Tag archive

alegere

Mi-am dat seama că orice aș face voi fi judecat!

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
De ce să fim mai buni de sărbători
Propria conștiință îmi spune că de obicei trebuie să fiu maleabil. Să mă comport ca la carte cu cei din jurul meu sau cu mine, dar de obicei totul sfârșește prin a-mi da seama că dacă vreau să împac și capra și varza îmi va ieși o rețetă proastă de ceva necomestibil (aici: greșeli). Mi-am dat seama că orice aș face voi fi judecat!

De ce cred că voi fi judecat?

Cred că aici se poate răspunde inclusiv cu… „De ce nu?”, pentru că suntem liberi să ne exprimăm propriile opinii și credințe, valori sau principii. Fără această libertate de exprimare, într-adevăr, totul ar fi gri, dar și așa curcubeu cum este, nu-i prea bine. Așa că, de ce să nu fii judecat dacă oricine poate spune orice?

În această problemă zic că ar interveni Academia Celor Șapte Ani de Acasă.

Care nu poate decât să creeze o balanță și o echitate de talie superioară între judecată și opinie exprimată ori critică. Apropo, critica nu este tocmai ce credem noi, ci interpretarea sa multiplă poate să ofere nuanțe extrem de calde și să ne asigure o veșnică oglindă a acțiunilor și gândurilor noastre.
Voi fi judecat și pentru paharul de apă pe care-l beau pe nerăsuflate și scap câțiva stropi reci pe piept, murdărindu-mi cămașa sau vestonul, tocmai pentru că mi se pune eticheta de „lacom” sau „hapsân”, chit că este posibil ca în timpul zilei să fi răbdat o sete cumplită. Aici intervine o primă chestiune a problemei: Oamenii judecă momentul, nu cauzele și efectele.
Atunci când ai făcut un pas greșit cu iubita ta și ți-ai pătat cămașa cu dulceață de căpșuni, ea poate să încerce să te șteargă, surâzând pe sub nas că ești neatent și neîndemânatic. În schimb, poate să te facă să te simți prost, chiar să te părăsească, punându-ți eticheta de „mototol”, iar știm cu toții, femeilor le place enorm de mult să fie protejate, iubite, băgate în seamă, povestite… Iar unul care-și varsă dulceață de căpșuni pe el nu poate să asigure asta, nu?
E vident, glumesc, dar există cazuri de-astea extrem de confuze și probabil ni se pare un gest necugetat, chiar prost. Ei bine, persoanele care cugetă fără rațiune sunt precum gestul lor. Datorită unor termeni pe care nu îi stăpânesc de deplin, recurg la a elimina din start orice pare amenințare sau ar avea vreo urmă de îndoială cu referință la subiect.

Cum răspund judecății?

Mai sus, v-am oferit două exemple banale și generale. Dar, cum ziceam, conflictul care generează judecata este chiar la fel: banal. O altă chestiune caracteristică problemei este faptul că oamenilor le place pâinea și circul.
Să ne gândim că ai vedea o emisiune televizată, în care invitații vorbesc cu foarte mult dichis și accent formal. Normal, schimbi canalul și îndrugi un „Se dau mari deștepții ăștia!”, și schimbi pe alt canal unde vezi câteva picioare goale și un prezentator destul de bun, dar cu invitați din mediul can-can ce asta știu să facă: rating, scandal și să ofere pâinea și circul.

Acolo se schimbă termenii.

Vezi ceva ce și lui Dumnezeu îi place, asculți bârfe… Parcă ai fi într-o cafenea fanariotă din secolul XVIII și cadânele îți toarnă rom pe gât în timp ce scrumezi plictisit un trabuc cubanez. Nu ești atent la detalii și judeci doar o aparență. În condițiile în care oamenii sunt atenți, nu mai judecă ansamblul, ci judecă părți fixe, ce pot fi numite și „puncte forte” sau pur și simplu „plăceri”.
Cum să nu fiu eu judecat sau tu, când tot ce ne înconjoară se rezumă la nuanța lucrurilor. Totul e redus la subiectivism și de cele mai multe ori… ipocrizie? Să ne aminim că și noi, ăștia care ne legăm moralitatea de scurtul fir al pieptului judecăm și apreciem „ochiometric” în funcție de propriile plăceri. Cum să nu mă judece cineva când greșesc ori când fac ceva ce pare greșit pentru unii?

