Category archive

Poezie și literatură

aș vrea…

"în Poezie și literatură" "de POV21"
aș vrea

aș vrea să îți pot fi val
să te-nec în fericire,
dar să te-aduc la mal
să nu te pierd în neștire.

aș vrea să-ți fiu flacăra
ce-ți aprinde țigara,
flacăra aia pe care
uiți mereu să o stingi seara.

aș vrea ca tu să-mi fii vântul
care-mi împrăștie trupul
și tot tu să-mi fii norul
care-mi umbrește gândul.

Dacă mai vrei să citești o poezie, click aici!

Parfumuri de Crăciun

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Parfumuri de Crăciun

Parfumuri de Crăciun 

E dimineața zilei de 24 decembrie. Abia te-ai trezit și te uiți pe geam. Cu ochii încă grei de somn, încerci să te convingi că albul de afară e un strat curat și pufos de zăpadă, nu doar ceața privirii tale obosite. După ce ai certitudinea că e cu adevărat omăt, deschizi fereastra și tragi adânc aer în piept, așteptându-te ca aerul rece pe care îl inspiri să miroasă a puritate, a inocență, a vise. Când colo, te lovește violent izul ascuns al canalelor și norul de fum pe care mașinile oprite la semafor l-au lăsat în urmă.

Scârbită de nivelul de poluare din orașul tău, cobori în bucătărie, sperând la miros de cozonac proaspăt. Dezamăgirea ta este de netăgăduit când în loc de vanilie și mere, te copleșește un nor de chimicale. Ai uitat că azi e zi de curățenie și ieși din bucătărie înainte să te ia greața.

În căutarea mirosului perfect

Vizibil amețită, te întorci la tine în cameră și te îmbraci, pregătită să iei micul dejun în oraș. Îți iei la pachet o cafea și o brioșă și te așezi pe o bancă în parc. După prima înghițitură de cafea – primul lucru care a mirosit decent pe ziua de azi – deja te simți mai optimistă. Cuprinsă de spiritul sărbătorilor care se apropie, decizi că tipul care te bâzâie de 3 zile pe Tinder merită o șansă. Îți programezi o întâlnire cu el chiar pentru seara respectivă.

Dezamăgirea neîngrijirii

Când te vezi cu el, ești șocată să vezi că arată la fel de bine ca în poze. Când vă luați în brațe după ce faceți cunoștință, îți dai seama că în niciun caz nu miroase atât de bine pe cât arată. Stând la masă, în timp ce respiri, identifici fiecare esență care îi determină mirosul: balsamul de rufe ieftin, parfumul scump, dar excesiv folosit și absența evidentă a săpunului. Se apropie să-ți șoptească la ureche sfârșitul unei povestiri banale, ușor perverse. Începi să îți pui la îndoială toate deciziile pe care le-ai luat în viață, mai ales șansa pe care i-ai dat-o cu atâta bunătate de dimineață. După un chicotit politicos la ceea ce el considera o glumă, te scuzi și ceri nota de plată.

Ajunsă acasă, deschizi ușa și, cu o ultimă speranță, tragi adânc aer în piept. Când te lovește mireasma unor portocale proaspete, zâmbești fiindcă miroase, în sfârșit, a Crăciun.

Poate că tu-mi erai menirea

"în Poezie și literatură" "de POV21"

am venit pe pământ cu mâinile încrucișate,
dar mi s-a spus că am o menire.
mama-mi amintea la fiecare aniversare,
când suflam în lumânările mereu topite-n vârf,
că lumea nu-mi permite să mă caut
nici măcar pe mine, pe tine nici nu sper.
eu nu cred în iubire
și nici în lacrimi,
nu voi crede niciodată în voi, oameni
ce-mi sunteți pași înapoi.
mă plimbă întunericul pe palme
și Venus mi-este muză,
ce chemare să mai caut, unde, în ce univers
dacă totu-i plin de spaimă și-adun urlete-ntr-un vers?
poate că tu-mi erai menirea
pentru care am început să iubesc
o realitate sumbră în ochii omenirii,
și-o sinucidere ce-mi mima fericirea.

Fericirea-i un fluture

"în Poezie și literatură" "de POV21"
fluture
fericirea-i un fluture—
la-nceput te târăști,
și suferi.
ș-apoi te-nchizi în tine
e beznă și liniște
către drumul spre proprie-iubire
doar tu— și cu tine,
când ești gata
devii un fluture frumos
îți etalezi aripile—
și peste-o zi te târăști la loc pe jos.
fericirea-i un fluture,
și trăiește cât unul.
Autor: Bianca Pătrașcu 

Anomalia peisajului

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Anomalia peisajului
Scoate-mă din sanctuarul amorțit
de unde craniile veghează asupra firului însângerat
iar ornamentul funebru creează un scenariu excitant
cu o pată de moarte împlinită de veșnicia vieții turmentate.
Trezește-mă din existența putredă
și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător
iar mireasma amăruie destăinuie un impuls cuceritor
cu aventuratul dor sugrumat de negrul șters țiuitor.
Oferă-mă pe tava cu lavă incandescentă
de unde taina speranței disprețuiește nestăpânitul șoptit
iar dealurile gingașe hrănesc purpuriul norilor uitați
cu ale noastre săruturi în gol ce se ascund sub chipurile arse.

