Tag archive

ajutor

Cosmin, tânărul paralizat la pat, are nevoie de ajutorul nostru!

"în Știri" "de POV21"

În timp ce majoritatea tinerilor se bucură de viață, Cosmin, un tânăr de 37 de ani din Sighetu-Marmației, este paralizat la pat de mai bine de 11 ani. O teribilă afecțiune i-a provocat mai multe tumori la nivelul vezicii urinare, fiind nevoie ca aceasta să fie extirpată și înlocuită de două sonde. Pentru a-și putea ține boala sub control, Cosmin are nevoie de o a doua intervenție chirurgicală, dar tratamentele și materialele de care are nevoie sunt costisitoare și nu mereu pot fi cumpărate din cauza veniturilor foarte mici.

Serviciul de Ajutor Maltez din Sighetu-Marmației a organizat o campanie de strângere de fonduri pentru tratamentele lui Cosmin și au nevoie de ajutorul nostru!

Nume beneficiar: „Asociația pentru Ajutor Maltez în România”

Banca: Banca Transilvania

Cont RON: RO86BTRLRONCRT00P1071802

Mențiune: „Donație pentru Cosmin”

Persoana de contact: 0744 344 606 – Luminița Colopelnic (Președinte Ajutorul Maltez Sighetu-Marmației)

Vă mulțumim!

Doi copii săraci din Botoșani oferă o lecție de viață!

"în Păreri și opinii" "de POV21"
copii săraci din Botoșani

Pentru că pandemia a afectat viața tuturor, dorim să vă prezentăm povestea de viață a copiilor care au impresionat întreaga țară, Elena și Sebi.

Povestea Elenei şi a lui Sebi, doi copii săraci din Botoşani care studiază în condiţii de neimaginat, mai exact la lumina lumânării, ne învață că dacă ne dorim ceva, indiferent de situație, trebuie să luptăm.

După reportajul difuzat de Antena 3, Elena, copila de 13 ani care citeşte la lumina lumănării şi Sebi, băiatul care se pregăteşte să devină medic, și-au făcut o mulţime de prieteni. Drumul care duce spre casa lor a fost cutreierat de persoane ce au dorit să facă cunoștință şi să-i ajute, iar spre Botoşani au plecat zeci de colete cu haine şi cărţi.

Elena e fetiţa care i-a amintit unui ministru că ,,orice copil are dreptul la educaţie”. Iar cuvintele ei au ajuns in sufletul a mii de oameni, oferind o adevărată lecţie de viață.

Elena şi Sebi sunt un exemplu pentru mulți elevi și în ciuda vieții pe care o duc, îndrăznesc să viseze la o viaţă complet diferită. Sunt doi copii din două sate ale României pentru care nu există limite pentru dorința lor de a învăţa carte. Chiar dacă aceștia nu au curent electric sau internet.

Elena și Sebi, copiii care învață la lumina lumânării în anul 2020: ,,Toți avem dreptul la educație”

Din păcate, părinţii nu au avut suficienți bani să cumpere lumânări pentru câte ore ar fi vrut Elena să citească. Nimeni nu ştie câte sacrificii au făcut părinţii lui Sebi pentru a strânge bani pentru a cumpăra un telefon, care să-l ajute pe băiatul lor să ţină pasul cu şcoala online. Statul nu a făcut nimic pentru a susține astfel de cazuri.

Ajutorul, care nu a venit din partea statului, a fost făcut de o profesoară cu suflet mare din Constanţa, care le-a trimis celor doi copii câte o tabletă, pentru a susține orele online.

Dorințele celor doi copii au creat un val de emoţie şi de mobilizare, iar mai mulţi elevi din Câmpulung Muscel au împachetat zeci de pachete cu haine, cărţi şi cadouri pentru Elena şi Sebi.