Eu m-am convins. Orice aș face voi fi judecat! Dacă-i bag în seamă pe toți, înnebunesc.

Îmi iau câmpii-n cap și plec undeva pe mare, înconjurat de pescăruși și să am buzele uscate și sărate. Vreau să închei prin a vă da un sfat: Dacă persoanele apropiate vouă vă judecă, analizați din două părți situația. Cel mai probabil vă vor doar binele.

Sunt minor! Dar de-aș fi avut drept de vot…

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
De ce să fim mai buni de sărbători

Disclaimer: Sunt minor, iar în acest articol nu veți găsi directive politice, manipulare, persuasiune, ci părerea personală și doar personală pe care decid să o împărtășesc cu voi. Vreau să adaug faptul că nu îmi doresc să influențez în vreun fel propriile voastre alegeri!

Suntem, mintal, niște adulți controversați cu unele secreții date peste cap și acționăm în consecință, ne place să facem alegeri greșite și să învățăm din ele. Suntem împotriva a tot ce înseamnă vechi și suntem catalogați ca dezinteresați, pierduți sau pur și simplu… fără educație. Da! În epoca tehnologiei, unde dacă nu știi să folosești un gadget ești mort și ți se spune că ești needucat. Trecem peste.

Dacă stau pe Facebook văd lupta acerbă dintre două partide.

Două persoane pe care se centralizează acțiunea pentru că sunt candidații care au trecut de primul scrutin și simpatizanții lor. Totul seamănă cu un film de acțiune cu final prost, dar fără de care tot filmul ar fi fost degeaba.

Răul cel mai mic din final pune cireașa de pe Co(tort)oceni.

Cum nu m-am abținut niciodată, am avut inițiativa de a lăsa comentarii, reacții sau am distribuit postări doar pentru amuzament propriu, dar, cum ne spune Pavlu; gata cu gluma! Se cam îngroașă sângele care ne curge prin vene de la atâta râs cu burta sărind, telecomanda de la televizor făcând surf pe ea. Sau, cel puțin a mea, că eu am. Să uităm puțin de glume și injurii și să ne concentrăm pe ceea ce contează: situația unei țări.

Am făcut o cercetare cu aproape toți condidații care mi se păreau eligibili pentru un al doilea scrutin și am ajuns la o concluzie foarte importantă: Toți vor binele, toți vor schimbarea.

Știți ce nu vor? Să se apuce de ea cât mai repede. Și, să fim sinceri, un președinte este un angajat al statului, nu un stăpân, cel puțin în republica noastră emerit de generoasă când vine vorba de vorbă multă și, din păcate, caracteristic, puține lucruri concrete duse la capăt.

Am observat cum se schimbă omul după cum bate vântul. Am simțit pe pielea mea cum este să fii mințit și manipulat. Am văzut cum publicitatea și relațiile publice își fac treaba în favoarea unora și o strică pe a altora. Dacă acum aveam drept de vot… știți ce aș fi făcut? M-aș fi dus la vot ca un bun cetățean și aș sta în cabină vreo jumătate de oră.

Chiar aș mai cere un buletin de vot, pe fond că l-am greșit. Apoi, mai votez o dată, să fiu sigur că am votat cu propria voință și rațiune. Cel mai indicat ar fi ca ideea să o ai de dinainte de a pune ștampila, să fii sigur pe tine și încrezător în omul pe care îl alegi.

În 2024 când vor fi din nou alegeri prezidențiale, eu voi avea undeva la 22 de ani și probabil voi fi terminat o facultate. Dacă voi avea și toate țiglele pe casă, îmi voi aminti că prin 2019 când alții au ales pe lângă mine cine să ne reprezinte statul, am stat și m-am uitat la candidați, am citit despre ei și dacă aș fi mers la vot, cu siguranță puneam ștampila unde trebuie, și o făceam pentru mine, ca cetățean, în primul rând, iar în al doilea, ca român ce își dorește o schimbare în bine.

Ce păcat că sunt minor și ce păcat că legal se votează de la 18 ani…

Dacă aveam puțin noroc, eram și eu pe listele celor care pun ștampila ferm și delicat pe hârtia nesemnificativă ce ne călăuzește țara.

