflat.

Evident, au apărut întrebările:

„De ce tatăl tău este la închisoare?”

„Vei ajunge şi tu la închisoare?”

Am închis gurile tuturor cu luarea evaluării naţionale. Toata vara am visat la perioada liceului, unde credeam că va fi cea mai faină, dar a rămas un vis.

La liceul ales de mine, au intrat şi două colege. Culmea, au căzut în aceeaşi clasă cu mine. Au împrăştiat zvonuri despre mine şi tot liceul a aflat de mine. Când mergeam la un laborator, mergeam cu ochii în pământ dorindu-mi să nu fi existat. Directoarea a aflat despre acest bullying, dar a închis ochii.

Desigur că a apărut depresia.

Depresia ce mă mistuia şi îmi rupea toate oasele. Am început să mă urăsc, să îmi mutilez corpul şi să îmi doresc să mor. Cum am trecut peste? Un înger m-a făcut să mă ridic.

În prima zi a acestui an, am ştiut că va fi un an de succes şi cu multe schimbări. Am realizat că o mare parte din vină a fost a mea. În fiecare zi mă duceam cu frică la şcoală ca să nu fiu iar o victimă a bullying-ului, iar automat atrăgeam toate aceste lucruri, întrucât „eşti ceea ce gândeşti”.

Am trăit cu frică mulţi ani. Ce s-a schimbat?

Am început să iubesc viaţa şi să îmi pese prea puţin de ce cred ceilalţi despre mine. Mi-am schimbat modul de gândire, într-unul pozitiv. Astăzi sunt o fată ce iubeşte fotografia, să citească şi să scrie.

Dacă e vorba de distracţie, sunt deja în picioare pentru dans sau muzică. De asemenea, pasiunea mea de suflet e voluntariatul. Fără voluntariat, nu pot respira. Am acceptat trecutul şi am ales să trăiesc în prezent, dorindu-mi să evoluez.

Referitor la materia pentru bacalaureat, nu îmi dădeam nicio speranţă că voi reuşi, în special la matematică.

Dar mi-a fost trimis un om, cu motivul de a mă învăţa matematică, dar scopul adevărat era să îmi fie un prieten ce să mă facă să înţeleg multe prin prietenia lui.

Pentru mine el este cel mai bun om pe care l-am avut în viaţa mea deoarece, el mă înţelege cum nimeni nu o face. Este îngerul meu, iar pentru tot ce a făcut şi continuă să facă, îi voi fi veşnic recunoscătoare şi îi mulţumesc din tot sufletul.
Ziua finală în care am reuşit să demonstrez că nu sunt ce credea toată lumea despre mine, a fost ziua aflării rezultatelor.

Când am văzut media 8,48 la bacalaureat, dar mai ales nota 8,45 la matematică, în condiţiile în care 3 ani am fost corigentă, plus de nota 3, am ţipat de fericire şi am plâns aproape toată ziua.

Am simţit eliberare şi am fost mândră că am ajuns în acest punct.

Acum ştiu că s-a meritat totul şi că sunt capabilă de mult mai multe lucruri. În viaţă nu poţi schimba moartea, dar orice este posibil, chiar dacă e vorba să înţelegi cum funcţionează matematica în 3 luni.
După tot acest proces, trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Mă uit la soare şi zâmbesc vieţii, mulţumind pentru tot ce am primit şi pentru ce mi-a mai rămas.

Le mulţumesc tuturor profesorilor, prietenilor, inclusiv colegilor pentru tot ce mi-au oferit întrucât datorită lor astăzi simt că sunt vie. I-am iertat de mult, pentru că sunt conştientă că în fiecare există iubire. Viaţa e scurtă şi voi face tot posibilul să o trăiesc după propriile mele principii, idei şi valori, încercând să colorez viaţa altora, aşa cum anul acesta grupul de la cursurile de matematică, mi-au colorat mie cele 3 luni.

Dragi cititori, cine vă spune că nu puteţi face minuni în 3 luni, nu îi ascultaţi.

Dacă dorinţa e arzătoare, iar voinţa şi munca există, atunci puteţi face orice. Ieşiţi afară, bucuraţi-vă după bunul vostru plac fără să fiţi ca restul turmei de oi şi iubiţi-vă viaţa. Daţi valoare sentimentelor pozitive şi de omenie deoarece, societatea încă are nevoie de oameni empatici şi omenoşi.

Autor: Georgiana Hurmuzache

(A)stăzi (N)oi (C)reăm (A)mintiri

"în Poezie și literatură" "de POV21"
(A)stăzi (N)oi (C)reăm (A)mintiri

vorbisem din toamna trecută
la început ai fost doar o formă geometrică sferică pe ecranul smartphonului meu
cine ar fi crezut că prima dată mă vei vedea cu o țigara?
a fost prima noastră întâlnire, ambele fiind în rochie și pe tocuri
nu știam cum să sting o țigară, nefumătoare fiind
te-a amuzat mai tare decât vrăjeala pe care ți-o aplic seară de seară
de atunci vorbim doar pe o rețea de socializare
aproape zilnic îți aud vocea din înregistrări vocale
majoritatea sunt cu tine cântând
vocea ta ca undele sonore ale unei rândunele
îți încântă dimineața la o cană cu lapte rece

Mi-am lăsat mintea carantinată să se plimbe

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
mintea să se plimbe

În perioada asta de „carantină” am avut timp pentru mine și pentru… noi. Am avut timp să-mi las mintea să se plimbe. Cu toate că nu diferă carantina asta de ceea ce făceam în trecut (da, acum știți ce fac introvertiții), dar am avut mai mult timp să gândesc, să reflectez și, în unele cazuri, să mă descopăr. Am reușit să ajung în punctul în care să îmi pun o nouă ordine în viață și o încep de azi. Azi e luni și afară se plimbă puțini oameni.

