Category archive

Păreri și opinii

Gândurile noastre vi le oferim cadou, vouă cei ce vreți să citiți. Lăsăm aceste gânduri moștenire tinerilor ce vor urma după noi. Sinceri, empatici asertivi, ne deschidem sufletul în fața voastră mai transparent ca niciodată!

Mihai Eminescu – 171 de ani de creație și lacrimi. Detalii din spatele vieții

"în Marca POV21/Păreri și opinii" "de POV21"
Mihai Eminescu

Atunci când eu spun Mihai Eminescu, tind să-mi dreg vocea și să privesc spre cer. Pentru că în spatele acestui nume refugiat și considerat bolnav stau 39 de ani de creație și de negură.

15 ianuarie- se naște cel ce urma să devină Luceafărul culturii românești

Acum 171 de ani, în iarna anului 1850, în Botoșani, vine pe lume fiul al șaptelea al Ralucăi Jurașcu și a lui Gheorghe Eminovici. Din anumite presupuneri, am tras concluzia că partea paternă a poetului aparține Banatului, care la acea vreme, 1735-1739, era proprietate turcă. Nostalgia locului natal îl inspiră pentru poeziile de succes „Fiind băiet…” și „O, rămâi”.

 Știm că până în 1866, numele său complet de naștere a fost Mihai Eminovici, însă i-a fost sugerată schimbarea de către Titu Maiorescu. În același ani a publicat poezia „De-aș avea” în revista „Familia”, pentru prima dată sub numele de „Eminescu”, astfel făcându-și debutul literar.

 

Moartea dragului său profesor, Aron Pumnul, care ar fi vrut să-l înfieze pe poet după ce și-a pierdut unicul fiu, a însemnat o cădere a Imperiului eminescian. Asta, însă, a dus la un omagiu transformat în primul său poem, prima zvâcnire a creației, „La mormântul lui Aron Pumnul”.

Cum a devenit adolescentul Mihai Eminescu cea mai importantă voce a literaturii române?

Despre studii vă spun decât faptul că, datorită aparținerii dintr-o familie relativ modestă din punct de vedere material, tânărul Eminescu a urmat studii „pretențioase”, dar practicate cam sacadat. Astfel, clasele mici le începe, evident, acasă, iar în clasa a III-a urmează studiile la National-Hauptshule, scoala primară greco-orientală din Cernăuți. În 1860, schimbă mediul școlar și clasa a IV-a este absolvită la „K.K. Orber-Gimnasium” din același oraș, dar în 1862 părăsește școala și se intoarce la Ipotești, nemaifiind acceptat înapoi. Așadar, se angajează ca practicant la Tribunalul din Botoșani și copist la comitetul permanent județean. Demisionează după un an, în 1865. În acest fel, adolescentul devine un rătăcitor prin lume, căutându-și precum un poet trist, menirea. În 1867, intră în trupa lui Iorgu Caragiale (ca sufleor și copist), ulterior devine secretar pentru Mihail Pascally și ajunge să lucreze cu Teatrul Național la doar 17 ani. Uimitor, raportându-ne la zilele noastre.

Ei bine, în 1869 trece la o altă etapă a vieții, studenția, petrecută la Viena, urmând Filozofia și Dreptul. Aici își cunoaște eterna iubire, Veronica Micle, femeia care întoarce lumea poetului peste cap. Însă, în același an, conform unor surse istorice, primele semne ale unei boli își fac apariția. Între 1872 și 1874, datorită faptului că a fost un student model la Berlin, unde, mai târziu, la a doua înscriere, își obține doctoratul, Junimea i-a acordat o bursă, însă având condiția de a-și depune lucrarea de doctorat în filozofie. Nu a respectat promisiunea și nu s-a prezentat la examenele finale.

Viața sa a deviat de la decursul obișnuit și își dedica tot timpul lecturii. Devine, după obținerea doctoratului, director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Mihai Eminescu a predat lecții de logică la Institutul academic.

În 1875 rămâne fără locuri de muncă…

…, dar a primit un post de corector și redactor la ziarul local Curierul de lași, însă în partea neoficială. Curios este faptul că foarte multe rubrici scrise de el nu au fost semnate cu numele lui sau semnătura. Datorită Junimii, Eminescu îl cunoaște pe cel care avea să îi devină prieten până la moarte (se sting în același an) și alături de care și-a dus traiul pentru câteva luni în Bojdeuca din Țicău, Ion Creangă.

 

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul Timpul. În acești ani, mai puțin în 1882, când nu a publicat absolut niciun vers, s-a dedicat activității sale poetice și creează seria de scrisori și „Luceafărul”. Deși asta i-a adus motive de bucurie, fiind cele mai mari poeme ale sale, această perioadă l-a făcut să își conștientizeze boala.

Singurătate, alcoolism, bipolaritate diagnosticată, sifilis, demență sau o genialitate a cărei veste nu trebuia aflată?

Totuși, după 131 de ani de la moartea sa, nu s-a aflat concret cauza decesului sau boala extrem de controversată. Eu constat că ipocrizia și nepăsarea exterioară din România l-a ucis. Și vă voi demonstra și de ce:

La vârsta de 33 de ani, trupul poetului a fost lovit de o alienare (a dezvoltat o criză maniacală puternică, ce a necesitat internarea). Durerile aveau loc la nivelul capului, boala manifestându-se și prin insomnii. Mai înfricoșător, mintea sa o luase atât de razna încât gonea înarmat pe străzi. A fost internat la sfârşitul lunii iunie, 1883, în sanatoriul doctorului Şuţu, din București, și diagnosticat cu manie acută. Titu Maiorescu îl trimite spre Viena cu fonduri strânse de el, dar nu după mult timp este readus la București, ulterior la Iași. Este internat din nou la Socola, dar şi la Mănăstirea Neamţului, la Bolniţa pentru boli nervoase. Aflăm chiar și de o paralizie.

Imaginați-vă 6 ani de viață (ultimii chiar) petrecuți prin senatorii, după 33 de ani de genialitate…

O moarte absolut revoltătoare

Am reușit să găsesc în studiul neuropatologului Vuia, o declarație de la acele vremuri:

La 23 Martie 1889, s-a redactat un raport medico-legal despre boala poetului de către dr. Şuţu şi dr. Petrescu pentru stabilirea situaţiei sale mentale şi gradul de responsabilitate. De luat în consideraţie că medicii nu semnalează decât tulburări psihice, asta bineînţeles fiindcă nu existau alte simptome, cum o ştim de la dr. Vineş, de altfel. Dar totodată se fac observaţii juste, demne de toată atenţia. Bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puţin pentru ei!). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, aşchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găseşte, de pildă aşternutul într-un mod inconştient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenţia îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri maşinale, automate”

Ieșenii erau de părere că sifilisul ar fi fost luat în urma întreținerii relațiilor sexuale cu femei ușoare, la Berlin și Viena.