Apropo, știți ce face un președinte? Pe scurt te reprezintă extern și intern, promulgă sau abrogă legi și este conducătorul armatei. Dacă pentru astfel de atribuții știi persoana potrivită, du-te la vot și votează. Uită de faptul că unele voturi se cumpără, că unii nu știu ce votează sau că pur și simplu merg la vot pentru o prezență dubioasă. Fii schimbarea, fii votantul! Doar așa ne putem câștiga un viitor!

Comunicarea cu familia – o relație toxică ascunsă sub preș

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

De mici copii ni se induce un concept pe care eu îl consider depășit: comunicarea cu familia este esențială, indiferent de cum ar fi ea.  În alte cuvinte, se presupune că trebuie să căutăm sprijin și înțelegere în oamenii care ne-au dat viață.  Astfel, ajungem să alegem însingurarea  din cauza lipsei de umanitate cu care suntem tratați.

Oricât de apropiați ar încerca ei să fie, deseori se întâmplă să ne rupă aripile la fiecare pas.

Ne văd ca șefi de promoție, ca cei mai realizați și bogați oameni, lucrând în birouri și având grijă de ei la bătrânețe. Evident, în acești „copii realizați” sunt incluse și idealurile lor din tinerețe. Aceste idealuri, uneori, nu au putut fi realizate și au dus la o complicare a creșterii propriului copil.

Dacă mama voia să fie medic și nu a reușit, atunci obligatoriu trebuie să fiu eu, iar dacă tatăl voia să fie inginer, atunci eu voi fi și în locul lui.

V-ați întrebat vreodată, dragi părinți, ce vor copiii cu adevărat?

Nu! Normal că nu. Știți doar să vă proiectați eșecurile și să vă folosiți copiii pe post de „recuperatori de tinerețe”.  Voi încurajați mecanismul de roboțel, în loc să ne ajutați să ne formăm opinii proprii, în loc să ne educați și să ne arătați cum să fim oameni.

De ce vreți ca noi să vă îndeplinim visele? De ce vreți să fim noi țapii ispășitori ai necugetării voastre? Noi nu putem avea vise și idealuri proprii?

Dintre toți cei care pun presiune pe noi, voi sunteți cei ce ne sfărâmați visele cu primul NU” și prima bătaie. De ce? Pentru că ne spuneți că familia e sfântă, apoi ne alungați dacă visăm mai departe de voi!

Vă rugăm, uneori cred că am ajuns să vă implorăm, lăsați-ne să creștem frumos!

Ne-ați lovit cu cuvinte, ne-ați lovit fizic, am trecut peste, dar nu am uitat. Nu am uitat cum ne-ați zdrobit visele și fericirea. Ne-ați marcat copilăria, ne-ați lovit adolescența și automat, ne-ați schimbat maturitatea.

Un părinte, o mamă, un tată sau chiar și un tutore ar trebui să fie protectorul unei ființe pure, inocente, care abia intră în această lume plină de noutate și  care are nevoie de un ghid pentru a nu se pierde prin labirintul vieții.

Părinții sunt acei oameni de la care te aștepți să primești un „bună dimineața!” când cobori din pat. În schimb, aceștia  îți aruncă, plini de silă, printre gurile de cafea și fumul de țigară un „nu ai nimic altceva mai bun de făcut?”. Așa începe aproape fiecare dimineață a noastră – cei ce vrem să avem o familie unită, dar nu avem cu cine.

Se auto-intitulează cei care ne susțin cel mai mult, în orice. Din păcate, ei nu realizează că, de fapt, sunt persoanele ce ne trag în jos cel mai mult din cauza indiferenței care a pus stăpânire pe ei după o vreme. Asta, sau din cauza faptului că își blamează copiii pentru miile de frustrări ce îi apasă.

Poate nu ați avut cea mai ușoară poveste, poate viața nu v-a oferit mereu ce v-ați dorit și poate noi chiar am fost de vină. Însă, dacă voi nu v-ați fi dorit, noi nu am fi fost aici.

Știm că undeva greșim și noi, dar avem nevoie de voi, de oamenii cei mai importanți din viața noastră; însă, nu doar ca piese de mobilier care tot ce fac e să vomite frustrări și traume în capul nostru.

Atunci când ești la început de drum, te bazezi pe părinți. Pe parcurs îți dai seama că, în realitate, ești singur. Comunicarea cu familia este importantă DOAR dacă este sănătoasă. Nu ezitați să eliminați din viața voastră oamenii care vă trag la fund, chiar dacă vă vine greu să o faceți.