Echipa de Instagram a POV21 (vezi aici profilul!) a lansat o provocare pentru urmăritori și se lega de amintiri, așa că am scris câteva cuvinte, după care am șters tot, am lăsat gândul să meargă unde vrea el și am scris fără mine.

Degetele îmi erau ghidate doar de ceea ce îi dicta subconștientul și am trimis un mesaj destul de scurt și cuprinzător în același timp, la care am primit și reacții. Pentru asta nu pot decât să mulțumesc.

Mi-am amintit de faptul că eram mic și fugeam prin casă ca un nebun, cu mopul ținut între picioare și mă credeam un soi de Mihai Viteazul, mai viteaz decât el (pentru că am defectul de a fi mai catolic decât Papa) și pe fundal îmi mergea filmul regizat de Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul”, pe Național TV. Ce atitudine luam când auzeam strigătele de bătălie… aveam piele de găină. Ridicam în nebunia mea o lingură de lemn (buzduganul lui Vodă) și strigam în mijlocul minții, să mă aud doar eu.

Îmi amintesc cum am crescut pe muzica lui Phoenix.

Prin 2010 au concertat la Bistrița, cât se serbau „Zilele Berii”. Mic și dolofan, i-am așteptat în față, la gardul ăla-n care mă împiedicam mereu, de la ora 10:00 până la 23:00, ora concertului. Mergeam pe reprize acasă, le-am prins și repetiția, i-am simțit mai aproape ca niciodată. Acum când le aud melodiile, asta aproape în fiecare săptămână, îmi aduc aminte de tricoul pe care îl purtam. Scria mare „GAP” și era portocaliu. Arătam ca un cârnățel.

Ce era mai interesant am scris pe pagina de Instagram, profil, ori cum vreți să îi spuneți. Știu că mergeam des la bunicii mei pe care îi iubesc (și dacă dai, buni, peste articolul ăsta perfect întâmplător să știi că te salut, nu am cum să vin la voi că nu pot ieși din casă), eram tot așa, un pui de om cam prea plinuț și greoi, cu mici aspirații artistice. Dacă nu aveam plastilină să modelez cocoși și rațe (o obsesie la capitolul ăsta, cred că am modelat la rațe de mi-a fost rău), atunci luam o foaie și un pix. Desenam sau scriam, de fiecare dată cu entuziasmul că de data aceea nu vor ieși toate doar forme ușor neregulate.

La bunici nu am avut aproape niciodată o hârtie ca lumea.

Știu că aveam un pix primit de la o mătușă de la bunica mea și desenam pe hârtie de împachetat. Mereu îi făceam ca dispărute sulurile bunicii mele de hârtie, pentru că desenam la masa din bucătărie și uneori aruncam „capodopera”, nu mă satisfăcea. Când îmi plăceau, le prindeam cu ace de perdeaua din bucătărie și le spuneam bunicilor să le vândă când merg ei la lucru, că sigur găsesc un om să le placă. Nu ceream mult, până în doi lei.

Nu prea cred că rezistau mult hârtiile alea acolo. Cel mult până plecam din bloc. Apoi se întâlneau cu coșul de gunoi, să-și povestească. Însă când mergeam la ei, creștea inima în mine pentru că le vedeam dispărute și mi se dădeau banii pentru ele, de către bunica. Deci eram antreprenor de mic, nu? Asta da afacere. Nu știu cum au făcut, dar niciodată nu m-au făcut să mă gândesc că acele mici tablouașe nu ajung în casele altora sau că nu au negociat pentru ele. O făceau pentru bucuria mea.

Nu pot în încheiere să spun decât un singur lucru, să citez din Mircea Cărtărescu: „Cu cât ne izolăm acum mai mult unii de alții, cu atât mai repede vom fi împreună din nou.”

Lasă-ți și tu mintea să se plimbe! Aici ai câteva idei, ce-ai putea să faci în carantină!

Top 5 jocuri din copilărie

"în Texte" "de POV21"
jocuri din copilărie

De când cu tehnologia am uitat de jocurile care ne-au marcat copilăria. Ne întălneam în fața blocului cu vecinii de cartier sau mergeam la bunicii noștri de la țară și de la bloc. O mare majoritate din copiii generației alpha (an de naștere 2010-2015) nu au auzit de aceste jocuri. Așadar vă prezentăm top 5 jocuri din copilărie.

Recunoaștem, ordinea este una pur subiectivă.

Monopoly – numit și „Jocul de schimburi comerciale rapide cu proprietăți”.

Este un joc în care jucătorii se mișcă pe o suprafață de joc, deplasându-se în funcție de numărul decis de zaruri, mărindu-și averile imobiliare prin achiziționarea de case și hoteluri, și încasând chirii de la adversarii săi, scopul final fiind de a-i împinge pe aceștia spre faliment.
Monopoly se joacă în maxim 4 persoane. Mereu cumpăram când aveam ocazia, așa că de multe ori am rămas cu case și hoteluri, dar fără bani.

Duel Masters – este un joc de cărți realizat după un anime.

Înainte să apară carțile, anime-ul s-a derulat la televizor pe Cartoon Network. Pentru a începe, fiecare dintre cei doi jucători are nevoie de un pachet de minimum 40 de cărți. Cinci cărți sunt așezate cu spatele, una langă alta, ele reprezentând „scuturile” și mâna jucătorului. De aici vă las pe voi să retrăiți momentele faine din copilărie și poate chiar să căutați pachetul în dulapul cu de toate. P.S.: prețul lor a crescut destul de mult.

Joc de cărți: Război – este un joc de cărți cât se poate de simplu, cu siguranță toată lumea a jucat măcar o dată în viață „Război”.

Acesta se joacă cu întreg pachetul de cărți, poate avea minim 2 jucători, iar maximul nu este precizat, însă pot fi cât de mulți, astfel încât fiecare jucător să aibă un număr decent de cărți în mână.
Cărțile se țin sub formă de teanc, cu fața în jos. Câștigătorul este cel care acumulează toate cărțile din joc.