Corpul poetului începea să înțepenească brusc uneori, ceea ce a dus la o paralizie generală, apărută chiar după internarea în spital. În acea perioadă, cel mai bun tratament pentru sifilis era mercurul, așa că îi era administrat. Dar ce ne facem când tratăm un presupus bolnav al cărui diagnostic e oferit pur și simplu din burtă?

De la frecții cu mercur, la injectarea acestuia în vene, până la moarte…

Diagnostice puse total greșit: alcoolism, sifilis, demență.

Diagnostic descoperit abia în 2014: sindrom maniaco-depresiv. 

Poetul era un patriot înrăit, tratând cu dispreț și ură chiar sistemul românesc. Cât timp a fost internat, cânta adesea imnul „Deșteaptă-te, române!”. Avea o voce de aur, însă îngrijitorii și colegii de senatoriu nu simțeau asta. Astfel că, pentru a-l opri, cunoscutul Petrache Poenaru îl lovește cu o cărămidă în cap pe motiv că acesta cânta fals. Eminescu a fost dus în pat, suferind de un traumatism. După 3 zile, se stinge marea stea și nici măcar nu îi este efectuată o autopsie.

Însă o boală nerecunoscută de doctori era singurătatea.

Un geniu fără seamăn, dar pustiu sufletește, a creat o lume în care dragostea nu a reușit să vindece, ci să sape mai adânc. Își îneca suferințele în bautură, cafea și tutun. Însă, pe lângă poezie, Eminescu mai avea un dor, tânăra Veronica Micle, alături de care nu și-a putut petrece anii vieții. După ce privirea lui s-a îndrăgostit de „îngerul blond” cu ochi albaștri, Eminescu devine pentru următorii 7 ani, amantul Veronicăi, care era căsătorită de la vârsta de 14 ani cu fostul său profesor (mai mare cu 30 de ani decât ea). Pe deasupra, ea și Ștefan Micle aveau 2 copii. Asta nu a însemnat un impediment în crearea unei povești sensibile ce va rămâne veșnic în literatura română. Nebunie, senzualitate și poezie- așa am descrie întâlnirea lor, ambii având 22 de ani.

După moartea soțului, în 1879, cei doi au spart bariera ascunsă a amorului și devin iubiți. Au avut chiar și un copil împreună, însă s-a născut mort. După evenimentul tragic, cei doi au sperat ca planurile de căsătorie ii va face fericiți, însă asta nu s-a adeverit niciodată.

Soarta îi desparte, Eminescu mutându-se la București și devenind gelos, Veronica fiind curtată de Caragiale. În 1883, boala poetului l-a dus înapoi pe meleagurile studenției, la Viena, pentru un tratament. Veronica rămâne în țară, afișând chiar o nepăsare asupra iubitului său.

În timpul despărțirii, între cei doi are loc o corespondență de scrisori absolut fermecătoare, în care își spuneau adesea „Dulcea mea Doamnă” sau „Momoț” și „Eminul meu iubit”.

„Dragă Momoț,

Azi am citit într-o foaie franțuzească că amorul e ca floarea de lămâi: florile albe și fructele verzi. Asta va să zică că fructul oricărui amor e gelozia și de aceea nu mai citi nici între șiruri, nici peste ele, ci ceea ce ți-am scris. Tu ești comoara mea, dar ești într-un codru de tâlhari.” 

Amicul meu,

Există adevăr în lume, și fericirea este ea sau nu dată omului pe pământ sunt întrebări care, eu cred, că vor rămâne pururea ca întrebări, și a le căuta răspunsul e cea mai mare nebunie la care un biet nemuritor să poate expune în viață”

Moartea Eminului ei iubit o face pe Veronica să se retragă în sânul Mânăstirii Văratec, unde mai trăieste aproape 2 luni, luându-și viața din cauza depresiei profunde și pleacă la cel numit „scumpul meu iubit micuț”.

Incompetența de care România dădea dovadă în anii 1800 persistă și astăzi, în zi aniversară. 171 de ani de poezie lăsată în mâinile mai marilor conducători ai unui popor care doar și-a bătut joc de o minte a unui geniu. Pentru a-i face urări, îl găsim pe marele poet la Cimitirul Bellu, acolo unde șade din 1889.

 

Camera ascunsă: Ești cumva în videoclip?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
camera ascunsa

Probabil ai dat click pe articol fix din cauza titlului. Te-a prins clickbait-u’? Ei bine, am să te dezamăgesc, dar n-am clipuri; cu atât mai puțin ceva fix cu tine, filmat cu camera ascunsă. Avem totuși doza (nu tocmai zilnică) de gândire critică.

Bine, acum probabil că mă-njuri pentru că ai dat click pe un articol în care te așteptai să fie alt conținut. Asta înseamnă că mi-am făcut treaba, și hai să-ți explic de ce: oare dacă spuneam direct din titlu ceva gen „cum să nu-ți iei țeapă pe net”, ar mai fi dat click cineva? Acum serios, oamenii se cred mai deștepți decât atât și fix de asta n-ar mai fi ajuns informația la cine trebuie. Te așteptai să fie altfel?

Am să-ți vorbesc, totuși, despre cum poți să-ți iei țeapă pe internet, pentru că deja m-am săturat de oamenii din lista mea de prieteni care-și dau parola efectiv pe degeaba, ca după să primesc tentative de phishing, în mesaje private, de pe conturile lor. N-am să-ncerc imposibilu’ prin acest articol: n-am să-ncerc să educ, dar măcar să vă cultiv oleacă de simț critic, sper…. sau măcar să vă-ncurajez la gândire critică, dacă nu alta.

Bine, acum majoritatea clickbait-urilor de genu’ nu sunt atât de elaborate precum articolul ăsta, în sensul că, de obicei tentativele astea de phishing n-au catchphrase-uri prea elaborate, așa cum e și exemplul din poză: în partea încercuită cu roșu, nu ai vreo descriere, cum apărea sub articolul pe care tocmai îl citești.

camera ascunsa phishing

Totuși, a cam mers faza cu „camera ascunsă” pentru phishing, doar din cauza curiozității care parcă prea des ucide pisica. Vă rog io, acum n-o interpretați greșit și s-o dați în ignoranță, că nu ăsta-i scopul. Curiozitatea-i bună, dar trebuie îmbinată cu gândire critică. Cu alte cuvinte, fiți curioși, dar găsiți răspunsurile la curiozități în cel mai nepericulos mod posibil.