Nu sunteți născuți pentru a fi slugile părinților. Visați, creați, inventați, fiți voi cu voi, nu executanții unor persoane a căror fericire a apus din cauza unor alegeri neasumate.


Autori:
Laura Bîrgăoanu
Szabo Antonia Alexandra

Avortul consimțit – adevărul crud despre puterea de a alege

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Avortul consimțit

Avortul consimțit este actul de a întrerupe o sarcină prin eliminarea fătului din cavitatea uterină înainte de termenul de gestație. În ultima vreme, acesta reprezintă un subiect aprins de dezbatere pentru anumite grupuri de interese.

De asemenea, insist să specific consimțit, pentru că acest cuvânt subliniază ideea de alegere – femeile pot opta pentru această intervenție.

*DISCLAIMER: majoritatea surselor de informare sunt lucrări sau articole științifice în limba engleză (link la finalul articolului). De asemenea, scopul prezentului text NU este de a promova avorturile, ci de a susține drepturile femeilor de a alege și de a demonta preconcepții și stereotipuri la adresa acestui act.*

Avortul consimțit are loc, la noi, cel mai adesea din cauza sărăciei, instabilității financiare și psihologice sau din cauza lipsei de informații.

Sărăcia determină la noi în țară sute de cazuri în care femeile aleg să facă avort. Motivul principal este că ele nu-și pot permite să-i ofere viitorului copil tot ce are nevoie.

Din punct de vedere obiectiv și realist, aceasta este alegerea înțeleaptă. Până la urmă femeile nu sunt doar „fabrici de copii”.

E penibil că trebuie să subliniez acest fapt, dar femeile sunt ființe umane raționale. Ba mai mult, în acest context sunt singurele care pot alege. Multe femei știu că, decât să aduci un copil, posibil nedorit, în chin și sărăcie, mai bine consultă un medic.

De asemenea, educația sexuală începută încă de acasă, din familie, ar rezolva enorm de multe dintre problemele pe care le are societatea românească, raportat la tema pe care o discută acest articol.

Trăim într-o lume liberă, în care femeia trebuie să fie stăpâna propriului corp. Viața ne pune în situații critice, fiind nevoie să luăm decizii delicate, ce pot avea un impact extraordinar asupra noastră.

Instabilitatea financiară și psihologică reprezintă o parte din factorii care influențează numărul de femei pentru care avortul a devenit o opţiune. Dacă nu ai stabilitate financiară, așa cum am menționat mai sus, este clar că n-o să te avânți în creșterea unui copil, proces ce este costisitor atât pe plan material, cât și emoțional. Instabilitatea psihologică, pe de altă parte, este ceva ce trebuie corectat cu grijă, în timp, înainte să te hotărăști că vrei să aduci pe lume un copil.

În mod surprinzător, această instabilitate emoțională derivă și din accesul nostru ridicat la un anumit tip de informație, însă nu cea care trebuie.

Viitoarele mame știu mult mai bine ca înainte care sunt elementele ce defavorizază evoluția sănătoasă a unui copil. Acest lucru este esențial de înțeles și este cheia pentru rezolvarea laturii etice a acestei probleme. Paradoxal, în unele cazuri, avortul consimțit este un gest născut din empatie și din dorința de a nu aduce un om pe lume doar ca să sufere.

Creșterea unui copil nu se rezumă doar la a-i da bani „de pachețel” când pleacă la școală și a-l îmbrăca bine când este frig. Nicidecum…

Să crești un copil înseamnă să-i oferi o părticică din tine, să-l înveți să fie om și să-l înveți că, la rândul său, va trebui să-i învețe și să-i ajute pe alții să fie oameni.

O persoană instabilă din punct de vedere psihic nu va putea rezista șocului de a fi părinte, nu va da randament și va pierde lupta cu realitatea, oricât de multă iubire i-ar oferi copilului. Mai ales că avortul consimțit s-a dovedit ca fiind mult mai puțin traumatic decât nașterea, pentru toate părțile implicate.

Și dacă n-am învățat băieții de ieri să respecte corpul femeilor, ne-am trezit cu bărbații de astăzi care le batjocoresc și le violează.