Bakugan – este un joc de strategie bazat pe un anime creat în Japonia, mai apoi ajungând și la noi.

Acest joc se bazează pe 6 mari atribute: foc, vânt, apă, lumină, pământ și întuneric. Mai exact, fiecare bakugan are o carte si o figurină din plastic, ambele având câte un magnet. Figurina are formă sferică, iar la atingerea magneților se deschide și începe bătălia. Mă jucam acest joc doar cu băieții, aici pot spune că au avut gusturi bune.

Șah – În prezent, este considerat un sport, iar originile sale datează din secolul al XV-lea.

Este un joc care necesită capacitate de concentrare, analiză și planificare, nu este dificil! Trebuie doar să știți regulile de bază și mișcările, iar practica vă va ajuta să vă dezvoltați propriile abilități. Acest joc rulează în doi jucători. Este captivant, cu șanse de câștig nesfârșite.

Acestea fiind spuse, sperăm că v-am adus aminte de momentele frumoase din copilărie avute alături de prietenii și bunicii voștri. Și cine știe, poate e momentul potrivit să vă uitați în acel dulap cu de toate.

Dacă sunteți totuși mult prea competitivi și distrugeți voia bună a altora când vă jucați, mai bine vă uitați la un film misto, de aici!

Autori: Daiana Lavinia și Uifelean Aurora Sofia

Zilele ploioase

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Zilele ploioase

 


Nimic din ce e trupesc nu-mi e străin,
Însă dintre cele ale sufletului îmi sunt destule.
Atâtea sentimente îmi ocolesc sufletul
Asemeni copiilor care ocolesc bălți în zilele ploioase.
Îmi petrec zilele scriind poezii,
Menite a-mi sugruma durerea,
Îmi dau seama că e ineficient,
Asemeni trupului meu care a trăit atâtea
Și sufletului meu îmbinat în virginitate,
Asta mă seacă de rimă.
Am scris prea multe poezii disperate
Și prea puțină proză inspirată.
Sunt o virgină mințind că nu cunoaște
Și, de asemenea, că nu simte.


Proză îmbibată în lapte

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Proză îmbibată în lapte

Vine de la țară
Unde serile se ducea după lapte
Luând o gură mare în drum spre casă,
Era mică și prăpădită.

A crescut, îi plac concertele rock,
Băieți înalți cu plete șatene
Ca ciocolata care nu este mai dulce decât ea.

Proza ei ca obiectivitatea frumosului.
De ce nu îi spun oamenii mai des că e frumoasă?
Poate aș fi vrut să fiu în copilăria ei
Să mă descrie într-o proză
Publicând-o în viitoarea sa carte
Pe care s-o citesc la o cană de lapte.

Când știi că o relație se duce dracului?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
relație

Februarie, luna dragostei, scoate din noi nu numai dragoste, ci și amintiri chinuitoare despre dragoste sau despre o relație în care am fost implicați. Doar ce mă revoltasem într-un articol despre persoanele care își plâng de milă online că sunt singure, când o discuție a adus în prim-plan amintirile urâte care rămân în urma dragostei.

Toți ne amintim ceva mai neplăcut despre o mare dragoste de-a noastră

Trebuie să recunoaștem că nicio dragoste, relație sau mare iubire nu a fost sau nu va fi perfectă. Dacă tu vrei să o vezi așa, e în avantajul sau dezavantajul tău. Cred că fiecare își poate lua un minut în care să se gândească la ultimul lui moment de îndrăgostire și, cu siguranță, îi va trece prin minte și ceva neplăcut. De la dragostea neîmpărtășită la friendzone, de la încercări de a fi împreună la respingere sau de la dispariția și apariția constantă a persoanei iubite, toate pot fi în memoria unui singur om.

Deși reacțiile pot fi diverse, sentimetele pot fi aceleași. Aici puteți citi mai multe despre sentimentele lăsate în urmă de friendzone.

Însă subiectul pe care îl vom aborda astăzi este cel al persoanelor care nu au un parcurs constant în viața ta. Persoanele alea care îți dau speranțe de ceva mai mult și după dispar sau devin reci. Hmm… Sună cunoscut, nu?

De ce ai da speranțe cuiva doar ca pe urmă să le ruinezi?

Cauzele pentru care o persoană nu are un parcurs constant în viața ta pot fi diverse. Nu vreau să scuz pe nimeni sau să țin partea nimănui, însă uneori ar trebui să ne deschidem ochii și să vedem tot ce e pe lângă noi. E frumos să acorzi afecțiune unei persoane dragi ție, însă nu trebuie să te complaci în afecțiunea de care nu ai avut tu parte până acum. Sunteți doi oameni frumoși și mai bine ai fi afectiv cu o persoană care merită, care te iubește așa cum o iubești și tu.

De ce să îți complici viața și să ai blocaje emoționale pentru că te complaci într-o iubire tristă? Nu acorda iubire dacă nu simți asta. Nu-l mai face pe cel de lângă tine să creadă că-l iubești. Dacă vei continua să pui suflet fără să simți iubire cu adevărat, vei reuși doar să obții o dragoste tristă. Nu te poți obliga să iubești o persoană sau să rămâi într-o relație. Îi poți spune de o sută de ori: „Te iubesc!”, însă situația nu se va schimba. Mai bine ești sincer cu toată lumea și pui punct.

„Un punct și de la capăt cu altul” zicea Marius Tucă într-o poezie de-a lui

Un punct pentru dragostea, care de fapt nu e dragoste, e pur și simplu o proiecție a nevoii tale de afecțiune. Și un punct pentru dragostea pe care te aștepți să o primești în viitor. Să nu mai iei cu tine aceleași obiceiuri, care ți-au adus tristețe. Să nu mai ai speranțe de oferit, chiar dacă nu vrei să primești ceva în schimb. Să nu mai fii persoana care provoacă confuzie.