Acum probabil te-ntrebi: „Ce-i aia phishing și ce treabă are cu camera ascunsă?”

Iar dacă nu, eu tot îți spun. Phishingu’, în termeni oficiali, pompoși, e o formă de „Inginerie socială”, adică un fel de „hackereală” (exploatare) a lacunelor din sistemele psihologice ale unei persoane (mai precis preconcepții, bias-uri, iluzii, a gândirii rapide, etc), prin care „atacatorul” face rost de informațiile de acces ale (credențialele) contului victimei. Hai să-ți dau un exemplu de țeapă pentru gândirea rapidă: 1+99=100; 10+90=100; 10+9900=10000; 77+33=100. Bun, dacă nimic nu ți-a părut greșit la calculele de dinainte, am reușit să-ți arăt ce-am vrut, pentru că mintea adesea e pe modul „automat” și „repede înainte”, sărind peste detalii.

De asta, mai pe română și în termeni deloc pompoși, prin phishing se înțelege efectiv „țeapă pentru fraieri”. Și pe bună dreptate zic asta, pentru că accesul „hackerului” depinde doar de victimă și (aproape) deloc de abilitățile (informatice) ale „hekerului”. Adică serios, cum să-ți dai contul și parola fără să te uiți puțin înainte unde le introduci? Mai ales că sub pretextul patetic de „camera ascunsă” se ascunde o copie atât de prost făcută după Facebook.

Practic, pentru un astfel de atac, câmpurile de „utilizator” și „parolă” sunt conectate la un server (calculator) la care „hackerul” are acces și vede „pe cealaltă parte” tot ce a fost introdus. Astfel, aflând detaliile victimei, „atacatorul” se va putea loga pe contul de facebook al persoanei țepuite, dacă nu are activată autentificarea în doi pași, despre care voi vorbi imediat.

Mai jos, am pus poze în care am accesat linkul pe care l-am primit în conversația de mai sus, ca să exemplific ceea ce tocmai am spus.

phishing camera ascunsa login

După cum se vede, am încercuit detaliile care sar în ochi din prima: adresa site-ului care nu conține deloc numele „facebook” și faptul că la parolă pot pune un singur simbol. Sunt 99,99999% sigur că absolut niciun site nu te lasă să îți setezi o parolă de un singur simbol, pentru că e penibil de ușor de spart: efectiv ai de făcut vreo 50 de încercări sau câte taste are tastatură.

Drept dovadă că m-a lăsat să merg mai departe cu parolă de un simbol, asta a urmat:

phishing camera ascunsa redirect

După cum vezi, pagina web falsă a redirecționat victima către un alt site, probabil de reclame, dar deloc relevant pentru așteptările inițiale legate de presupusele „filmări cu camera ascunsă”.

Poate acum te întrebi: „Bine, da’ cum putem preveni lucrurile astea?”.

Iar dacă încă nu ți-am gâdilat curiozitatea sau simțul critic și scepticismul, îți spun eu:

1) Te uiți cu atenție la toate detaliile. Întâi la adresa site-ului, apoi te uiți în stânga adresei site-ului, să vezi dacă scrie „https” înainte, sau pe versiunile mai noi de browser, dacă ai un lacăt acolo. Asta înseamnă că ai o conexiune securizată. Totuși, asta înseamnă doar că tu comunici cu acel site într-un mod mai greu de interceptat, nu și că te va feri de țepe.

2) Îți activezi setarea de autentificare în doi pași (two-factor authentication) la toate serviciile unde ai cont și poți face asta. La Facebook, Instagram sau Gmail sigur poți, și e super simplu.
Practic, autentificarea asta în 2 pași este că, la intrarea în cont, primești o notificare în aplicație sau un cod prin SMS, prin care dovedești că tu ai fost persoana care a introdus parola. N-am să fac acum un tutorial pentru toate aplicațiile care permit 2 factori, dar am să las un exemplu pentru Facebook:

phishing camera ascunsa two factor 2factor

3) Ca atare, dacă primești o parolă de genul, NU O DAI nimănui, indiferent ce zice. Și zic asta pentru că au existat cazuri de „inginerie socială” prin care diferite persoane au dat aceste coduri unui atacator care deja era logat pe contul prietenului de pe care dădea mesaj.

Indiciile astea poate că tu deja le știai, dar chiar te rog să dai mai departe articolul către alți cunoscuți, prieteni sau membri ai familiei, care poate nu știu treburile astea sau ar putea să pice-n plasă cu titluri gen „camera ascunsă”. S-ar putea să-i ajute mai mult decât crezi, pentru că prin faze d-astea pot fi furate și detaliile cardurilor bancare, deci atacatorul poate face plăți. Probabil că te-ai întrebat de ce am tot pus ghilimele când vorbeam despre acești pseudo-„hekeri”, totuși. Poate că nici nu ți-a sărit în ochi, dar îți spun acum de ce am făcut asta, așadar…

Dacă acolo era vorba de un virus sau un hacker pe bune, ce puteam face?

Nimic. Dacă nu exista prevenție, iar acolo chiar era un virus, așa cum mi-a răspuns persoana respectivă, în chat, un utilizator obișnuit nu putea face nimic. Unul care are cunoștințe mai avansate… da, poate.

Dacă tot suntem la capitolul ăsta și te interesează o prevenție chiar ok a atacurilor cibernetice, poți să încerci Bitdefender. E 100% românesc, iar dacă nu știai, Bucureștiul a devenit de curând centrul european al securității cibernetice!

Dacă atacatorul respectiv era un hacker în sensul adevărat al cuvântului, majoritatea dintre noi, poate nici chiar eu, n-am fi avut ce face împotriva atacului, pentru că nu l-am fi observat ca să știm că trebuie să ne deconectăm de la net. Da, dacă observi ceva în neregulă cu calculatorul tău și crezi că ar putea fi atac cibernetic, poți să-l deconectezi repede de la net. Chiar așa am scăpat eu de câteva ori de niște scripturi care încercau să-mi blocheze calculatorul cu virusul „Poliția Română”, care apoi cerea bani pentru deblocare.

Practic, dacă cineva chiar știe ce face și va vrea neapărat să intre în sistemele voastre, o va face. Bineînțeles, cu riscul de a fi prins de „poteră” sau mai știu eu ce. Ideea e că nu există vreun sistem impenetrabil, pentru că orice-i uman e prin definiție imperfect. Totodată, orice atac cibernetic poate fi oprit de un om care are suficiente cunoștințe. Cel mai simplu ar fi să te deconectezi de la net dacă reușești să-l identifici.