“Sunt o generaţie tare faină de copii, le trebuie doar o scânteie. A fost de ajuns să le arăt materialul realizat de voi şi a venit din partea lor toată organizarea, ideile, lucrul de materiale care credeau ei ca sunt necesare. Si nu este nevoie doar de partea materiala. Important este ca Elena, Sebi şi alţi copii ca ei să primească încredere. Încredere că pot fi sprijiniti. La modul concret, nu pe vorbe”, a declarat Camen-Victoria Bârloiu, preşedintele unei fundaţii din Câmpulung Muscel.

Maşina care a transportat pachetele, a oprit mai întâi în poarta Elenei, iar pentru fetiţa de 13 ani, fiecare colet a însemnat o bucurie pentru care abia a reuşit să și-o exprime în cuvinte.

Pentru că Elena nu are lumina în casa unde locuiește, fata va locui o perioadă la bunica ei, iar doi muncitori au început deja să-i amenajeze gratuit camera. Oameni cu suflet mare s-au adunat şi în jurul familiei lui Sebi. Un bărbat din Iaşi îl va susține financiar pe băiat, până când va deveni medic.

Din cutiile cu haine și cadouri pe care le-a primit, băiatul de 15 ani care a fost impresionat de cărţile, în timp ce fraţii mai mici s-au bucurat de primele jucării din viața lor.

Umanitate astea cea care creează speranța și îndeplinește visele oamenilor si poate poate mişca o mare de nepăsare, pe care o creează statul.

Autor: Fetincă Florin

Laolaltă pentru Robert – spectacol caritabil

"în Evenimente" "de POV21"
Laolaltă pentru Robert

Dacă nu ați auzit până acum, duminica viitoare, 8 martie mai exact, va avea loc evenimentul „Laolaltă pentru Robert”. Acest eveniment caritabil are drept scop acordarea unei a doua șanse lui Robert.

El este un băiețel de 12 ani, care suferă de tetrapareză spastică, și care are nevoie de ajutorul nostru. Deși a trecut deja prin două operații la Târgu Mureș, acestea nu au arătat niciun rezultat. Noua șansă a lui Robert se află în Statele Unite, unde mama sa a aplicat pentru două operații SDR.

Însă aceste două operații nu pot fi realizate dacă noi nu suntem alături de Robert. Tratamentul lui costă 50 de mii de euro, sumă care poate fi strânsă doar cu ajutorul nostru. Mergând pe principiul că „dar din dar se face rai”, hai să-l facem pe Robert să descopere raiul care îl înconjoară.

Pe scena evenimentului organizat de Asociația POV21, alături de Iosif Ciunterei și grupul „Fapte bune pe Valea Someșului și a Sălăuței” vor urca îndrăgiți cântăreți de muzică populară. Printre cântăreții care vor fi alături de Robert, se află Cristian Pomohaci, Maria Butilă, Alina Ceuca, Olimpia Feneș, dar și mulți alții.

Colega noastră, Gina Bontaș, alături de Iosif, și-a petrecut o după-amiază în compania micuțului curajos Robert. Ambii au învățat de la Robert că trebuie să ne bucurăm de ceea ce avem, timp în care trebuie să muncim dacă ne dorim să avem ceva mai mult. Ei au mai aflat și că lui Robert îi place să învețe. Învățătoarea lui Robert vine la el acasă pentru a-i preda.

Acesta îi are alături pe cei cinci frați și părinții, astfel că boala pare mai ușor de învins. Acum, el ne are și pe noi alături și știe că îi va fi și mai ușor să ajungă la viitorul strălucit care îl așteaptă.

Așadar, în data de 8 martie, de la ora 17:00, la Casa de Cultură „Liviu Rebreanu” din Năsăud, vom fi alături de Robert, datorită evenimentului „Laolaltă pentru Robert”, și îi vom arăta toată susținerea de care are nevoie.

Fiindcă Asociația POV21 a mai fost alături și de alte cauze, aici puteți citi despre alte evenimente caritabile încheiate cu bine.