Freamăt boreal

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Freamăt boreal
Mă purtai pe aripile lui Venus,
Lacrimi tainice îngânau povești,
Mă învăluiai în lumini orbești,
Îmi erai ritmul infinitului
Și rima somnului veșniciei.
Muțenia lupilor destăinuia
Urletele ostatice în orchestra ta,
Tu-mi întregești prezentul cu trecutul și întregul cu nimicul.
Doar acele brazilor ne mai auzeau șoaptele,
Iar Sirius ne contopea sufletele,
În ale lumii mistere și noapte boreală,
Iar focul din negură dăinuia, în acea cameră goală.
Tu așterneai armonia între constelații,
Și-n abis, feerii de argint,
În etern, cu o ploaie de cristale și un repaos himeric,
Îmi spuneai că, în ale noastre ființe aprinse,
Sălășluiesc deopotrivă lumină și întuneric.
Când timpul va reporni, să-mi amintești tu,
Tu, Lună, făurită din cuget, dragoste și râs,
Că, alunecând printre stelele lui Orion,
Tot voi găsi regăsire în a ta lumină din vis.
Autor: Raisa Costache

Toamna mea cu ochii-n floare

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Toamna mea cu ochii-n floare

 

Te-mbraci, toamnă, în straie aurii,
Îți piaptănă ploaia creștetul capului,
Cu ochii obosiți de profunzimea ta
Mă-ntreb: oare când mai vii?

E lumină-n tine, iar moarte-n noi,
Am rămas dezgoliți,
Predispuși la urlete și ploi,
Căutând materia vie din fatidica renaștere.

Mă doare-o iubire nebună,
Vișiniul tomnatic îmi provoacă frică de stele,
De asta mă-nchin mereu la lună,
Dezvelind un octombrie de misterul ruginit.

Poți să-mi renaști dureri,
Dar toamna mi-a ucis deja chemarea,
Ți-a amorțit și lacrima la fel ca roua din noi,
Privindu-ne în ochi am secat și marea.

Ne cad anii, toamna mea cu ochii-n floare,
Pornind spre-un noiembrie absurd,
Acoperă-mi inima cu gerul și privește-mă cu-ardoare
Căci de păcatul lunii m-am îndrăgostit destul.

Film pentru muți

"în Poezie și literatură" "de POV21"
film pentru muți

te iubesc,
și te-am iubit doar pe tine
și-am pus speranțe între noi doi
toate s-au rupt, pe rând
de către tine.

și-aș vrea să rup
sechestrul ăsta de filme
unde eu sunt cea legată,
și tu te uiți, cum mă zbat
te uiți mut la mine aproape-moartă.

nu mă iubești
și nu m-ai iubit niciodată pe mine
ai mâncat fiecare emoție ce clocotea-n mine
m-ai lăsat să zac
între zeci de casete de filme.

Autor: Bianca Pătrașcu

Cerul fumegă cenușă

"în Poezie și literatură" "de POV21"
cerul fumegă cenușă

cerul fumegă cenușă
iar ochii tăi răspândesc scrum
draperiile sunt trase,
dar miroase înc-a fum.

s-a ars totul între noi
și cerul încă o resimte
plăcere peste durere—
un amalgam de-aceste vorbe.

norii eclipsează cerul
și picuri strâmți cad pe noi
vocea mi s-a stins în gât,
felinarele și ele.

mocniți de patimi și durere,
cortina s-a tras peste noi
iar rostu-i pierdut în tăcere
sub același cer cu stele.

dacă firele de ploaie
‘și pot face loc, între ele
să cadă făr’ a se distruge
noi nu putem coexista?

Autor: Bianca Pătrașcu

Ceai, cafea, dragă doamnă?

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Ceai, cafea, dragă doamnă?
Am întrebat-o rușinat așa,
Era ea, toamna-n persoană,
Doar că și-a schimbat cămașa…

A venit din nou la-nchidere
Și-a spus că va plăti ea nota,
-Bine te-am regăsit tinere,
Am sosit, din nou, în viața ta!