În concluzie, fiți mai sceptici, oameni buni, fiți curioși și căutați să-nțelegeți din informațiile primite, nu doar să le luați de bune, de-a gata sau mai știu eu cum, cu o atitudine de gândire leneșă. Și în niciun caz să nu vă mai luați după titluri gen „camera ascunsă”! Știu că probabil vă simțiți de parcă ați economisi timp, dar tot ce „economisiți” este o investiție-n voi.

Puneți-vă la îndoială chiar și propriile gânduri, pentru că mai departe, ignoranța și neaplicarea rațiunii, ar putea să coste, din păcate, mult mai mult decât o simplă parolă. Bine, acum nu zic să vă îndoiți fix de realitatea palpabilă, c-o dăm în alte alea și tot în zona neproductivă ajungem, dar zic că un strop de verificare a gândurilor proprii nu strică niciodată.

Le putem confrunta chiar cu ce știm deja, ca să vedem dacă există sau nu neconcordanțe. Iar dacă există, să vedem care din gânduri este cel de păstrat și care nu. Până la urmă, dacă voi nu meritați să vă faceți cadoul cunoașterii, atunci cine? Dacă voi nu meritați să curățați mintea de gunoaie conceptuale din când în când, atunci cine? La urma urmei, cu mintea noastră ne e dat să trăim toată viața.

Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, poți să mai arunci un ochi și aici, unde am vorbit puțin despre articolele alarmiste din alimentație.

camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă

camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă camera ascunsă

Chiar contează cine dă primul mesaj?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
primul mesaj

De câte ori n-ați auzit replica „Dacă el nu-mi scrie, nu o s-o fac nici eu”? Sau celebra „Eu nu dau primul mesaj”. Eu una știu sigur că m-am săturat să aud replicile astea mai des decât colindele lui Hrușcă în preajma Crăciunului, așa că vă adresez următoarea întrebare: contează atât de mult cine face primul pas?

De câțiva ani încoace mă macină teribil această dilemă existențială, și anume – de ce sunt tinerii din ziua de azi atât de anxioși când vine vorba de a purta o conversație sau de a-și exprima sentimentele? Știu ce o să îmi spuneți, că există traume din trecut, răni deschise și încă nevindecate care au dus, în final, la scepticism și reticență. Fie vorba, avem aici și categoria păunilor și a prințeselor, a căror orgoliu e mai mare decât prevede legea, iar aici prostia e la ea acasă. Știți la ce fel de persoane mă refer, nu? Vă dau un hint – „Da’ ce, eu-s mai prost? Să scrie ea primul mesaj dacă vrea cu adevărat”. Totuși, viziunea mea e nițel diferită, și asta urmează să vă detaliez în cele ce urmează.

Să vă introduc puțin în temă, modelul meu a fost și este în continuare mama, care, de-a lungul timpului, m-a învățat că sinceritatea, comunicarea și înțelegerea sunt principalele ingrediente în rețeta succesului în relaționarea cu ceilalți. Concret, cei din jur trebuie să știe ce simți, indiferent la ce ne referim. Vreau să fim mai mult decât prieteni? Fii sigur că îți voi spune, sau cel puțin îți voi arăta asta prin gesturi. Nu te agreez? Sigur îți vei da seama de asta, în ciuda diplomației cu care tratez situațiile care te implică. Însemni enorm pentru mine? Mă voi asigura că știi asta.

Imaginați-vă cum ar fi ca fiecare persoană să își poată exprima sentimentele liber, fără să fie constrânși de gânduri anxioase și fără să îl pună pe „nu” în față. Nu ar fi minunat? Nu ar fi totul mult mai simplu? Dar e greu, e al naibii de greu să încerci să schimbi asta la o generație care se ofensează la un amărât de seen. Aici apare cealaltă categorie de oameni – tipul „victimei”, cum îmi place mie să-i numesc. Păi fata mea, lasă băiatul în pace, n-ai altceva mai bun de făcut cu viața ta decât să cronometrezi la secundă timpul în care îți răspunde el la mesaj? A fost o întrebare retorică, e clar că nu ai ce face mai bun, din moment ce consideri lucrul ăsta ca fiind mai mult decât firesc.

De la o anumită vârstă, ar trebui să realizăm că prioritățile se schimbă, iar timpul pe care îl mai avem liber e limitat, ceea ce înseamnă că nu ne permitem luxul să îl pierdem oricum și cu oricine. Mai concret: vezi o tipă mișto, aveți interese comune și crezi că ați putea rezona. Cu toate astea, tu alegi să rămâi în globul tău de cristal fără să faci nimic, ci pur și simplu să-ți creezi scenarii care nu doar că nu se vor întâmpla, ci îți vor face și rău:

1. „Dacă mă refuză?”

Simplu, treci mai departe și îți continui viața, nu e capăt de lume la un refuz; „Când o ușă se închide, o alta se deschide” – o vorbă poate clișeică, dar foarte adevărată.

Le zic mereu prietenilor mei, în principal băieților, că nu au nimic de pierdut dacă încearcă. În cel mai rău caz, îți continui viața ca până în momentul în care ai abordat-o. Mai pe românește, adună-ți sângele în pompiță și nu te mai lăsa cuprins de frica asta complet nefondată. Repet, nu ai nimic de pierdut dacă încerci, ci dacă n-o faci. Cine știe, poate pierzi șansa la cea mai mișto relație/prietenie din cauză că ești tu prințesă. Just think about it!

2. „Nu știu ce subiect de conversație să abordez”

Pentru ca o conversație să meargă, e nevoie de efort și interes din ambele părți. Cred că dacă faci monolog pe chat e și mai nasol, nu? Subiectele vin pe parcurs, vin spontan, în funcție de răspunsurile fiecăruia și în funcție de direcția în care se îndreaptă acea conversație. Dar fiți atenți să nu vă transformați într-un scaiete, oferiți persoanei spațiu dacă asta își dorește și nu o sufocați cu mesaje când clar nu e interesată.

3. „Nu s-ar uita niciodată la mine”/ „Nu sunt o persoană interesantă”

Dacă pornești din start cu premisa asta, da, ai dreptate, nu s-ar uita la tine. Uite, asta nu înțeleg, de ce ne punem bețe în roate singuri? De ce, în loc să avem încredere în noi, preferăm să dăm cu piciorul la orice oportunitate care ne-ar putea scoate din zona noastră de confort?

Citisem undeva, bănuiesc că tot pe facebook, un citat care suna ceva de genul acesta: „Nu mă deranjează dacă eu dau primul mesaj, atâta timp cât mă faci să simt că vrei să vorbești cu mine”. Personal, mi se pare că toți ar trebui să își amintească de vorba asta de fiecare dată când sunt puși într-o situație de genul. Sunt fată și nu am degete la ambele mâini să număr de câte ori am început eu conversația cu tipi, pe ideea că nu am nimic de pierdut. Și așa a fost. În cel mai rău caz nu am mai vorbit. Iar în cel mai bun? Am câștigat un prieten.