Te-ai săturat de viață? Stai la rând.

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

 

Știi momentul ăla când te simți super nașpa, inutil și ai impresia că ții umbră pământului degeaba? Oh, am înțeles, suntem pe aceeași lungime de undă, eu, tu, cel ce râzi în fața ecranului și restul adolescenților. Putem să facem o horă mare și frumoasă toți „depresivii” din împrejurimi, dar ce-ar fi să ne luăm de mână și să ne ajutăm să ne rezolvăm problemele?
Dacă te-ai săturat de viață, ia un loc și stai la rând, e loc în sala de așteptare pentru toată lumea!

Disclaimer: În acest articol îmi voi exprima opinia în mod personal. În caz că nu rezonați cu punctul meu de vedere, vă invit să vă vărsați amarul în comentarii!
Ne plac clișeele și ne place prea tare să dramatizăm… La urma urmei, și articolul ăsta e un clișeu, nu? („haz de necaz” e numele meu mijlociu, dragii mei)

Am observat, printre altele, că tinerii nu mai știu să trăiască. Socializarea e zero barat, problemele curg și ne înecăm în ele. Unul din zece adolescenți a uitat de mult cum arată lumina zilei și se simte ca un liliac în drumul spre liceu. Nu e puțin cam strigător la cer? Nu vreau să subliniez nicidecum ideea că adolescenții aleg sinuciderea ca o metodă pliabilă pe tristețea și problemele lor, acest lucru îl găsiți în acest articol: https://www.pov21.ro/2019/09/18/sinuciderea-solutie-definitiva-pentru-probleme-temporare/. Doresc doar să pun accent pe faptul că suntem capabili, fiind singurele ființe raționale de pe această planetă muribundă, să gândim și să găsim rezolvări la ceea ce ne aduce suferință.

Îți amintești ultima oară când ai spus „Gata, de azi mă schimb!”?… „Nici eu, hai, bate palma!”

Câte relații interumane ai stricat sau pierdut pentru că nu te-ai schimbat? Îți spun eu, prea multe. Și nu e deloc plăcut. Majoritatea oamenilor s-au cam săturat de episoadele tale de psihoză și de faptul că arunci cu energii negative în tot ce vezi în jur. Dar știi ce e mai grav? Că și tu te-ai săturat de ele. E timpul să iei atitudine, dar, dacă tot vorbim de atitudine…

Unde greșești? Atitudinea e de vină.

Nu te schimbi pentru că alții vor să o faci. Te schimbi pentru că așa e bine pentru tine, pentru sănătatea ta și pentru sufletul tău. Acum ceva ani, o persoană pe care până în ziua de astăzi nu am uitat-o, mi-a spus ceva foarte interesant. Și anume: „Schimbarea niciodată nu aduce cu sine plăcere. O să suferi și o să vrei să o dai naibii de viață, însă la finalul procesului o să vezi cât de bine te simți în pielea ta, o să vezi că e ușor să socializezi și să comunici. O să lași baltă toate apucăturile astea de prepubertistă și o să vezi că fiecare problemă are un leac.”

Problemele nu sunt boli, sunt răni și rezolvarea lor e pansamentul.

Cum îți rezolvi problemele? Îți spun sincer că, de-aș ști concret, ți-aș spune. Însă, tot ce pot să fac este să te îndrum să găsești cauza acestora.

Te-ai săturat de viață? Ia un loc și hai să povestim.

De ce ai ajuns în situația asta? De ce a plecat toată lumea de lângă tine? Ce e de făcut, cum rezolvi ceea ce s-a întâmplat? Întrebări interminabile tot o să avem, răspunsuri… mai puțin. (mă scuzați) Păi hai să le luăm pe rând. Ia-o de la capăt și fă un rewind al situației. Care e motivul pentru care citești acest articol acum? Prin asta te întreb care e trăgaciul ce apăsat a declanșat conflictul tău interior. Gândește-te, analizează, și în felul acesta vei găsi rezolvarea. Totul constă în a știi de unde ai plecat, nicidecum în finalitate.

