Tag archive

Afecțiune

Simplu, complicat… frumos

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Simplu complicat frumos

Ți-ai văzut vreodată ochii, cât sunt de căprui, cu acea umbră strălucitoare de verzui?

Apun și răsar în funcție de soare, și-mi încălzesc sufletul cu o privire, asemenea razelor sale. Strălucesc atât de frumos, oglindind o galaxie de stele.

Ți-ai văzut inima în oglindă, îmbrățișată strâns de a mea?

Pentru că eu o pot vedea chiar prin ochii tăi, fereastră către sufletul de care al meu se agață cu atâta disperare, de teama… că te-aș pierde. De teama că n-aș mai fi niciodată la fel fără tine, căci mi-ești soare și lună, lumină; îmi ești iubire, calm și disperare… nebunie. Îmi ești cea mai minunată și pură formă de nebunie, cea care mă duce la extaz atunci când sunt în brațele tale.

Cum ar putea un nebun să renunțe, conștient, la nebunia sa?

Și încă de când te-am văzut, tot ce am vrut a fost să-mi fii – să-mi fii strângere de mână, îmbrățișare, să-mi fii umăr de sprijin și totodată zâmbet, să-mi fii iubire, dar și fericire. Să-mi fii nebunie, și totodată calm. Să-mi fii dragoste, dar niciodată ură.

Să-mi fii tot, simplu, complicat… frumos.
Și încet, încet… îmi devii și drog.

Dependentă aș fi în stare să mut munți, să sec oceane și să dobor cerul doar pentru a primi mai mult și tot mai mult din iubirea ta. Aș traversa galaxii, te-aș căuta o viață – și încă o zi – să mă ascund în brațele tale. Te-aș aștepta mii de ani dacă am fi despărțiți în timp, și te-aș iubi din nou, la nesfârșit.


Pot să-ți fiu și eu tot ce-mi ești tu? Spune-mi, spune-mi, te implor… mă vei iubi până la final?

Pot fi eu cea care te ține în brațe dacă cerul pică azi? Dacă o armată de frici vine peste noi, pentru a mi te răpi, pot fi eu curajul tău?
Spune-mi, spune-mi, te implor: pot fi eu gardianul tău când lumea se va destrăma? Pot să fac eu să fie totul simplu, complicat… frumos? Pot să te prind de cazi într-un abis? Și spune-mi, spune-mi… pot să te iubesc eu, atunci când nu mai ai încredere nici măcar în iubire? Pot fi eu încrederea ta?

Și spune-mi, spune-mi, te implor… mă vei iubi până la sfârșit, și după aceea, când lumea va înflori din nou?

Căci ți-aș fi… tot ce ai nevoie. De aș fi soare, sau lună, ți-aș răsări lumină, și ți-aș apune orice temeri. Ți-aș chema toate stelele galaxiei, să-ți vegheze somnul. Și dacă aș fi stea, ți-aș aduce dorințe împlinite, căzând. Dar dacă am fi amândoi stele, aș cădea de fiecare dată în locul tău și m-aș preface în supernovă, când ți-ar veni rândul. Dacă aș fi soare, și tu ai fi lună, aș apune în mare în fiecare seară, lăsându-ți ție cerul să-l domnești.

Te-aș lăsa să mă înghiți dacă ai fi gaură neagră, și-aș goni cu tine prin Univers, de ai fi cometă ori meteorit.

Ți-aș fi munte, dacă ai vrea să urci, și ți-aș fi cer, dacă ai vrea să zbori. Ți-aș ploua iubire, s-o respiri, s-o consumi, s-o trăiești. Doar să… mă iubești. Ți-aș fi îmbrățișare dacă ai avea nevoie să plângi, și ți-aș fi zâmbet și fericire dacă ai uita cum se simte. Doar să știi că indiferent de ce ai nevoie, poți conta pe mine.

Așa cum mi-ești calm, dragoste și siguranță, ți-aș fi… ocean.

Și aș porunci fiecărui val să ți se dea din cale atunci când vrei să te arunci în larg, le-aș interzice să mi te răpească, ducându-te la mal. Te-aș căuta în mare, dacă ar fi nevoie, până în adâncuri, și te-aș aduce înapoi, să te simt în nisip.
Aș alerga spre casă în acele brațe cu care mi-ai luat sufletul și ai umplut golul pe care l-ai găsit. Aș zbura, chiar de aș cădea, dacă aș ști că voi ateriza lângă tine. Aș înota, neștiutoare, gata să mă înec, dacă aș ști că te voi găsi în adâncuri.