Cu toții ne strângem sentimente care stau să erupă

Nu este sănătos să ții totul în tine pentru că te vei stresa și îți vei pune întrebări de genul: „Cum ar fi dacă?”. Ieșiți seara la o plimbare, stați pe o bancă într-o după-amiază ploioasă, încercați să vă destăinuiți față în față și să faceți contact vizual. Fiți sinceri, nu ezitați niciun detaliu, pentru a nu vă părea rău mai târziu.
Mi-am strâns sentimente de genul până am crezut că e prea târziu, dar am avut puterea să îmi spun mie că nu. Și da, sunt una dintre persoanele care au dat speranțe false. Am început o relație, deși eu nu aveam speranțe de viitor. Dar mi-am dat seama că nu e ok, în primul rând pentru mine, iar apoi pentru persoana care avea speranțe. Am spus că nu vreau să fiu așa, dar am fost. Și, într-un final, am schimbat asta.

Când știi că a venit momentul să renunți?

Când oferi dragoste care nu ți se întoarce. Când simți că nu ești apreciat pentru ceea ce oferi. Nu trebuie să renunți la ceea ce simți, nu te poți forța să faci asta. Poți însă să nu mai faci lucruri care îți aduc aminte de acea persoană. Poți să nu mai faci gesturi romantice, pentru ca sentimentele tale să rămână constante sau să scadă în intensitate. Uneori este mai bine să renunți la ceea ce iubești. Iubire vei tot întâlni pe parcursul vieții, așa că trăiește fiecare moment!

Nu te mai amăgi crezând că în viitor va fi ceva între voi doi sau că poți menține o relație, deși nu simți asta. Mai bine renunți și te ocupi de tine și de activitățile sau pasiunile pe care le ai. Acum poți să ieși cu prietenii şi să te simți de milioane alături de ei, pentru că, aparent, mai sunt persoane în lumea asta care pot să te facă să te simți bine în afară de el/ea. Fugi în lume, distrează-te și bucură-te că poți să petreci mai mult timp pentru a te dezvolta. Citește ceea ce îți place, încearcă chiar „Anatomia iubirii” de Helen Fisher.

Niciun lucru care ți se întâmplă nu va rămâne întipărit pe sufletul tău

Te va durea, vei ști că e acolo, însă nu va fi evident. Mi se spunea că iau tot ca pe o experiență. Pentru că, da, viața mea e plină de experiențe. Am dat speranțe alandala, a fost o experiență. Am primit speranțe alandala, și asta a fost o experiență. Dacă ești deschis să simți și să experimentezi, viața nu va mai fi așa aspră cu tine.


Autori: Aurora Sofia Uifelean și Ana Retegan


 

Cobor la prima

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Cobor la prima

 


Nu mai călătorisem niciodată împreună,
Iar atunci, o primă dată,
Nici măcar nu te-ai așezat lângă mine.
Știai că sufletul meu tânjea
Să mai stea 15 minute
Atât de aproape de tine,
Dar tu te-ai așezat strategic
Atât de aproape de mine,
Te-ai pus cu un loc mai în spate
Și ai privit melancolic
Cine știe pe unde,
Pe când eu ațipisem
La doi pași de sufletul tău.
Eu am coborât la prima, buimacă de somn,
Tu ai rămas pe același scaun
Care mi-a furat 15 minute
Din cea mai frumoasă dragoste.


PARFUM DE ȚIGARĂ

"în Poezie și literatură" "de POV21"
PARFUM DE ȚIGARĂ

Scrumezi trecutul în scrumiera

Plină de chiștoacele uitate de timp

Iar prezentul înecăcios de la vicii

Îți șoptește: te sufoci
Deși …

Țigara iar îmi cântă șoapte

Dar…

În zori, voi fuma din nou

Să-mi hrănesc iluziile…

Parcă prin fum încă-mi bântuie parfumul tău

Și n-aș vrea să îmi pierd o ultimă speranță

Deschizând geamul tăinuit

De țesătura groasă și îmbibat cu amintirile noastre

Țigările noastre…


Autor: Lorena Dalia


Foto: Andreea Filip

– In memoriam –

"în Poezie și literatură" "de POV21"
In memoriam

O să te aștept în stația unde vântul nu mai bate
Lacrimi nu mai curg, chicotele-s uitate
Prin păr îmi trec mâinile ce-mi doresc a fi letale
Nervozitatea ți-a înlocuit ultima fărâmă din inimă.

Înlemnește acum trupul stătător al meu
Negrul cerului usucă plânsul înc-o dată
Sunete goale pe fundalul ce a pierit
Universul se închină în fața-ți veștejită.

Mai stai, căci eu am murit – am spus odinioară
Albul pielii mele nu m-a contrazis
Crud apari în visul meu, seară de seară
Mi-aș dori să nu mai dorm – iar tu să mai stai iară.


Foto: Camelia Bratfalean

Interviu Augustin Zegrean – CCR: „Aveam zece mii de dosare pe an”

"în Interviuri" "de POV21"
Augustin Zegrean

Augustin Zegrean poate fi un model pentru mulți tineri. Acesta are o poveste simplă, care începe asemeni multor altele, cu un tânăr nehotărât care și-a dictat viața după o simplă convingere, poate nefondată.

În spatele funcțiilor mult prea cunoscute se ascunde un om jovial și plin de viață, care a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări.
Î: Care este povestea din spatele studentului la drept care ați fost cândva?

R: Nu este nicio poveste în spate. Pur și simplu am terminat liceul la Cluj și voiam să fac o facultate. Am zis: „Unde să mă duc?” și aveam ceva rămas în minte demult că mi-ar plăcea să fiu procuror. Nu știam nimic despre asta. Habar n-aveam ce e aia procuror. Părinții mei au fost muncitori, nu am avut nicio relație cu asta.