Am spus-o și o s-o mai zic: Ia-mă de mână și spune-mi tot ce simți! – comunicarea e soluția. 

Dacă tanti de la 3 (vechea noastră prietenă) mi-a zis azi dimineață că au deranjat-o „melodiile ălea de deschizi conserve pe ele“, tu de ce nu i-ai spune celui de lângă tine ce te deranjează? De ce nu i-ai spune ce te aduce în halul în care ești? Vorbește, copile, cât încă mai ai dinți în gură, că n-o să te tragă nimeni de limbă în viața asta, crede-mă că știu.

Te plângi de probleme pe care ți le faci singur. (ăsta da rap cu mesaj)

Ți-a zis cineva ce mizerie lași în urma ta după ce plângi degeaba? Nu vreau să te simți atacat. Dar chiar dramatizezi des dacă ai ajuns să citești până aici. (te-am prins) Nu știu cum să-ți zic, dar majoritatea problemelor le creezi acolo la tine în căpșor, fără să fie de fapt reale. Exagerezi și reacționezi deplasat, când de fapt totul e atât de simplu… Ia o pauză, ai grijă de tine și de inima ta și o să vezi că, încet-încet, te vei calma și vei învăța să tratezi totul la rece.

Și ca să nu te mai rețin, dragă cititorule, dacă te-ai săturat de viață, fă Rai din ce ai.

Lasă sentimentele să te înece, dar ai grijă să înveți să înoți înainte, dă frâu liber la ceea ce vrei să spui, fă-te auzit și spune-ți  punctul de vedere. Ia fiecare mână care stă întinsă și așteaptă să te prinzi de ea, caută răspunsuri la întrebări și găsește rezolvările.

Clasicul și clișeicul: totul e să vrei, că de putut se poate!

Autor: Georgiana Badea


 

Sărbătorile de iarnă uitate ale copiilor săraci

"în Diverse" "de POV21"

Ne apropiem cu pași repezi de sărbătorile de iarnă și ne pregătim cu toţii în fugă să cumpărăm cadouri. Să împodobim bradul, casa și să ne cumpărăm bilete la cele mai așteptate concerte și evenimente din această iarnă. Uităm un lucru! Spre deosebire de noi, clasa mijlocie a societății, mai există și acea clasă de jos care ne zdrobește sufletul încărcat de lacrimi și melancolie.

Am învățat să fim din ce în ce mai indiferenți. Dezumanizarea face parte din viața noastră mai des decât ne-am fi așteptat. 

Dar hai să schimbăm asta. Cum? Cumpără o floare de la bătrânelul din stradă ce rupe grădina preaiubită ca să poată pune o pâine pe masa de Crăciun.

Cele mai multe familii din acea clasă socială de sus, ce este reprezentată de 0.5% din populația lumii, dar și cea marginală și corporatistă (0.5% din populația lumii), au început deja să își învețe copiii cu un snobism mult prea ridicat.

Să nu uităm de clasa de mijloc (45%). Clasa ce se arată superioară celor din clasa de jos (16%) și celor din clasa muncitoare (38%), ce încearcă să trăiască de pe urma pensiilor speciale. Sau chiar de pe urma ajutoarelor statului sau a rudelor, ce poate uneori o duc mai bine decât ei.

Mulți dintre voi o să judece, mulți dintre voi o să atace cu anumite cuvinte, mulți dintre voi o să spună că toți trebuie să lucrăm, că acei oameni nu fac mai mult pentru că nu vor.

V-ați gândit vreodată, totuși, că nu pot?

Cum pot munci niște copii de doar cinci ani, astfel încât să își câștige o pâine? Să nu mai vorbim de haine sau poate o carte. O carte ce îi poate ajuta să se dezvolte.