Pentru tot ce-ai adunat până acum
Am venit să-ți propun un schimb:
Amintiri, vise, dorințe, fă-le scrum
Și haide azi împreună să ieșim…

Ori de vrei, ori de nu vrei
Eu tot voi sta cu tine
Lunile-s în număr trei,
Hotărăște-te, iarna vine!

Ruga-mă-vei cândva băiete,
Să petreci timpul cu mine,
Albi-ți-se-vor ale tale plete
Hotărăște-te, iarna vine!

-Tu glumești frumoasă doamnă,
Mai e timp pân’ la sosirea bătrâneții!
-Tinere, eu sunt doar o simplă toamnă
Da’ făr’ să vezi, te cuprinde iarna vieții!

A rămas tânărul s-aștepte,
Trecut-au anii, sosise iarna,
L-a găsit tăcut, cu albe plete,
I-a zburat viața-n vânt ca pana!

-Ei, mândră domniță, bine-ai venit!
-Bună tinere, văd că ai îmbătrânit!
-Avut-a sora ta dreptate, eu rămân,
Voi treceți tinere, io-s tot mai bătrân.

Eclipsă în gaura unui lacăt

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Eclipsă în gaura unui lacăt

Astăzi e cea mai rea zi a ta,
căci ți-ai pus singură
flori pe piept și lacăte-ntre coaste,
sufletul să nu îți scape
printre degete nemuncite,
printre degete neșlefuite
căci ai avut multe perechi de mâini
și încă câte,
câte și nimeni care să te-ncânte,
câte și nimeni s-te-ncălzească
atunci când este frig afară,
căci mereu când este cald,
tu le ești rază de soare.

tu dorești să îți găsești,
printre-aglomerații de stele,
partenerul de eclipsă.
să-nchizi ochii un moment
cel mai intim în a ta viață
atunci când lumea nu se uită.

față-n față împreunați,
noi formăm sfera perfectă,
dar dacă vii prea aproape,
să ai grijă, ne vom arde.

și dacă ai înțelege…
cum se desface-un sutien…
pe întuneric
dar nu…
nu-nțelegi că tu nu poți…
să-mi scoți sufletul din beznă
nu ești eclipsa ce-o aștept,
tu ești doar un ecou în peșteră,
ești doar o pereche de nori,
și niciodată n-ai să poți…
să îmi stingi în veci lumina
căci doar la un lucru te pricepi:
adică să-mi înnorezi ziua.

azi e cea mai bună zi a ta,
este ziua în care ți-ai scos
singură, sufletul la plimbare
căci ți-ai dat seama că doar tu poți
să-ți aduci zâmbete cum nimeni nu poate,
nu-ți mai trebuie o jumătate
inima și creierul tău
sunt o eclipsă perfectă.

Autor: Bianca Pătrașcu

Ochi galbeni

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Ochi galbeni

Înțepenit de sentimentele funeste,
O palmă peste subconștient primesc.
O rană veche începe-a se deschide
Făcându-mă de moarte să mă-ndrăgostesc.

Miros de fum, împletit cu cântec de ciori…
O atmosferă rece și ușor plăcută
Mă face să-mi deschid puternic ochii,
Eliberând ura ce în vene-mi urlă.

Și privesc spre cerul ce se-ntunecă
Cum spre mine amar se-ndoaie.
Parcă… vrea ceva să îmi comunice,
Un fel de: „Te voi călca-n picioare”!

Conștientizez că-i sfârșit de octombrie
Iar nucleul meu puternic se-ncălzește;
Transformându-mi a irisului culoare
Într-un cromatic galben, de la fiere.

Apoi merg alene, spre al meu lăcaș,
Sluțit de viața răstălmăcită-n speranță;
Nu-mi mai pasă de nimic, și-s fericit
Căci am dat de-al galbenului nuanță…