Violul este actul sexual pe care majoritatea societății alege s-o treacă pe o listă de subiecte taboo. Violul este o practică veche de când lumea și pământul, însă oamenii continuă să se înece în degradare și să practice acest act lipsit de umanitate. Femeile suferă traume majore în urma violului, rămânând cu o teamă și durere apăsătoare.

Nici nu vreau să cred că trebuie să mai spun că femeile NU sunt în niciun caz vinovate pentru faptul că sunt violate.

Îmbrăcămintea, atitudinea, alcoolemia – niciuna dintre acestea nu reprezintă o scuză pentru viol. Mai grav este că în cazul copiilor concepuți prin astfel de acte de lipsire de libertate și agresiune, victimiele sunt adesea presate de Biserică sau de societate să ducă sarcina până la termen și să crească, practic, copii concepuți cu ură și violență.

Femeile nu-și doresc nicidecum să aducă pe lume urmașii celor ce le-au răpit puritatea și demnitatea. Nici celor ce le-au răpit stabilitatea mintală și le-au cauzat doar suferință și de multe ori și umilință. De mult prea multe ori victimele violurilor sunt copile, minore, care nici măcar n-au învățat ce-i aia dragoste sau viață. Un copil nu e capabil să crească alt copil, un copil trebuie să-și trăiască copilăria.

În mod ideal, aceste fete apelează la doctori și, implicit, la avortul consimțit. Realitatea… diferă. Prea puține, ulterior apelează și la psihologi. Totuși, a cui e alegerea? Nimeni nu face avort „sportiv”, fiind un proces traumatizant EXCLUSIV pentru mamă.

Mama trece prin toate chinurile procesului, mama se confruntă atât cu societatea, cât și cu ea însăși. Doar ea poate să aleagă dacă vrea să trăiască cu un copil de mână sau nu. Nimeni nu are dreptul să aleagă pentru ea, nimeni nu are dreptul s-o judece.

De ce? Pentru că în pântecele sale se află fătul. Doar ea știe dacă mediul îi este propice copilului pentru o dezvoltare armonioasă.

Dar mai există încă o minoritate de oameni care pun în pericol viețile tuturor. Cadrele medicale care refuză să efectueze intervenții din cauza propriilor credințe (de ordin religios).

Aceste specimene monstruoase, egoiste, egocentriste și auto-îndreptățite până la Dumnezeul cu care ei pretind că se plimbă de mână sunt o rușine pentru datoria pe care se presupune că o reprezintă și un risc major pentru siguranța societății.

În momentul investirii ca medic, absolvenții universităților de profil rostesc un jurământ cunoscut sub numele de „Jurământul lui Hippocrate”. Acesta are, în original, două părți contradictorii: frazele trei și patru, care obligă medicul să facă ceea ce este mai bine pentru pacient, dar interzic avortul consimțit și eutanasia.

Astfel, în clipa în care doctorii au realizat că e infinit mai rău să produci chinuri, durere și să forțezi un om să trăiască o viață scurtă în boală, s-a constituit un alt jurământ, pe care doctorii moderni ar trebui să-l respecte. Dar noi tot în Evul Mediu am rămas… în mare parte pentru că noi spunem că sămânța e deja floare.

Simte vreun făt durerea procesului de avort așa cum ar simți un adult că este ucis?  Pe scurt, nu.

În primul rând, o ființă umană NU este definită de batăile inimii ce apar în a cincea săptămână de sarcină. Unii ar spune că o astfel de remarcă este de o cruzime incredibilă. Tot aceștia, probabil, nu au iubit biologia din liceu.

Reprezentând un reflex vegetativ, cruda realitate e că bătaia inimii nu ar diferenția un fetus uman de orice altă vietate. Adică, bătaia inimii NU este o trăsătură specific umană.

Însă a fost, în repetate rânduri dovedit științific că fătului i se dezvoltă cortexul, centrul conștiinței umane, abia după șase luni de la concepție.

În acest context, psihologul american David Foulkes atestă că visarea este un proces cognitiv, care este strâns legat de capacitatea de a vizualiza și de a-ți imagina lucruri. Absența activității cerebrale specifice visului la fetus dovedește că acesta nu experimentează nimic în uterul mamei.

Prin urmare, acesta se simte ca atunci când adulții experimentează un somn lung și adânc, dar fără vise, imagini sau amintiri. Concluzia de aici este că fătul nu are niciun simț activ, chiar dacă organele aferente există.