Indiferența părinților este una extrem de ridicată. Lasă situația în voia sorții. Lasă niște suflete inocente să se piardă pe parcursul acestui drum plin de obstacole, numit viață.

Clasa de sus, oamenii cu o putere politică extrem de ridicată în societate, primesc cam totul pe tavă, prin moștenirile lăsate din moș-strămoși sau uneori din propriile investiții. Există totuși acea clasă de jos ce trebuie să muncească pe rupte ca să poată ajunge la un salariu decent. Să aibă posibilitatea de a le oferi copiilor un moș de ciocolată.

Pe lângă aceste moșteniri extenuant de ridicate, mai vine și poziția geografică. De parcă nu era de ajuns să fii sărac. Acum mai trebuie să fii și sub alertă de război constant.

Știați că, în momentul de față, niciodată nu au existat atât de mulți copii în lume ce se află într-o zonă de conflict? Asta nu s-a întâmplat de ieri, de azi, ci din 1990, de când rata acestora a crescut cu 75%, un număr inimaginabil de ridicat.

Teroarea se poate citi în ochii acestora când sunt luați ostatici. Sunt prizonierii unor fanatici ce vor doar să curețe lumea și o bucată în plus de pământ.

Părinții ce își sacrifică viața pentru pruncii lor, părinți atât de înspăimântați să își țină copiii lângă ei, aleg în final să îi trimită pe bărci gonflabile peste ocean. Aleg să se despartă de universul lor doar pentru a le salva viața. Doar pentru o posibilitate infimă de a supraviețui câțiva ani, sau doar pentru a fi ținuți în anumite centre.

Pot fi bătuți, chinuiți, maltratați, dar măcar trăiesc!

Ei nu pot munci ca să aibă un Crăciun plin de daruri, nu pot munci ca să aibă o pâine, ei se sacrifică doar ca să supraviețuiască.

Știu că poate am deviat puțin. Poate nu vreți să auziți cât de fericiți sunt unii sau cât de greu o duc alții, dar dacă tot se apropie această perioadă, hai să fim mai buni! Sărbătorile de iarnă sunt despre bunătate. Hai să ajutăm câtuși de puțin, hai să donăm niște cărți, niște haine sau chiar niște bani.

Există asociații care, pentru doar 2 euro pe lună, îți mulțumesc înzecit, sau centre de plasament care au nevoie de voluntari.

În Italia, o țară europeană, ca și România de altfel, există asociații ce se ocupă cu ajutorul copiilor orfani. Au reușit, cu doar 2 euro pe lună, să întrețină sute de copii, să le ofere o masă, sau chiar un părinte. Este o țară la fel ca oricare alta, o țară care ajută, în care sărbătorile de iarnă sunt în fiecare zi. România de ce nu poate?

Ieși! Ajută! Pentru că poți!

Malakai – Despre cum dragostea poate opri un suicid

"în Cărți & Filme" "de POV21"
Malakai

Nu este vorba despre o simplă și clișeică poveste de dragoste. Este despre faptul că Adina Stephanie reușește să dea viață personajelor principale: Malakai și Hannah (Anna).

Faptul că cineva îți invadează viața, te scoate din minți și te face să nu te recunoști pe tine însuți…

Nu este un sentiment plăcut. Este ceva ce te consumă, iar faptul că nu știi din ce motiv se întâmplă totul te înnebunește.

Povestea lui Hannah se rezumă la faptul că a fost omul potrivit la momentul potrivit. Salvând o viață, a reușit să o distrugă pe a ei. Să se consume. Să facă tot ce îi stă în puteri pentru a ajuta o persoană pe care nici măcar nu o cunoaște.

Faptul că este forțată să intre nepoftită în viața lui Malakai D’Andre nu o ajută. Felul în care o tratează și o respinge o atrage din ce în ce mai tare și simte că nu poate să îl lase baltă. Intră în viața lui, iar când ajunge să îl salveze pe el, observă că s-a pierdut pe ea.