Autor: Emanuel Bodia

Semaforizează-mi inima

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Semaforizează-mi inima
Conduc un autoturism de modă veche
în patru camere polaroide pulsând
la vale, spre centrul vechi
perpetuum mobile la stânga și la dreapta
ca hoinar în miezul lunii de pe pieptu-mi
Accelerez haotic printre stele cu lesă gri
pe drumul meu c-un singur sens
și fără cod rutier punitiv
ci doar pasiv
adulmecând ca floarea soarelui tău
Sosesc albină la pajiștea-ți senină
la trecerea ta marcată fix prin calea mea
e roșu și aștept cu gol să pleci
din calea mea timidă
nu facem vreun pas și secundele gonesc
iar privirile ni se stâlcesc interferându-se
de radioul bâzâie mai plăcut ca niciodată
se face galben
și abia desprinzi bordura din călcâie
privirea-mi adâncești pătrunzător
picur cu picur
ca pași-ți torențial catifelați
ce mă strivesc în inima furtunii
și roșul se termină…
e verde și nu ți mai zăresc papilele
nici pedale nu mai știu
nici volan astral nu mă mai plimbă
nicio lege nu-mi va călăuzi motorul
să zburde liber din cireada propriei roți
Împing mașina până-ntr-o parcare
scot cheia strămoșească din contact
și vait
pornesc la drum cu viteză statică
și vectori bătrâni, pe o șosea velină
doar volanul mi-e fidel
iar roțile mă-ngenunchează
E prima dată când îmi ascult motorul
poate era și clipa
de a mă conduce și el pe mine
unde-mi pulsează inima
O mână suavă ghearele și le înfipse
iar seva-mi se-ncarnase adânc
ca rădăcini de nuc în curțile curgând
iar colții firavi ce mă mângâiau în noapte
adânc mă sfâșie cu sete de la spate
să-mi dezvelească giulgiul sufletului
și să mă ridice-n ceruri
mâinile-ți trupul mi-l sugrumă
și mă țin ostatic într-o baltă suedeză
Acum gonim pe străzi cu plete-n vânt
pe două benzi obtuze-n axa vertebrată
dar cu aceeași destinație mediană-n doi
cuprinde-mi mâinile de pe volan
să fii la cârma sufletului meu inoxidabil
într-un ocean intranzitiv concentric
fără cale de scăpare
din această cursă egoistă păgubașă
că doar astfel putem scăpa din valuri
în mașină, câștigați cu noi
într-o mare stradă fără nume
fără hărți și fără chip bitumultos
ci doar calea denivelată prea complexă
dintr-o viață incompletă
Așa că schimbă-mi tu vitezele
să nu ți se contracte suflul aritmetic
iar eu păstrez rigid direcția fadă
spre sufletu-ți pios de mine
de un ipsedeu ilustru
pogorât la drumul mașinii mele
condamnat la-naintare printre marcaje
mi-ai sfărâmat și lanțuri și pistoane
și ne-am contopit într-un motor electric
ce-l încărcăm și static
numai din privirile semaforizate
la prima-mi oprire și prima-ți ieșire
să străbatem lumea până-n capăt
pe aceeași potecă tare spre abisul diafan
și vom da în marșarier când vom scăpa
să ne vedem din nou la trecere
din mașina tinereții noastre
eclipsând același semafor bătrân
e roșu iar, dar nu mai ezităm acum
ca odinioară
să ne iubim și-a doua oară

Făcătoarea de bine

"în Poezie și literatură" "de POV21"
Sufletu-i cald dinspre noapte coboară
De culoare albă, precum floarea lunară,
Se apleacă lin, spre trupu-mi de gheață
Dând curs sângelui oprimat de otravă.
Noapte rece-nbibată-n odios
Cu un vânt sec și plin de speranță
Mă conduce spre un refugiu, departe
Către ale sale brațe, unde găsesc alinare.
Așa de departe, dar atât de aproape,
Flacăra vie străpunge distanța astrală;
Omniprezența sa se înfige în mine
Schimbând sângele în substanță lunară.

Mare albastră

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Mare albastră, mare blândă
Alină-mi inima tremurândă
Că din nou, ca-n fiecare sară,
Trecutu-n umbre se-nfășoară

Precum valurile-n rânduri
Deseori le pierzi în maluri,
Asemeni și-ale mele gânduri
Cufundă-mi-le în adâncuri

Trecut-au ani în surdele abisuri,
Visele-mi dorm în coșciuge de coral,
Găsindu-și odihna, aici, în versuri
Langă vechi fantasme de cristal

Și ca-ntr-un prea dulce vis
Pieptul tău parcă-mi coboară
Să mă săruți ca-ntâia oară,
Cu sclipiri rupte din paradis…

Ți-aud glasul inimii nesfârșit,
S-aude printr-al nopților divin
Mă cheamă să vin și azi, negreșit
Dar mai stai, mai stai încă puțin

Sunt un nimeni și nimic de-acum,
Sau un poet pierdut într-al lumii teatru
Calc peste promisiuni făcute din scrum,
Mare albastră, îți port dor macabru!

Chiar dacă…

"în Poezie și literatură" "de POV21"

Chiar dacă plouă afară,
Și culorile toamnei se spală,
Ies cu privirea-n sus,
Să mă șteargă.
Chiar dacă e frig afară,
Și simfonii se aud
Pe rând, pictând pe geamul meu
Te-aștept și astă-seară,
Te-aștept să fii al meu.
Chiar dacă plouă afară,
Necazurile se spală,
Ies cu inima și sufletul la vedere,
Ies să spăl necazurile din ele.
Chiar dacă plouă și e frig afară,
Te aștept și astă-seară,
Te-aștept să ne spălăm
Păcatele împreună.

 

Autor: Bianca Pătrașcu

1 2 3 56
Derulează înapoi