Dar așa mi s-a părut mie că sună bine în ureche și că o să fie frumos. Și asta a fost. M-am dus la drept. Nu am ajuns procuror pentru că atunci când eu am terminat facultatea, în 1980, în acel an, au hotărât ei să nu ne mai repartizeze în orașe mari. Deci erau 16 capitale de județ în care nu se puteau repartiza studenți absolvenți. Cu aceasta, foarte multe locuri în justiție nu au mai fost. Nu puteai să mergi procuror la Gherla, de unde eram eu, că nu era procuratură.

Și atunci am ajuns la Bistrița jurist consult la Baza de aprovizionare tehnică din Bistrița. Am lucrat acolo o vreme, pe urmă am trecut jurist consult la Electrica și în 1988 am intrat prin examen avocat, de atunci avocat am rămas până în ziua de azi.

Î: Ați avut mai multe probleme din cauză că nu ați făcut parte din Partidul Comunist, asta v-a încurcat?

R: Nu am fost membru al Partidului Comunist și din cauza asta a fost foarte greu, pentru că nu au vrut să mă primească nici judecător, nici notar. Avocat m-au primit cu foarte mare greutate, după ce am umblat vreo 8 ani și am tot scris scrisori la Ministerul Justiției să mă înscrie la examenul de admitere la avocatură, până la urmă m-au acceptat la examen. Probabil în speranța că nu voi reuși, dar le-am făcut figura și am reușit.

Suntem trei frați și toți trei am făcut facultate. Tata sigur că nu voia să rămânem să muncim la rindea, deși mie mi-ar fi plăcut foarte mult. Cred că mi-ar plăcea mai mult decât ce fac acum, dar asta este. Viața te duce unde vrea ea, nu unde vrei tu. Tatăl meu a trăit în perioada războiului, a făcut patru ani războiul. După ce a venit acasă din război i-au luat tot ce a avut. Pe urmă au venit comuniștii, luând și ei. A rămas așa, a fost o perioadă dură.

Î: Cine credeți că v-a influențat cel mai mult în alegerile pe care le-ați făcut?

R: Toată viața am citit. Asta a fost pasiunea vieții mele, să citesc. Deși, nu ar fi trebuit să fac asta, pentru că am grave probleme cu ochii, am avut din clasa întâi, dar asta a fost, asta mi-a plăcut să fac. Am avut o dorință de a cunoaște cât mai mult, de a ști, de a ști, de a ști. Nu pot să spun că anumite persoane m-au influențat. Nu m-a influențat nicio persoană. Dorința mea pur și simplu de a ști cât mai mult și de a ajunge cât mai departe.

Î: De ce ați ales acest drum dacă spuneți că ați învățat așa mult? Ați fi putut face aproape orice.

R: Pe vremea comuniștilor, când eu am terminat liceul, facultatea de drept era cea mai mare încercare pentru oricine. Erau trei facultăți de drept în toată țara și erau doar 150 de locuri, 50 la fiecare facultate, București, Iași și Cluj. Eu am dat examen cu 20 pe un loc. Mai mare încercare nu putea să existe. După aceea sigur că s-a schimbat regimul, a fost revoluția. Am fost activ la zilele acelea ale revoluției. Eu am avut convingerea, încă cu mulți ani înainte, că voi prinde sfârșitul comunismului. Nu știu pe ce mă bazam.

Mai ascultam Europa Liberă și știam că în Polonia au început niște mișcări foarte agresive împotriva comunismului. Eram sigur că vor ajunge și la noi și au ajuns. Am fost aici, mă bucur că am fost aici. Deși, de multe ori m-am gândit că poate ar fi bine să fi plecat, cum au făcut mulți alții.

Se putea pleca și pe vremea comuniștilor.

Dacă voiai să pleci, până la urmă te lăsau să pleci, să scape de tine. Dar am rămas aici în ideea că va fi nevoie de noi după ce vor cădea comuniștii. Și au căzut. Și am crezut când au căzut că au căzut de tot, dar m-am înșelat. Am mers senator, în ’90 am candidat cu FSN-ul atunci. Pentru că celelalte 2 partide care au candidat, PNȚ-ul și PNL-ul, erau atât de mici încât nu-mi dădeau nicio speranță că voi putea ajunge cu ei în Parlament. Eu am vrut să ajung în Parlament. Am vrut să ajung să scriu legi. Și am ajuns în Parlament, am fost în comisia juridică, în Senat. Am fost în comisia care a scris Constituția. Am fost vicepreședintele comisiei juridice și chiar am scris legi. Atunci legile se făceau în Parlament, nu se făceau la Guvern cum se fac acum.

Î: De care lege sunteți cel mai mândru?

R: Mândru nu sunt de niciuna. Pur și simplu legile trebuiau făcute. Noi am pus bazele prin legislația pe care am făcut-o, am scris-o, am adoptat-o, am pus bazele noii orânduiri sociale din România, pentru că am fost și în comisia care a redactat Constituția. Și a fost o șansă formidabilă pentru mine. A doua școală pentru mine. Am avut acolo profesori celebri și oameni foarte învățați. Vă dau un singur exemplu, am avut cu mine în comisia de redactare a Constituției pe poetul Romulus Vulpescu, care era un munte de învățătură și o bibliotecă ambulantă. Nu vorbesc de profesori de drept, erau și ei cinci profesori de drept constituțional, atâția erau în România și toți erau membri în comisie.

Am făcut atunci foarte multe legi pentru toate instituțiile pe care astăzi le întâlniți. Au fost înființate de noi atunci.