Volumul I e despre lupta prin care trece o persoană pentru a salva pe cineva de propriile gânduri și fapte.
„Nu mi-am dorit niciodată să mă îndrăgostesc, să devin vulnerabilă și să am pumnul unei alte persoane încleștat în jurul inimii mele.”

În volumul II, totul trece la o altă extremă. Faptul că îl scoate pe Malakai din întuneric prin toate metodele posibile, iar el cade de fiecare dată înapoi în gândurile lui negre și sinucigașe… Îi umple sufletul Hannei de dezamăgire. Faptul că o poreclește Anna o scoate din minți și chiar dacă el știa lucrul ăsta, continua să îi spună astfel.

Nimeni nu îți apreciază eforturile și prezența până când nu le simte lipsa…

Sinuciderea nu este un lucru plăcut, dar este un subiect care trebuie abordat. Hannah aflând adevăratele percepții ale lui Malakai despre viață, îl pune să îi spună în fiecare seară cuvântul magic : „promit”… Îi promitea că va rămâne în viață pentru ea. Pentru unii un lucru banal, dar când ești pus în fața faptului împlinit, e ceva vital.

Promisiunile nu se încalcă, indiferent cât de mici și simple sunt ele.

Dacă am învățat ceva din Malakai volumele I și II, este că nu poți renunța să ajuți o persoană doar pentru că nu vrea să fie ajutată. Nu poți renunța să fii un om bun, indiferent de sacrificiile care trebuie depuse.

Nu uitați: Prețuiți ce aveți, cât aveți. Malakai și-ar dori să mai aibă această șansă.

 

Ajutor

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"
„Respiră, Alarik. Doar respiră…
Nu te gândi prea mult la asta.
Doar fă-o.
Asta dacă nu vrei să mori…”

Fac ceea ce mi-am zis, ridicându-mă din molozul ăsta afurisit. Tușesc de câteva ori din cauza prafului, scuipând sângele ce mi s-a adunat în gură. Nu-l puteam înghiți. Nu-l puteam nici scuipa atunci. Puteam doar să îl țin în gură. 

Îmi simt corpul greu și rănile mă ustură îngrozitor. Naiba s-o ia de bombă, nici n-am văzut-o. Nu e ca și cum aveam posibilitatea asta, iar faptul că am fost la kilometri depărtare când s-a detonat îmi ușurează cu 20% viața. Ți se pare puțin? Mie nu, și știi de ce? Pentru că aș fi preferat să mor decât să continui să trăiesc așa. Bine, poate nu ucis de o bombă; aflat sub niște gunoaie și bucăți din clădirea de lângă.

Oricum, faptul că sunt în viață cred că înseamnă ceva. Sau poate doar s-a gândit Cel de Sus c-ar trebui să mai sufăr puțin. Știți voi, să fii sigur… Să nu ai ce mânca cu zilele și să simți cum te mănânci din interior… Câteodată să nu ai un loc unde să dormi… E rău. E dureros. Și știți cum mai e? E greșit. E greșit pentru că mulți ca mine stau și trudesc pentru un colț de pâine, iar asta în timp ce alții înoată în bani. Să le stea în gât.

Nu vreau să crezi că mă plâng acum. Vreau doar să îți atrag atenția cu ceva: să nu întorci spatele celui care întinde mâna după ajutor. Pentru că, într-o zi, ai putea fi tu în locul lui. Și sunt sigur că nu vrei asta.

Așa că, te rog, prinde-mă de mână și ajută-mă cu rănile astea spurcate.

A, simt că leșin. Nu, sper să n-o fac. Dacă o să cad acum o să îmi sparg capul și o să am o rană în plus de îngrijit. Deja mă clatin și lumea se învârte în jurul meu. Aud în depărtare câteva țipete și un alt „BOOM!” mare, iar prima întrebare care îmi vine în minte înainte de leșin e „Cine ne atacă?”. Însă nu apuc să mai aud ceva, căci corpul meu cade la pământ cu un pufnet.