Stereotipurile astea ar trebui să fie de domeniul trecutului – tuturor ne-au răsunat în minte măcar o dată replicile menționate la începutul articolului și cu ce folos? Am rămas cu veșnica întrebare „Ce-ar fi fost dacă?”. Păi hai să vedem, ce ar fi fost dacă ai fi avut încredere în tine și ai fi știut cum să îți pui în valoare atuurile? Cum ar fi fost să nu fii inhibat de normele înapoiate ale societății și să faci totuși ceea ce simți? Te-ai fi simțit bine, îți garantez.

Ideea e că e irelevant cine dă primul mesaj, cine sună primul sau cine inițiază prima ieșire – ce contează e ca tu să realizezi că așa cum tu ai nevoie, uneori, ca cineva să îți spună cât de mult ține la tine, așa are nevoie fiecare om. Toți avem nevoie de o „reactualizare” a sentimentelor din când in când, tuturor ne place să fim băgați în seamă, admirați și complimentați… și, cu toate astea, nu se înghesuie lumea la a face asta.

Neîncrederea de sine e cea mai mare problemă în rândul tinerilor, însă ea poate avea rădăcini încă din copilărie din cauza părinților sau a bullying-ului în general. Toată treaba asta duce la anxietate și la teama de a ieși din cutia de carton în care majoritatea se complace.

Ce vă sugerez eu?

Oameni buni, fiți sinceri cu voi, cu oamenii din jur, amintiți-le cât de mult înseamnă pentru voi, începeți conversații cu străini, ieșiți la date-uri, experimentați, dar, cel mai important, iubiți-vă pe voi înșivă, pentru că dacă voi nu o faceți, nu puteți avea pretenția ca altcineva să o facă.
Dacă mai vrei să citești un articol despre relații, click aici!

Întâmplările mele de Crăciun

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Întâmplările mele de Crăciun

Ei, iată că vine și această perioadă a anului plină de dăruire și bucurii. Păcat că doar pentru o lună din cele douăsprezece, oamenii sunt mai altruiști. Poate că iarna gândesc mai la rece, altfel nu-mi explic această „schimbare”. Bănuiesc că noi toți avem amintiri diverse și frumoase din timpul Crăciunului, pline de mirosul de „acasă” și cadourile la care doar speram cândva. Acum, a venit și rândul meu la confesiuni și am să vă povestesc unele din întâmplările mele de Crăciun, cât le țin minte.

Dar până să încep, vreau doar să vă alocați câteva secunde, pentru a vă ghida în altă lume. Exact, cea mai rapidă dintre toate, a gândului. Mai țineți minte ce așteptări aveați anul trecut, pe vremea asta? Ce vremuri… Se pare că astrele sunt în vacanță, la câte speranțe aveam de la anii ’20 ai secolului XXI… (spre poezia mea aici!) Cel mai important este să ne regăsim pe noi înșine și să ne protejăm, pentru a-i proteja pe ceilalți. Va veni și timpul nostru, dar, până atunci, vom putea petrece sărbătorile în familie, chiar pe bune anul acesta. Nu o să mai bat apa-n piuă și voi reveni la motivul pentru care sunteți aici.

Prima dintre întâmplările mele de Crăciun e din Norvegia

Sper că nu voi fi primul care vă dă spoiler… Eram pentru a doua oară în Norvegia, dar mă prinseseră sărbătorile de iarnă. Era al treilea Crăciun prins de mine și al doilea pe care îl mai țin minte, după primul, în care știu că venise Moșul cu sacul plin ochi, dar nu erau pentru mine toate jucăriile. Așa, eram la un hotel din Mo i Rana, când, deodată, intră Moș Crăciun în cameră. Cu ce bucurie l-am întâmpinat, mai ales că am primit acele dulciuri norvegiene, care, neschimbate, sunt gustul copilăriei mele.

Doar că… ceva era putred la mijloc, dar nu e vorba de clementinele uitate în sac. Moșul avea vocea tatălui meu. Am trecut cu vederea că vorbea în română, fiindcă aflasem cu un an în urmă că știe toate limbile. Dar avea inelele lui, ceea ce era și mai dubios. Sigur, nega categoric, dar nu l-a dus pe puștiul de 3 ani de nas. Descoperisem că nu a venit adevăratul Moș Crăciun, ca peste zile, să-mi dau seama că sunt doar părinții. Ce trist e să îți meargă mintea de la vârste fragede, of…

Íl numero dós: musafirii

Venise mama acasă înainte de Crăciun dintr-o bursă Erasmus și am zis să fac curat. Când a ajuns, ce uimită a fost… la cât de lipicios era parchetul. Nu știam ce se întâmplase, că spalasem podeaua cu soluție, da’ nu cred că din aia bună. Mă chinuisem să fac bradul destul de aspectuos, să fie bucuroasă, dar a trebuit să reluăm curățenia. Ia-o pe asta… 2 zile de curățenie la foc continuu. N-am să mint, ieșise „lună și bec” , cum spuneam când eram mic.

În ajun, însă, așteptam rudele să colinde, ca să desfacem cadourile. Ce materialist sunt… Chiar m-am bucurat să primesc chestii mișto din Occident – nu cred că se simt rămășitele comunismului. Oricum, nevoia mea nu era de colindat, ci cea a naturii. Și, uite așa… am prins concertul de colinde de pe veceu. Experiențe din astea o dată în viață ai, mai ales sonorizarea, era „țiplă”. În cazul în care vă provoacă greață colindătorii (nu e cazul la mine), dați o tură pe tron, că veți asculta regește cântecele, surrounded…

Și… ultima dintre întâmplările mele de Crăciun

Anul trecut, noi, cei din grup, am zis să colindăm la noi acasă. Din vreo 9 sau câți eram, am ajuns să mergem doar la patru acasă, pe fugă. Nu cred că a fost casă la care să nu bem măcar un pahar de vin, da’ bun și ghiurghiuliu. Sincer să fiu, a fost ceva fain, fiindcă am luat chitara și i-am acompaniat pe ceilalți, vă recomand. Dar, din păcate, o fată trebuia să ajungă acasă mai repede, iar de aici începe aventura urbană. Pregătiți? Urban Groove… JK.

Primind o cutie de petarde la „Secret Santa”, am dat cât mai multe celorlalți, că nu aveam ce face. Aparent nici ei, că nu se aprindeau. Bine, nu era tocmai etic să le aprinzi, pentru că animalele pot rămâne cu sechele (PTSD). Mai exact… tradusă din engleză, tulburarea de stres post-traumatic. Fiți mai responsabili!