Aș dispărea cu totul… dacă aș ști că voi apărea lângă tine.

Ți-aș fi timp și-aș sta în loc, de-aș ști că ți-e frică să mă pierzi. Ți-aș fi zâmbet de dimineață și liniște de seară, să adorm și să mă trezesc cu tine. Ți-aș fi gând, să-ți trec prin minte, și iubire să-ți umplu inima cu mine.

Aș fi vis dacă aș ști că-ți pot opri fiecare coșmar din a-ți deranja somnul. Ți-aș fi chiar haină, să te îmbrățișez mereu, să-ți stau aproape, și chiar apă și aer, dacă ai avea nevoie de mine.

Pentru că ăsta e felul în care mă îndrăgostesc de tine, simplu, complicat… frumos.


Autor: Andra Botizan
Fotograf: Lorena Morariu

7 lucruri pe care să le știi înainte să te îndrăgostești

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
să te îndrăgostești

Afecțiunea – între iubire și invidie

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Afecțiunea
AFECȚIUNEA, CAUZA UNUI OM (CU ADEVĂRAT) FERICIT

Fie că te afli la început, fie că staționezi într-un punct intermediar altor două ce delimitează această mirobolantă viață, te-ai întrebat vreodată ce este afecțiunea și care este rolul ei în conturarea eficientă a propriei noastre persoane? Ce relație există între afecțiune și iubire, sau, deopotrivă, între aceasta și invidie?

Este posibil ca afecțiunea, mai precis, absența ei, să ducă la apariția maniei de persecuție și la diminuarea a ceea ce noi numim iubire de sine? În ce condiții devine sufocantă și când duce la apariția egolatriei?

AFECȚIUNEA ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

Deși probabil ne este greu să credem, afecțiunea (cel mai înalt grad de simpatie pe care îl simtim față de cineva, atașament, iubire, căldură) joacă rolul esențial în prima parte a vieții, mai ales când vine vorba de exteriorizarea emoțiilor. Ne putem considera cele mai norocoase persoane, dacă am primit, în mod necondiționat, afecțiune și atenție din partea părinților noștri.

Ce se întâmplă cu persoanele care nu au avut parte de o primire ,,călduroasă” ca a noastră și care, încă din primele momente ale vieții lor, s-au simțit ca fiind private de iubire? În încercarea de a obține ceea ce li se cuvine, acești oameni ajung să cumpere afecțiunea celor din jur, în special a părinților, fie prin lucruri materiale sau comportament, fie prin abordarea unui caracter indezirabil. În cazul în care planul nu funcționează, aceștia ajung să-și dezvolte o atitudine la baza căreia stă invidia.

De asemenea, cu timpul, lipsa de afecțiune duce la apariția maniei de persecuție (stare patologică manifestată prin ideea fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea) ce se evidențiază printr-o stimă de sine scăzută. În astfel de situații, mania persecuţiei este asociată cu expresii de tipul: ,,nimeni nu mă iubește/crede”, ,,toți au ceva cu mine”.

AFECȚIUNEA ÎN ADOLESCENȚĂ

Dacă în copilărie primeam afecțiunea de la părinți ca pe o lege a naturii ce contura singurul drum spre o adevărată fericire, ajungem în adolescență și conștientizăm că nu este de ajuns și că avem, de fapt, nevoie de a ne atașa de anumite persoane capabile să ofere o altfel de afecțiune decât cea cu care am fost obișnuiți; una care generează sentimente de securitate de care devenim, cu timpul, dependenți.

Când vine vorba de viața de cuplu, afecțiunea este, din nou, esențială, însă există și momente când aceasta devine sufocantă. Atunci când o oferim, trebuie să fim atenți la felul în care persoana de lângă noi o primește. In caz contrar, aceasta se poate simți sufocată, considerându-ne vampiri energetici sau, în cel mai rău caz, paraziți ce-i invadează spațiul personal.

De altfel, pot apărea diferite obstacole, psihologice sau sociale, care sunt depășite mai greu, chiar și în prezent. Bertrand Russell abordează această temă în cartea ,,În căutarea fericirii”, acolo unde afirmă faptul că ,,oamenii pregetă să-și exprime admirația, de teamă ca aceasta să nu fie cumva nelalocul ei; de asemenea, pregetă să ofere afecțiune de teama suferinței pe care le-ar putea-o provoca, fie chiar persoana căreia i-o dăruiesc, fie răutățile și clevertirile altora.