Tot ce vreau e la mama.
*Îmi simt pleoapele grele de parcă aș avea pe ochi niște pietre afurisit de greoaie. Încerc să mă mișc, însă renunț la idee imediat ce simt cum mă înțeapă întreg corpul. De undeva din dreapta aud o voce care încearcă să mă liniștească:
— Stai cuminte, încă nu ți-ai revenit în totalitate.
E vocea unei femei. Caldă. Moale. Blândă. Sigură pe ea.
— Nu te speria, căci ești în siguranță. Te voi ajuta.
Reușesc să îmi deschid ochii, lăsându-mi capul pe o parte, privind-o. Are părul cărunt, care îi ajunge până la umeri, iar ochii ei mă duc cu gândul la cerul nopții. Îmi zâmbește, dar nu mai spune nimic altceva. Continuă să îmi trateze rănile cu grație, de parcă corpul și rănile mele sunt de sticlă fragilă.
— Câți ani ai?
— Am doișpe’.
— Înțeleg. Ai suferit destul, acum te vei odihni, băiete.
Iar eu, obosit de evenimentele petrecute înainte, adorm în patul moale al bătrânei.*Nu i-am aflat numele nici acum, după cincisprezece ani. Îi ziceam Baba, nu din cauză că ar fi fost foarte bătrână, ci pentru că avea un tic ciudat să mormăie „Babababa” de fiecare dată când se apleca sau nu îi convenea ceva. Nu m-a corectat niciodată și nici n-a părut deranjată. Mi-ar fi plăcut să știu măcar de unde e. Așa aș fi putut afla mai multe despre ea.Dar era misterioasă și chiar dacă m-a ajutat și am ajutat-o și eu tot nu mi-a spus nimic despre ea. Nici de la localnici, care erau la câțiva kilometrii depărtare, n-am aflat ceva prea folositor. Atâta că era văduvă, soțul i-a murit misterios și eu am fost crezut copilul ei din flori. Nici acum, după douăzeci de ani nu știu cum o cheamă. Și faptul că nu știu asta mă înnebunește. Ca și cum nu aș știi Tatăl Nostru.Cum să nu știu numele celei care m-a îngrijit până am fost luat cu forța de la ea de niște polițiști idioți? Polițiștii dracului, nici nu m-au lăsat să o ajut să se ridice de jos. Nu e ca și cum nu ar fi putut să se ridice singură, dar așa îi puteam mulțumi pentru o ultimă oară.
Acum mă plimb pe străzile prost luminate, privind în jur în speranța că voi găsi ceva interesant de făcut în următoarele secunde. Dar norocul nu ține cu mine. Deja mă plictisesc.

Sunt întrerupt din gândurile mele de un polițist ce îmi face diferite semne ca să mă opresc, iar când ajunge destul de aproape de mine îl aud gâfâind.
— Domnule… Domnule Alarik… Bună. Eu… Vă deranjez ca să…
Nu înțeleg prea bine din cauza gâfâitului, iar la sugestia mea ne așezăm pe o bancă. Bărbatul își trage sufletul câteva minute, privirea lui fiind pierdută prin cer.
— Știm cine e doamna care te-a salvat, domnule primar.
Inima îmi stă în gât și mai că o simt cum îmi iese din piept. Doar datorită ei am ajuns unde sunt acum, alături de oameni minunați și o viață plăcută, fără durere. Ea e motivul care m-a făcut să ajut pe oricine avea nevoie de ajutor. Ea e motivul pentru care știu ce e frumusețea vieții. Ea e motivul…
— A murit acum doi ani.