Partea interesantă a fost că a trebuit să o conducem și pe o fată dintr-o comună apropiată. Dacă nu am mers 10 km numai într-o noapte… Poate vă gândeați la declarație sau dacă purtam măști – puțin probabil – și eu pățesc. Când mă uit la videouri din 2019, cu mulți oameni la un loc, gândindu-mă unde e masca. Dar îmi dau seama cât s-a schimbat lumea în aproape un an de la „trendul global”…

Ce rămâne de făcut?

Să dăruim tot anul. Hai să facem un exercițiu de autodisciplinare. Prin 2020 am simțit cu toții greul acestei crize și ar trebui să empatizăm mai mult, nu să devenim mai violenți. Dar cum? Haideți să dăruim tot anul, dar nu bunuri, ci altruism. Nu v-ați săturat de atâta sine în contextul epidemiologic? Sigur, cu interacțiune redusă, trebuie să fim altruiști și să gândim pentru un viitor mai bun. Virusul a început cu noi și tot noi îi vom fi călăii, dar trebuie să învățăm să-i prețuim pe cei din jurul nostru. Vă simțiți în stare să vă protejați?

Până la urmă, sper că v-am mai delectat cu întâmplările mele de Crăciun. Poate vă regăsiți pe alocuri sau chiar ați râs, spre surprinderea mea. Dar, revin, important e să fim alături de familie, mai ales acum, cu toate că peste ani vom prețui aceste vremuri, când eram alături de cei dragi. Ce altceva pot să mai zic? M-am lungit destul. Aștept în comentarii, sau privat dacă vă încumetați, să îmi povestiți și întâmplările voastre de Crăciun, care mai de care. Sărbători cu bine!

Prin ce am trecut după ce am fost abuzată sexual

"în Păreri și opinii" "de POV21"
am fost abuzată sexual

În secolul XXI, cam peste tot auzi că trebuie să te bucuri de viață, că viața este frumoasă, însă vine un moment când tot ce credeai a fi frumos se transformă într-un coșmar din care crezi că nu mai există scăpare.

Coșmarul acesta este redat și de viața după un abuz sexual pe care îl trăiesc multe femei.

Astăzi, voi relata o poveste despre cum este să trăiești cu o experiență de tentativă de viol.

Este dificil să zâmbești după un astfel de eveniment, pentru că lasă urme adânci. De fapt, mai greu este când îl vezi, pentru că observi o altă persoană în el, o persoană ce poartă ură și nu are pic de rușine. Te uiți la el ca să vezi cum râde de tine. Deschide gura și te face proastă doar pentru alegerea de a merge la poliție. Te privește cu mult dispreț.

Când îi vezi rudele și le dai „bună ziua”, iar ele nu îți răspund și nici nu te privesc în ochi, se așterne supărarea, dar și dezamăgirea. Ajungi să fii oprită pe stradă și să fii întrebată că „de ce ai fost la poliție?”. După ce răspunzi cu argumente solide, ți se spune că „nu este capabil de așa ceva pentru că este un băiat bun”. Încerci să răspunzi cu „da, știu. Și eu credeam la fel, că este un băiat bun, că nu mi-ar face niciodată așa ceva, dar uite că mi-a făcut”, însă răspunsul se înghite doar pentru că știi că nu are rost.
Se pare că este foarte ușor pentru colega de sex feminin să îți spună înainte că „înțeleg perfect prin ce treci, pentru că și eu am trecut prin asta”, iar după să te denigreze și să te transforme în vinovat, iar asta în fața poliției. Faptul că persoana adultă ce te-a îmbrățișat și ți-a spus că te înțelege, alege să te trădeze, doar ca să scape cu bafta curată, este imoral și lipsit de umanitate. Și pentru ce? Pentru a scăpa de vinovăție, dar pentru a distruge viața altui om? Din păcate, cam toate cazurile din România întâmpină lupta dintre dreptate și minciună, în care victima luptă pentru dreptate și veridicitate, iar vinovatul pentru apărarea născocirilor, eventual cu toate rudele lui.

Ești în camera ta, singură cu muzica ta. Te uiți printre fotografiile cu el și ai vrea să le dai foc. Te bagi în pat ca să te culci, dar începi să plângi. Te apucă durerea în piept și simți că parcă fiecare fibră din corpul tău se rupe. Închizi ochii, strângi din pumni și îți înghiți suspinul. Te uiți în tavan și lacrimile curg, în timp ce corpul tău pare a fi paralizat. Te întrebi de ce tu, de ce trebuie să treci prin asta. Într-un final, adormi și apar coșmarurile în care ți se face rău. Te trezești în timpul nopții să verifici dacă este cineva lângă tine, iar uneori ai impresia că cineva ar fi acolo. În cele din urmă, adormi la loc și te trezești plângând.

Da, este coșmarul meu.

Timp de câteva săptămâni, apărea acea voce în cap ce spunea cuvintele vinovatului: „a fost o glumă”. Acest eveniment m-a făcut să mă detest doar pentru că sunt fată. Simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Afară, în lume, la telefon și pe social media eram fata veselă, cu zâmbetul pe buze, gata să facă glume, dar în interior simțeam că ard de furie, durere și dezamăgire. Parcă eram legată cu lanțuri de un scaun și nu puteam să scap. Însă, cu timpul, mi-am dat seama că nu sunt vinovată. Am început să țin capul sus pentru că eu am ales să spun adevărul, nu să mă ascund în spatele unor minciuni cum au făcut alții.

Persoanele ce trebuie să plece capul, sunt cele care au spus vrute și nevrute, care m-au acuzat pe mine de minciuni fără să se pună o dată în papucii mei. Și totuși, oricât de mult s-ar ameliora durerea, rana va rămâne acolo. Aleg să iert pentru că sunt capabilă de iertare și pentru că face parte din umanitatea care mă învăluie de mic copil. Nu voi uita niciodată acest eveniment pentru că este tatuajul meu, care m-a transformat din copila naivă în copila matură, ce face eforturi de a fi mult mai discretă și selectivă cu oamenii.

Îi mulțumesc omului ce a adus această experiență în viața mea. Datorită lui am realizat că sunt curajoasă și mai puternică decât credeam. De asemenea, tot datorită lui, am început să simt și să iubesc respirația pentru că ea este un motiv care îmi aduce fericire. Am luat foc și am renăscut ca un Phoenix.

Țin să aduc aminte de Codul Penal, care spune că tentativa de viol se pedepsește cu închisoare de la 5 ani până la 12 ani:

a) Victima se află în îngriirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) Victima nu a împlinit vârsta de 15 ani;
d) Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală.