Omul e îndemnat la precauție atât în numele moralei, cât și în numele experienței de viață, rezultatul fiind descurajarea generozității și a cutezanței în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate și mânie față de omenire, deoarece mulți indivizi își reprimă astfel, de-a lungul întregii lor vieți, ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală, iar în nouă cazuri din zece o condiție indispensabilă a unei atitudini fericite și expansive față de lume. (…)

Dintre toate formele de precauție, precauția în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri.”

Afecțiunea joacă rolul principal atât pe scena, cât și în culisele vieții. Este importantă și contribuie la dezvoltarea noastră, influențând caracterul, personalitatea, chiar și temperamentul. Deși trăim într-o lume în care orice se poate cumpăra, iar foloasele materiale ne domină, în care cerem afecțiune mai mult pe rețelele de socializare, iar realitatea este doar un înfricoșător necunoscut, avem nevoie de fericire. VREM SĂ FIM FERICIȚI. SĂ PRIMIM AFECȚIUNE, SĂ DEPĂȘIM FRICA DE OPINIA PUBLICĂ, SĂ (NE) IUBIM.

Ce ne oprește? Frica de necunoscut? Frica de a fi diferiți?

Tot Bertrand Russell ne învață că ,,pentru a spori fericirea umană trebuie neapărat să ne preocupăm de sporirea admirației și de diminuarea invidiei, pentru că, oricine, prin însuși faptul de a fi fost născut, are dreptul la anumite feluri de fericire, iar, dacă e privat de ele, aproape inevitabil se va înrăi și va deveni nesuferit.”

Fie că dăm, fie că primim afecțiune, suntem cu mult mai aproape de fericirea absolută (argument demonstrat ca fiind logic-corect  «pWq->r» ), pentru că toate ,,componentele esențiale ale fericirii umane sunt simple, atât de simple încât oamenilor sofisticați le vine greu să-și dea seama ce anume le lipsește cu adevărat.”.

Foto: Diana-Maria Ungureanu

Prima dragoste nu se uită niciodată – de ce e iubirea pură?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
prima dragoste nu se uită niciodată

S-au scris multe în încercarea de a explica de ce prima dragoste nu se uită niciodată. S-a scris despre cum să o recunoști. S-a scrisc despre cum o trăiești. S-a scris chiar și despre cum să ți-o amintești. Însă eu cred că ține de fiecare în parte.

Prima dragoste apare într-un moment în care nu ai atâta experiență de viață ca să știi cum să o trăiești și exact din cauza asta intervine farmecul.

Nu știi cum s-a întamplat sau de ce, dar simți că nu ești același. De cele mai multe ori nu reușești să înțelegi cum o simplă persoană poate să ajungă să îți acapareze gândurile. În scurt timp ajungi în punctul în care nu mai vezi nimic altceva.

Prima dragoste e ca o revelație.

Simți atât de profund și atât de mult, încât ai impresia că nimic din ce ai trăit până în acel moment nu a avut vreodată aceeași intensitate.

De ce e unică prima dragoste? Pentru că nu are termen de comparație. Pentru că o trăiești în adolescență, când simți că indiferent de ce ai face, lumea e a ta.

Există persoane care au rămas tot restul vieții cu prima lor dragoste, însă sunt puține, pentru că de cele mai multe ori, această primă experiență se sfârșește cu o decepție. Și dacă prima dragoste te face să simți că te desprinzi de pământ, prima decepție este zdrobitoare.

Totuși, experiența e benefică pentru că din interacțiunile și situațiile de acest gen înveți. Înveți despre cine ești, în primul rând. Înveți despre oameni, despre limitele lor, despre potriviri sau nepotriviri de caractere și despre momente, mai ales despre momente.

Eu am învățat din prima dragoste că există clipe pentru care merită să trăiești cu toată ființa.

Și am rămas cu ideea pe care o susțin și astăzi, mai exact aceea că nu durata interacțiunii cu o persoană contează, ci intensitatea momentelor împărtășite.

De ce prima dragoste nu se uită niciodată? Pentru că apare într-un moment în care nu ești pregătit pentru ea, însă îți dă peste cap întreaga lume și te face să simți și să afirmi cu tărie că viața este frumoasă.

Prima dragoste nu se uită niciodată. Indiferent de câte îi vor urma și indiferent de câtă fericire vei găsi în relațiile viitoare. Ea rămâne ascunsă undeva într-un colţ al sufletului.

Uneori, sub forma unei amintiri dulci din trecut, se trezește pentru a-ți reaminti de puterea unui moment de puritate.
Derulează înapoi