Dar ea e moartă. Și simt cum tot cerul îmi cade în cap, inima spărgându-mi-se în mii de bucățele precum un pahar scăpat pe jos. M-a învățat să ajut, așa că am vrut să o ajut la rândul meu iar. Dar acum nu mai pot să o ajut, așa că îi voi ajuta pe alții… Rămân în acea seară alături de polițist. Nu pentru multă vreme, doar cât să îi plâng moartea.
Naiely Arman

Sacrificiul, formula fraierului?

"în Texte" "de POV21"

De ce a ajuns sacrificiul o formulă pentru a fi luat mai rapid de fraier? Sacrifică-te primul, nu ajuta simplu, ce dacă primești pe urmă doar depreciere. Sacrificiul înseamnă să fii om!

Ne sacrificăm pentru multe lucruri, chiar dacă suntem uneori rezervați în acțiuni de circumstanțe care ne înconjoară. Trecem peste și ne punem pe treabă. Situațiile în care ne sacrificăm sunt extrem de variate.

Nu de multe ori mi s-a întâmplat să confund sacrificiul cu simplul ajutor necesar doar pe jumătate, iar asta înseamnă că termenul de sacrificiu nu ne este imprimat în genă, ci ne este băgat într-un sertar prăfuit din cap, de care uităm destul de repede.

„A urca înseamnă a te sacrifica. Orice culme e severă”- Victor Hugo

Sacrificiul adevărat este atunci când facem lucruri mari și ne e lehamite să se afle că noi suntem cei care am început acel lucru. Sacrificiu înseamnă umanitate, înseamnă simțământ, înseamnă iubire.

Sunt sătul de reclame care pun oameni în posturi bune, doar pentru că au ajutat pe cineva. Să nu uităm că pentru copiii din Africa nu se donează nimic, iar în 48 de ore s-au strâns pentru Catedrala Notre Dame peste 800.000.000 euro. Acolo nu a fost sacrificiu, a fost un ajutor necesar, dar care nu se acordă unde e chiar indispensabil.

Ne dorim să ne sacrificăm, dar aripile ne sunt imediat tăiate din motive des întâlnite în actuala societate – banii și materia. Când spargem barierele astea suntem adevărate statui ale sacrificiului.

Avem un exemplu de sacrificiu etern. Iisus s-a sacrificat pentru o întreagă omenire, luând asupra-și toate păcatele. Așa ne spune Biblia, una dintre cele mai vechi scrieri de pe Pământ. Acolo s-a arătat cu adevărat un exemplu complex de iubire, înțelegere, ajutor (că tot vorbeam de el) și într-un cuvănt – sacrificiu.

Noi cu ce ne sacrificăm? Până acum, exemplele noastre de piedestale ale sacrificiului au fost și sunt (în cazuri fericite) părinții. Cât de dulce e să vezi o mamă împărțind o plăcintă aburindă celor doi copii ce-o urmează prin parc! Ce frumos este să vezi un tată învățându-și copilul să meargă pe bicicletă!

Avem multe exemple de sacrificiu în jurul nostru și, totuși, ne limităm. Poate ne stă în fire, că suntem generația mai cu „bube” care vrea o schimbare și nu-și mai dorește banalitatea în fruntea utilului. Dar… eu nu cred asta. Suntem mult mai competenți decât multe generații care au trăit sub frică și război. Suntem Generația X!

Ni se pare ciudat, dar pentru noi se fac extrem de multe sacrificii. Știi, bunicul tău care vine des pe la tine să se joace cărți sau te roagă să te plimbi cu el, probabil are o durere teribilă de oase (influența bătrâneții). Se sacrifică și rabdă cât poate să stea cu nepotul său iubit sau nepoata. Pe el îl întinerește zâmbetul copilului din față și îl face să uite că ceva îl doare.

Alții se sacrifică pentru tine. Chiar acum cineva face un sacrificiu să stai la căldură, să citești articolul ăsta, să nu ai lipsuri care pentru alții par mofturi. Dacă e așa, spune-mi sincer. Tu când începi să te sacrifici?

Derulează înapoi