În plus, avortul consimțit este efectuat de specialiști în condiții sterile și sigure. Se încearcă în mod constant ușurarea procesului și pentru mame.

Cu alte cuvinte, se poate spune clar că singura ce simte și înțelege ceea ce se petrece este însăși mama.

Creierul unui nou născut se resetează în timpul nașterii naturale. Acest act are un impact extrem de ridicat asupra copilului, fiind chiar traumatizant:

,,Naşterea nu constituie mai mult începutul vieţii individului decât sfârşitul gestaţiei. Naşterea reprezintă o serie complexă şi foarte importantă de schimbări funcţionale care servesc în a pregăti nou-născutul pentru a trece podul dintre gestaţia dinăuntrul uterului şi gestaţia continuată în afara uterului” (Montagu, 1986, 57).

Și ce se întâmplă cu copiii ce ajung totuși să se nască?

Foarte simplu. Fie mama alege să-i păstreze, cel mai adesea din cauza presiunii sociale. În cele mai multe cazuri este instabilă sau nepregătită pentru această frumoasă, dar extraordinar de dificilă misiune. În astfel de situații, unele ajung să regrete decizia.

Asta conduce la alte situații negre precum vânzarea de copii sau infanticidul. În cazurile fericite, singura problemă rămâne creșterea unor viitori adulți într-un mediu neprielnic care poate duce la diverse afecțiuni sau manifestări improprii de ordin psihologic.

Fie alege să îi ducă la centrele speciale, unde vor fi dați spre adopție. Acești copii care ajung în centre sunt singuri și dezorientați printre străini, și vor dezvolta probleme de comportament. De asemenea, sunt destul de greu de integrat în societate și pot ajunge să acționeze în detrimentul evoluției societății.

De ce? După șocul suferit în momentul nașterii.

Mulți sunt abandonați chiar la naștere, ceea ce activează un instinct extrem de puternic de supraviețuire, care este extrem de greu controlat și nu mai dispare vreodată.

Există, desigur și cazuri extraordinare în care copiii se dezvoltă și învață și au parte de o educație potrivită. Ei devin niște membri excepționali ai societății. Aceste cazuri, însă, sunt extrem de rare. Meseria de părinte este foarte grea și foate încărcată de responsabilitate, iar greșelile ireversibile sunt foarte ușor de făcut.

În concluzie, decât să-ți riști viața, viitorul unui copil și, foarte probabil, fericirea câtorva persoane din jurul adultului ce va deveni, mai bine iei o decizie, crudă, dar asumată și liber consimțită, nu? Avortul consimțit salvează mult mai mult decât distruge.

Iar noi, ceilalți, ar trebui să învățăm să nu ne mai dăm cu presupusul în legătură cu viețile altora. Fiecare știe cât beton are în papuci și câtă presiune are pe umeri, astfel alegând în consecință.

Democrația se fundamentează pe libertatea de a alege informat. Orice altceva sunt minciuni și iluzii care rănesc milioane de oameni.

Bibliografie suplimentară:

https://www.scientificamerican.com/article/when-does-consciousness-arise/

https://www.humancondition.com/freedom-expanded-book1-how-and-when-humans-became-conscious/

https://www.researchgate.net/publication/236228571_A_Neural_Marker_of_Perceptual_Consciousness_in_Infants

https://www.forbes.com/sites/johnfarrell/2018/04/19/tracing-consciousness-in-the-brains-of-infants/#4a92b534722f


Autori:
Georgiana Badea
Laura Bîrgăoanu
Cornea Cătălin

Voi crește, promit

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Abia așteptam să cresc, să devin un adult responsabil și să-mi iau viața în mâini. Din exterior părea un lucru minunat: să nu am oră de intrat în casă, să nu îmi mai spună nimeni ce am sau ce nu am voie să fac, să fiu stăpână pe propriile decizii, să fac toate lucrurile pe care la o vârstă fragedă nu le puteam face. Păcat, nu aveam de unde să știu că acest lucru vine la pachet cu o grămadă de responsabilități  cărora la început nu voi ști cum să le fac față.