Sigur, mai întâi Constituția și după aceea toate instituțiile care decurg de acolo. Eu știu, legea de organizare a președinției, a Guvernului, a prefecturii, legile electorale, legea societăților comerciale au fost printre primele. A fost legea 31 din 1990. În ’90, în iunie, am început să lucrăm ca Parlament și în iulie-august am scos legea societăților comerciale ca lumea să poată să se dezvolte în economia de piață. Tot atunci, am facilitat legea Curții de Conturi, legea de organizare judecătorească, legea SRI-ului, care nici astăzi nu e modificată, deși ar trebui modificată pentru că a fost anterioară Constituției, dar nu s-a învrednicit nimeni să o modifice. Practic, toate instituțiile au fost atunci înființate prin legi la care eu am avut o anumită contribuție. Eu am spus-o și repet: revoluția din ’89 s-a încheiat prin adoptarea Constituției.

Adoptarea Constituției din 8 decembrie 1991, ăla a fost actul final al revoluției.

Pentru că atunci am spus: „Constituția din 1965 este și va fi abrogată.” Deci tot ce a fost înființat pe vremea comuniștilor, a fost desființat atunci. Sigur că, treptat, s-au adoptat legile, s-au mai adăugat. Dar legile de bază, după care se organizează și funcționează România, au fost făcute atunci, în anii ’90, ’91, ’92.

Î: Care credeți că sunt beneficiile și minusurile pe care le avem din perioada comunistă?

R: Nu știu care au fost lucrurile bune. Este greu, aproape imposibil de comparat comunismul cu necomunismul, cu ce se întâmplă acum, cu lumea liberă. E ca și cum ai aduna mere cu pere sau ai compara merele cu perele. Nu se poate, Comunismul a fost altceva. Eu am urât comunismul organic, de când am început să înțeleg ce-i pe lumea asta, am urât comunismul. Pentru că era o societate egalitară, o societate în care toți trebuia să fim egali.

Totul a fost pe dos în perioada comunistă. Că au făcut blocuri? Au făcut blocuri, dacă nu erau ei tot se făceau blocuri. Uitați-vă că s-a construit enorm în anii de după ei. S-a construit bine. Multă lume zice că ne dădeau la toți case. Da, ne dădeau la toți case ca să ne supravegheze. Aveam loc de muncă tot ca să ne supravegheze. Totul era ca să ne supravegheze. Nu făceau de dragul nostru ce făceau. Ce se întâmplă?

Nu există reguli, documente, legi sau cărți după care să se facă trecerea de la comunism la capitalism.

Invers au fost. Au fost cărțile lui Marx și Engels, care au îndemnat pe oameni să facă comunismul și s-au dirijat după ce scriau ei acolo și pe urmă Lenin și alții, dar de trecere inversă nu există. Nimeni nu a fost pregătit. Anul 1989 a fost un mare mister pentru istorie. Nimeni nu anticipa că vor veni revoluții, că vor veni aceste revoluții anticomuniste, iar comunismul va dispărea. Absolut nimeni. Nu s-a scris nicăieri. Sigur că își doreau mulți asta. Dar nimeni nu a crezut că se va întâmpla asta. Nimeni!

Populația a venit împotriva istoriei, a venit împotriva a tot ce se știa.

Pur și simplu oamenii nu au mai vrut să suporte asta, au ieșit în stradă și au făcut ce au făcut. Au alungat comunismul. Se spun multe. Sigur că s-au făcut greșeli după revoluție. S-au făcut multe greșeli. Multe lucruri nu trebuiau să se întâmple, nu trebuiau închise fabricile. Dar nimeni nu cred că a făcut intenționat asta. Noi făceam parte atunci din organizația statelor socialiste. Și produceam ce se cerea în CAER, ce voiau ei, aia produceam.

Nu trebuia distrusă industria. Trebuia adaptată la noile cerințe, dar după ce au fost date fabricile muncitorilor, că s-au dat celor care lucrau acolo, a fost o privatizare în masă. Așa s-a numit ea, practic, le-au luat pe degeaba și în loc să le facă să funcționeze, le-au făcut să se oprească.

Dar este târziu și inutil să mai vorbim despre asta. Nu se mai poate întoarce nimic. Nu vom mai avea ocazia să trecem de la comunism la economia de piață. Așa că nu ne mai ajută la nimic. Sigur, dacă eu aș fi pus acum în situația de atunci aș face altfel, dar e ușor să dai vina pe trecut dacă nu ai fost acolo și nu ai știut și nu ai participat. Eu nu cred în toate teoriile astea conspiraționiste că au venit unii să ne distrugă. Nu cred în asta. Nu cred deloc în asta. Și, oricum, s-a câștigat enorm prin faptul că am obținut libertatea de a circula.

Eu nu am ieșit din țară până în 1991, nu se putea pleca. Nu aveai cum să mergi în excursie în străinătate. Decât în URSS, sau în Bulgaria sau în Ungaria, unde nu mă interesa să mă duc. Ce să văd acolo? Ce vedeam la ei vedeam și la noi. Nu aveam de văzut nimic altceva.

Î: Ce v-a rămas în amintire de pe vremea când erați consilier juridic? De ce?

R: Faptul că aveam un sentiment de inutilitate, pentru că nu prea aveai ce face ca și consilier juridic la o întreprindere. Întreprinderile se mai judecau între ele. Dar judecata era una formală, pentru că nu se lucra cu bani. Erau banii niște cifre de cont. Nu existau bani efectiv să trebuiască să îi dai la altă întreprindere zece milioane, sau un milion sau o sută de lei. Întreprinderea avea voie să dețină în casierie 500 de lei, restul nu existau. Totul era numai pe hârtie. Bani de cont. Deci nu existau bani, nu circulau banii. Era proprietate socialistă totul.

Nu era proprietară întreprinderea la care eu lucram. Ne judecam numai așa, ca să ne aflăm în treabă. Nu era mare lucru de făcut atunci. Și cu toate astea nu aveam sâmbătă liberă. Nu exista. Se lucra toată săptămâna. De foarte multe ori ne chemau la lucru și duminica, chiar dacă nu aveam nimic de făcut. Dar ne chemau la lucru să fim acolo, să bifeze că am venit.