Autor: Georgiana Hurmuzache

Aici poți citi o mărturie asemănătoare.

Și tu te-ai panicat când nu a funcționat Facebook Messenger? Vezi ce au răspuns câțiva tineri!

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Milioane de utilizatori din întreaga lume au trecut prin clipe nu tocmai plăcute, ieri după amiază, când Facebook Messenger și Instagram au început să dea rateuri.

Știm cu toții că rețelele de socializare sunt în prezent o extensie a propriei ființe. Tinerii își petrec majoritatea timpului pe social media, ceea ce a dus și la dependența lor de mediul online. Tocmai de aceea, o întâmplare ca cea de ieri, are efectele unui „Holocaust modern” pentru generațiile tinere. Ruperea de rețelele de socializare a fost ca întoarcerea la Generația X, când Șoimii Patriei și Pionierii se bucurau de cea mai multă atenție. Pe vremea aceea nu erau telefoane și internet, nu erau nici televizoare, iar copiii și tinerii au crescut diferit față de cei din prezent.

Cum s-au confruntat tinerii cu perioada în care Facebook Messenger nu a funcționat?

„Lucrez foarte mult pe Messenger și nu neapărat pentru că așa îmi doresc, ci pentru că aici se află cea mai mare parte din mediul unde activez atât profesional, cât și personal. Messenger este cunoscut pentru problemele pe care le are, dar m-am îngrijorat când am văzut că nu merge, pentru că inițial am crezut că problema este la conexiunea mea și nu mai puteam participa la orele online. Aparent, doar un alt bug tipic suita Facebook.”

—Miruna Sabău—

„În prima fază am crezut că e netul de vină și mi-am activat datele, aceeași problemă. Nimeni nu îmi răspundea la mesajeeeee. Apoi am primit tag, dar ce să vezi, nimic, doar tag. Nu vedeam cine, ce scrie, nu vedeam nimic. Și, atunci, m-au luat toți nervii. Restart la telefon, închis-deschis, refresh la aplicație. Am «scuturat» telefonul, să-și revină, zic. Nimicccc. Și da, mi-am dat panică și am crezut că telefonul meu o ia razna și era cât pe ce să-l sparg. Dragă Facebook, data viitoare, înștiințează-ne când vrei să iei câte o pauză. Mulțumim!”

—Gina Sângeorzan—

„Toată activitatea mea se desfășoară pe Messenger. De la discuții cu prietenii și familia până la munca de voluntar. Pentru această aplicație îmi las modificările deschise chiar și în timpul cursurilor. Am crezut că e una din acele zile în care toată lumea e ok și nu e nevoie de mine, ca apoi ce să vezi? Mesaje peste mesaje, iar colac peste pupăză se mai trimiteau și greu. A fost frumos cât a durat!”

—Claudia Cojocaru—

„Cum au fost aceste aproape 12 ore fără Messenger? Nu aș spune devastatoare sau chinuitoare, dar cu siguranță au fost dubioase. Ca să fie situația clară, Facebook Messenger e o aplicație care vizează strict facilitarea comunicării. Am avut acces la orice altă platformă de social media, dar obișnuitele poze de pe Instagram și dramaticele știri false care circulă în general pe Facebook nu au compensat golul produs de lipsa Mess-ului. Concluzionez, în urma acestei zile, că nu de tehnologie suntem noi dependenți (așa cum se presupune), ci de interacțiunea umană. Tehnologia a ajuns doar o unealtă esențială în realizarea acesteia.”

—Andreea Bârsan—

„La început am crezut că, din grabă, am intrat pe aplicație fără să pornesc datele. Dar ce să vezi?! Datele erau pornite și aveam semnal bunicel. În continuare nimic. Am trecut pe Wi-Fi. Facebook Messenger și nervii mei erau pe ducă. Nu era nicio șansă să pot trimite un amărât de mesaj și începuse să devină frustrant. Culmea era că puteam primi mesaje. Fericire, nu altceva. Am început să cred că e de vină telefonul. Poate are viruși sau e supraîncărcat de toate paginile pe care navigam. Am închis toate taburile, am dat restart la telefon, nimic. Vă spun sincer că mai aveam puțin și înjuram de toți sfinții.”

—Sorana Ilie—

„Messenger are mereu tot felul de probleme. Ce s-a întâmplat azi a fost frustrant, dar totuși de așteptat. Mark a decis să se joace puțin cu nervii noștri pentru că e conștient de nociva noastră dependență de social media. Spre norocul nostru, lucrurile au revenit la normal!”

—Alex Roman—

 

Voi cum ați reacționat?

 

 

Ne-am săturat de școala online! Ne credeți cumva proști?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Școala online

Știu cum vă simțiți după mai bine de 9 luni de când România se confruntă cu acest virus, dar și cu școala online. Cu toate acestea, am învățat ceva, să ne iubim și să apreciem mai mult momentele alături de cei dragi, dar din nefericire, nu totul este atât de roz precum pare.

În momentul de față, situația din țara noastră este tot mai gravă, se îmbolnăvesc și mor tot mai multe persoane, iar învățământul funcționează la nivelul întregii țări în mediul online. Astfel că, acest mod ciudat și confuz de predare și învățare nu va da rezultatele dorite.

Există o vorbă: „Dacă vrei să dobitocești o țară, atunci omoară învățământul!”

Cred cu tărie că stimabilii noștri oameni din vârf, care se dau zmei și atotputernici în luarea deciziilor, și care cred că fac cele mai bune alegeri pentru noi, tinerii, vor să fure un drept fundamental, dreptul la educație.

Ne credeți cumva proști? De ce ne țineți departe de singurul lucru care ne deschide mintea? Ce urmăriți, de fapt? Nu ați observat că analfabetismul este tot mai ridicat în țară, iar acum vreți să îngropați și ce a mai rămas din cuvântul „educație”?

Mai mereu aud de la tot felul de oameni, mai învățați sau nu: „Cine își dorește, învață în orice condiții!”. Păi, bine, mă, nene, mă, da’ eu n-am doctorate sau studii în diferite domenii. De unde să învăț lucuri pe care nu le cunosc? Cum mai am eu acces la schimb de opinii, la argumente cu profesorii sau colegii? La asta nu v-ați gândit?

Eu, unul, m-am săturat de aceste hotărâri prost implementate sau gafe care dau bine la televizor, dar în practică, ei bine… știți voi.

Aici mă refer la două lucruri mari și late: Ministerul Educației a promis în nenumărate rânduri că, până la o dată anume, 250.000 de tabletele vor ajunge la elevi, dar data se tot amână, și la momentul în care doamna Monica Anisie, care a promis că va cumpăra acele tablete, a fost întrebată dacă a luat în calcul și elevii care nu au curent electric acasă și care nu au cum să se conecteze cu tableta la internet.