Acum, când în teorie sunt un adult… copilăresc cel mai mult. Mi-aș dori să mă întorc la vârsta de 12-13 ani și să-mi spun să trăiesc fiecare clipă din plin, fiindcă nu o să mai pot trece prin acele clipe dulci, acele clipe în care sunt menajată de probleme, responsabilități și dureri sufletești. Vreau să mă întorc la momentul în care cea mai grea decizie era dacă să cer păpușa cu rochie roz sau pe cea cu rochie albastră. Vreau să mă întorc la momentul în care învățam tabla înmulțirii și să-i explic acelei mici eu că tabla înmulțirii cu 9 este cea mai ușoară și că nu se compară cu ceea ce urmează în viață. Să mă întorc la momentul în care mergeam în parc și copiii veneau la mine spunându-mi „hai să fim prieteni”, chiar dacă nu ne mai vedeam niciodată, pentru două ore eram cei mai buni prieteni. Îmi doresc să mă întorc la momentul în care dacă-mi plăcea de un băiat, sau mă rog… credeam că-mi place de un băiat, mergeam la el și îi spuneam să ne ținem de mână.

Acum, problema este dacă să mă îmbrac cu tricoul negru sau cel alb, alegându-l mereu pe cel negru fiindcă este mai estetic și negrul subțiază. Cele 500 de pagini pe care le învăț înainte de fiecare examen din sesiune, ajungându-mă anxietatea din umbră, crezând că nu mai pot, dar mă consolez cu faptul că atunci când nu mai pot… mai pot puțin! Acum, ne atașăm de două sau trei persoane pe care le numim prieteni și ei sunt cei care ne sunt alături, căci avem nevoie de mult suport moral. Ah, și băiatul de care-mi place… nici nu știe că exist.

Nu le pot menaja pe toate, pare ușor când îi spun mamei despre toate astea. Zâmbește și-mi spune că trec prin una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea; iar eu nu o pot contrazice, fiindcă mă gândesc la faptul că atunci când eram mică credeam că este greu, când de fapt era atât de ușor… prin același lucru trec și acum. Mi se pare greu, mi se pare greu deoarece trec printr-o etapă nouă pe care nu știu să o controlez cum trebuie și sunt conștientă de faptul că, atunci când mă voi obișnui cu această etapă, voi trece la următoarea și mă vor acapara aceleași gânduri, același „îmi este greu”.

Mă uit cu nerăbdare în viitor când voi avea un loc de muncă stabil, o familie, ședințe cu părinții și alte lucruri care sunt în concordanță cu ciclul vieții. Totuși, acest gând mă sperie. Mă sperie atât de tare încât atunci când mă gândesc la asta zâmbesc și mi se umple inima de fericire… dar, în același timp, am un mare gol în stomac. Voi trebui să plătesc facturi, utilități, mofturile copiilor și mereu va trebui să pun mâncare pe masă, să zâmbesc chiar dacă trec printr-o zi proastă, fiindcă nu le pot influența starea celor de lângă mine și să mă gândesc în liniște la probleme, la modul lor de rezolvare.

Aceste lucruri mă fac să copilăresc. Să mă bucur în fiecare an de prima zăpadă, să mă joc „Rațele și vânătorii”, să mă uit la desene și să mă bucur de fiecare adiere de vânt, în fiecare vară groaznic de călduroasă. Aceste lucruri mă fac să îmbin viața de început de adult cu ceea ce n-am apreciat în copilărie pe deplin. Aceste lucruri mă fac să dansez în ploaie în loc să mă adăpostesc, ce dacă mi se strică părul? Aceste lucruri mă fac să ador mirosul de portocale în plină vară și să mă gândesc la Crăciun. Acestea sunt lucrurile pentru care trăiesc, care mă țin în viață, care îmi arată că toate au un sens și că pot să fiu tot ce-mi doresc, dacă am destulă ambiție.

O să cresc. Promit. Dar nu acum. Timpul încă-mi permite să-mi păstrez latura de copil vie și plină de viață, iar tu, cititorule… nu uita să fii copil. Nu uita că toate au o rezolvare și că toate se întâmplă cu un scop, Ia totul pe rând, rezolvă-ți problemele în timp ce te uiți la „Viața cu Louie”. Lasă copilul din tine să prindă viață, lasă-l să-ți vorbească, ascultă-l și lasă-l să te ajute să treci peste toate, căci el îți este, de fapt, cel mai mare sprijin.

Bălan Patricia-Ioana

Derulează înapoi