Î: Care a fost declicul care v-a propulsat în rolul de președinte al CCR?

R: Declicul a fost în ’90, când, după revoluție, am început să activez în plan social. În 15 ianuarie 1990 am scos un prim ziar care se numea Cadran, aici la Bistrița. A fost printre primele ziare libere din România.  Am mers cu el vreo 2 ani de zile. Era un ziar săptămânal, destul de frumos, atunci am zis: „Domnule, trebuie să facem ceva! Adică am făcut revoluția, acum îi lăsăm tot pe ei să ne conducă. Hai să vedem! Să facem ceva!”. M-am dus la alegeri și am câștigat în 20 mai, alea, mult discutatele alegeri.

Nu suntem noi vinovați că am câștigat. Poporul ne-a votat atunci, că nimeni nu a pus la îndoială valabilitatea votului. Sigur că, apoi, lucrurile s-au schimbat și au apărut sute de partide în România și multe lucruri ciudate. Declicul a fost revoluția, nimic altceva. Și am mers cu asta, cu ideea asta: „Hai să facem ceva!”.

Î: Ce lucruri s-au schimbat din momentul în care ați fost ales președinte al CCR?

R: A mers curtea mai bine. Eu am intrat la curte în 13 iulie 2007, primii trei ani am fost judecător la curte și atâta tot. Dar ce nu mi-a plăcut la început, când am intrat eu acolo, era faptul că eram foarte izolați, Curtea nu comunica cu nimeni în niciun fel, nu era cunoscută. Lumea nu știa de existența Curții. Foarte puțini erau cei care știau că există Curtea și că poți să te adresezi și vă dau exemplu în cifre, cel mai semnificativ: în anii dinainte de 2007 și după aceea, încă un an probabil, erau cam 300 de dosare pe an, în 2009 am avut 10.000 de dosare.

Deci, lumea a început să afle de Curte după 2007, când președintele Băsescu a fost suspendat în anul 2007 și atunci trebuia un aviz de la Curtea Constituțională. Eu mi-am propus să ajung președinte de la început, de când am mers acolo. Voiam să schimb un pic, să ridicăm un pic perdeaua. Să se vadă că suntem aici, să comunicăm cu lumea. Am început să vorbesc cu ziariștii, ceea ce nu s-a întâmplat până atunci. Au început ziariștii să mă aștepte acolo, la scări, în fiecare dimineață când aveam ședință. Mă așteptau la scări, la intrare, la ieșire și povesteam cu ei. Nu făceam conferințe de presă, pentru că, fiind judecător, nu ai voie să dai, ai obligația să te abții. Să nu comentezi. Dar am vorbit cu presa permanent. Am început să avem o relație, o activitate foarte intensă pe plan internațional.

Întâlnirea cu domnul Augustin Zegrean ne-a lăsat o amintire plăcută și plină de învățături. Întâlnire care ne-a arătat cât de mult înseamnă să fii onest și mândru de ceea ce ai realizat.
Dacă vă interesează mai multe interviuri cu personalități de excepție, aici veți putea descoperi altă poveste de excepție.

Erosfiliaga

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Erosfiliaga

 


azi mă simt atât de tu

și plapuma de pene îmi face aripi să zbor

călătoresc între cer și pământ iar de tine

dau abia dincolo de norii înmuiați

în ceașca mea de cafea

ce-mi picură pe gene stări

te privesc dintre tâmple cu ochii închişi

şi îţi admir răsuflarea pe care o prind uneori

într-un pumn şi-o transform în poezie

îmi zbate în ochiul stâng un vis cu tine

şi instant mi-e greaţă de veridicul

din care lipseşte aura ta

viitorul de ieri l-am plâns azi

ce dimineţi de opium în privirea ta

vasele de sânge din ochi îmi scriu

exact ce simți

pe aleea de lângă liceu suntem noi

în fiecare dimineață din viitor

întâlnirile noastre întâmplătoare

nu mă surpind, mi-am capsat gândurile

să nu se mai amestece atunci când te văd

când o privesc pe ea din oglindă

văd scheletul unui mort

ce îmi dă impresia de viu doar

picăturile de brumă din ochi

şi gândurile zdrobite de apoplexie

ea îmi zice mereu de tine.

Îmi vine să fug în mine uneori când te văd

dar e în zadar, fiindcă aș da tot de tine.


Autor: Mălina Grigoriță

Foto: Diana Maria

Viața ta nu se oprește la friendzone!

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
friendzone
Nu o trecut decât 12 zile din anul 2020, anul care urma să-ți aducă gloria și fericirea aia nemaiîntâlnită și deja vrei să abandonezi? Păi, te înțeleg perfect.

Nu că aș trece eu prin nu știu ce situații, dar viața nu-i tocmai roz. Am 17 și tocmai mi-am dat seama că în câteva luni, ce să vezi, fac 18 ani. Una peste alta, mai am de luptat și cu sentimentele de adolescentă nehotărâtă. Mi-am propus de foarte mult timp să scriu despre ce mă face pe mine să-mi iubesc viața. Să scriu despre cum am ajuns unde sunt și alte tâmpenii de genul, dar niciodată nu am avut imboldul ăla. Acum însă l-am primit de unde mă așteptam mai puțin. Atenție, dragul meu, cel ce citești asta! Viața ta nu se oprește la friendzone! 

Ați fost vreodată îndrăgostiți și să fiți acolo hotărâți să spuneți ce și cum într-un mesaj de la care v-o stat inima când l-ați trimis? Eu am fost în seara asta.

Dat fiind că îmi place mereu ca oamenii de lângă mine să știe ce simt pentru ei, și pentru că am un tupeu jegos uneori, în seara asta mi-am luat și eu inima la purtător și am fost pe feeling.
Ce să zic? Am primit un răspuns super diplomat, care îmi confirmă ceea ce știam deja, că rămânem prieteni. Sincer, intuiam situația, dar…

Uneori încăpățânarea asta a mea de a fi eu până în ultima secundă mă cam strânge de gât.

Viața ta nu se oprește la friendzone!
O fată, un zâmbet și un iepuraș

Totul bine și frumos, când după câteva minute de tristețe și de deplâns viața, că: vai, Doamne, nu mai pot, am început să zâmbesc și să fiu super happy. Și de ce mai exact? Pur și simplu așa am simțit. O dată în viața asta m-am oprit și eu și mi-am zis: „Bă, îs puternică!” Am făcut asta, în primul rând.

Cine dracu’ se mai trezea la 1 noaptea să lase mesaj la X în care îi spunea ce simte?

Clar, numai încă cineva nebun ca mine mai putea. Și, chiar dacă am zis că nu mai vreau nimic cu nimeni, că vreau să-mi revin după ultima relație, eu tot mi-am ascultat acea pornire interioară care mă trage pe mine prin toate tâmpeniile. „Că, dacă nu acum, atunci când?”.

Cred că mi-am zis de sute, milioane de ori în gând: „Dacă nu acum, atunci când?” și cam tot atâtea lucruri memorabile am făcut.

Și nu, nu mi-e ciudă că unele o ieșit precum cel din seara asta, adică n-am nevoie de reușită mereu, îi mai palpitant așa. Nu cred că își poate imagina nimeni cât de bine mă pot simți uneori când nu îmi ies lucruri, pentru că, pana mea, de cele mai multe ori mă distrez și râd de mine când îi așa.

Ok, ok… O luăm pe asta: am avut o relație super scurtă, care o mers după cum o durat, dar ce Dumnezeu era să fac după ce ne-am despărțit: să stau și să plâng?

Nu, nici n-am adus în discuție. Am ieșit în oraș și m-am simțit super, pentru că nu poți pune stop momentului actual ca să stai și să plângi după trecut. Ce se întâmpla dacă fugeam repede acasă și stăteam și plângeam? Ratam o super ieșire cu oameni care mi-s dragi și care mă fac mereu să zâmbesc.

Nu merita să stau și să plâng mai mult decât o durat relația. Hai să fim serioși!

Nu o trecut ea cu totul după ieșirea aia, dar am putut să merg acasă și să zâmbesc, că: „Deh, plină-i lumea de handralăi!”. Dar un lucru, pe care poate îl aflam mult mai târziu, am învățat și eu de la relația asta a mea: nu că există oameni care nu vor să-i ajuți și spun că rezolvă ei, există, pur și simplu, oameni mulțumiți cu rahatul în care îs și n-ai să-i poți ajuta sau schimba veci pururi, deci nu bate pasul pe loc și mergi înainte.

Și da, știu că poate fi dureros.

Eu sunt acel fel de om care se atașează super repede și chiar vreau ca lumea de lângă mine să fie fericită, dar n-are rost să mă bat cu omul să-l fac fericit. Nu-ți place starea mea bună și preferi să stai acolo leșinat de depresie și tras în spate de anxietate? Bine, înțeleg. Găsesc eu pe cineva cu care să-mi împart fericirea și care să râdă cu mine când mă uit la pereți.

Doar să fim dinamici și gata de încă o tâmpenie, că viața îi cu ele în buzunar pentru tine.

Și nu-mi vine să cred că am ajuns să gândesc așa. Uneori îmi mai place și mie să revin la starea de copil de 13 ani super trist, care pune tot la suflet, dar nu mai am un obicei de a fi așa. Eu sunt aici și acum. Probabil, o să fac ceva tâmpenie pentru acest ACUM al meu, iar mai pe seară o voi scrie pe un bilețel roz și o voi bune în borcanul cu amintiri, că da, atâtea tâmpenii am făcut de am un ditamai borcanul pe birou pe care scrie cu majuscule AMINTIRI, că poate nu mai îs în stare să-mi amintesc câte fac.

Și mi-am cam dat seama că, în ultimul timp, viața mea nu o fost cea mai fericită viață și nu prea mi-o dat motive să fiu fericită.

Da, și? Am început să fac abstracție de ce mi se întâmplă nașpa și să fiu acolo pentru lucrurile alea de îmi smulg un zâmbet din inimă. Nu sunt aici pentru despărțiri și drame. Ia aminte, viața ta nu se oprește la friendzone! Sunt aici pentru ieșiri cu prietenii, când râdem până nu mai putem, pentru teambuilding-uri cu echipa, când ne bucurăm de prima zăpadă și bem cafea la 2 noaptea prin cine știe ce bucătărie, pentru zile de luni în care să fiu fericită.

Voi fi mereu aici pentru lucruri mărunte, dar importante pentru mine.

Viața ta nu se oprește la friendzone!
Cea mai faină echipă care mi-a adus zâmbete nenumărate, cele mai faine teambuilding-uri și multe amintiri.

Autor: Ana Maria Retegan


 

ce-a rămas din ceaușei

"în Diverse/Din istoria României/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

 

îmi degenerează neuronii lângă aripa ta ruptă
și-mi savurez treptat privilegiile cu furculița să nu vă uit
compar râzând cozile de la magazin cu cele de la pâine
și ignoranța mea puerilă nu lasă loc lacrimilor să curgă
căci încă îți mai sângerează urechile la 160 decibeli revoluționari
și încă îți mai păstrezi banii sub saltea de parcă am avea un viitor de trăit

simt cutremurul a mii și mii de oameni când calc pe asfalt
și-mi tai degetul cu un cuțit de pâine să gust sacrificiul strămoșilor mei
când te aud plângând vreau doar să-i mulțumesc lui ceaușescu că te-ai născut
iar când mă uit la portretul elenei de deasupra patului îmi vine doar să
te rog mamă
nu te mai gândi la comunism

 

Autor: Dragoș-Ovidiu Măntoiu

Derulează înapoi