Din păcate, acel „mâine”, invocat tot mai des de doamna Anisie, nu a mai venit nici azi, nici după atâtea luni de şcoală. Ministrul Educaţiei, Monica Anisie, a promis solemn că va cumpăra cele 250.000 de dispozitive pentru ca elevii să poată face lecţiile online, însă nu sunt destule pentru cei 900 de mii de copii care ar avea nevoie de ele. Practic, un sfert din elevii care au nevoie ar trebui să primească acele tablete. Să înțeleg faptul că se fac diferențe între elevi? Până în acest moment, stimabilii noștri conducători se învârt și se încurcă în cifre, dar oricum ar face, nu dă bine.

Gafa doamnei ministru a fost că a oferit soluția cu teleșcoala pentru elevii fără curent electric. Stimată doamnă ministru, mi se pare îngrijorător faptul că trebuie să vă reamintesc că un televizor funcționează cu electricitate: „Bineînțeles că s-au luat și astfel de măsuri, încă din perioada în care am fost în situația de urgență. Cu toții am stat acasă și am desfășurat cursurile în sistem online. Acolo unde nu a existat această posibilitate, unitatea de învățământ a asigurat materiale de lucru pentru copii, în așa fel încât să continue învățarea. Mai mult decât atât, Ministerul Educației a realizat în parteneriat cu Televiziunea Română programul „Teleșcoala”, prin care am continuat pregătirea elevilor pentru examenele naționale.”, răspunsul ministrului, potrivit DIGI FM.

Sunt unul dintre tinerii, ba chiar, studenții, care și-ar dori să-și îmbunătățească aptitudinile și să acumuleze informații alături de un dascăl care să ne prezinte materia pe care o predă, față în față! Aici intervine un alt obstacol al școlii online: capacitatea și modul de adaptare al profesorilor la acest stil de predare. Până nu demult, unii profesori erau de părere că „La ce să am eu nevoie de calculator? Am cretă, am tablă, dacă a mers până acum, va merge și de acum!”.

Mi se pare trist ca o problemă a României să fie reprezentată de şcoala românească, ce a fost nevoită să intre în forță în mediul online, fiind constrânsă de acest mod de folosire a tehnologiei, din punct de vedere al comunicării şi predării. Adevărata provocare a fost ca educaţia să se mute din sălile de curs în spaţiul online, să fim și noi în rând cu lumea, că doar suntem un popor care își dorește să fie la zi cu tehnologia, și nu numai! Din păcate, mulţi profesori din România nu au cunoştinţele necesare sau măcar de bază pentru folosirea unui calculator. Unii au fost mai cerebrali și au început să conștientizeze faptul că trebuie să se adapteze, însă alții au acceptat cu greu acest mod de predare, și vrând-nevrând, au fost nevoiți să învețe! Ne credem evoluați, dar ne lipsește aptitudinea de deschidere spre nou, adaptarea și înțelegerea!

Sunt unul dintre tinerii care își doresc să se prezinte la facultate, să se trezească zilnic la 6 dimineața și să meargă la cursuri, să simtă din nou gustul cafelei băută la o poveste cu colegii înainte de ore, să aibă un program stabil, o viață normală, din nou…

Dragi oameni din conducerea țării, ne ignorați și apoi vă bateți cu pumnul în piept că vă pasă? Nu vă dați seama că pierdeți generații de tineri? Credeți că statul acasă este benefic?

Părerea mea este că nu, pentru că se evaporă dorința de autodepășire. Suntem la vârsta la care ar trebui să reușim să ne dezvoltăm cât mai mult, să punem în aplicare visele și dorințele. Din păcate, ne furați aceste șanse.

Suntem oameni, și trebuie să înțelegeți că educația are un rol important în viața oricărui tânăr! Vrem să fim lăsați să învățăm, nu ne furați acest drept!

Sunt student, ar trebui să mi se explice și să mi se arate ce trebuie să fac, să mă pregătească un profesor competent. Am terminat primul an de facultate, cu chiu, cu vai, din cauza pandemiei. Însă, îmi lipseau explicațiile profesorilor și exemplele lor din cadrul facultății, dar aflându-mă în cameră, șansele ca eu să înțeleg cât mai multe informații, au scăzut dramatic. Sunt tânăr, și au fost multe momente când nu mai suportam orele și îmi doream să fiu acasă, însă eram acolo, prezent la ore pentru mine, pentru viitorul meu. În schimb, acum sunt acasă, nu mai am acele sentimente de autodepășire, de bucurie că pot discuta cu colegii, cu niște profesori extraordinari care să mă facă să îmi doresc să aflu cât mai multe! Educația nu se face acasă, între patru pereți și cu un telefon în mână. Suntem oameni și trebuie să înțelegeți că educația are un rol important în viața oricărui tânăr!

Vrem să fim lăsați să învățăm, nu ne furați acest drept!

Partea nasoală în toată această poveste, numită „școala online”, o reprezintă elevii care nu au acces la internet, electricitate, sau pur și simplu nu au telefoane sau tablete de pe care ar putea să învețe. Din păcate, ați promis tablete pentru toți elevii care nu au, din diferite motive. Unde sunt? Nu aveți pic de compasiune pentru acei tineri? Pentru viitorul lor?

Pandemia e în toi, iar unii dintre mai marii noștri ne fac „răspândaci” de Coronavirus, iar lucrul cel mai grav este că ați hotărât ca tezele să nu mai fie date. Serios? Vorbim despre 2, 3 teze, dar despre examenele studenților din sesiune ce spuneți? Acolo nu ar trebui să existe o altă metodă de evaluare a cunoștințelor, dacă tezele pentru elevi au fost anulate?

Ne îndreptăm cu pași repezi către un alt an pierdut, în care elevii și studenții nu au făcut carte cum se cuvine. Pentru mine, facultatea înseamnă maturitate, plecând de lângă familie, prieteni vechi sau vecini, ca să mă pregătesc pentru viața de adult. Din cauza voastră, asta nu se va întâmpla așa cum speram, mi-ați furat visele și posibilitatea de a mă descurca singur! Felicitări!

În final, vă rog, dragi conducători, găsiți soluții pertinente ca să ne întoarcem în siguranță, fizic, la cursuri și nu vă mai bateți joc de vârsta și tinerețea noastră, pentru că anii pe care îi trăim acum nu se vor mai întoarce niciodată.

Nu vă mai bateți joc de viitorul nostru! Viitorul tinerilor nu se negociază și nici nu se cumpără!

Nu suntem prea tineri să înțelegem ce alegem!

"în Dosarul Săptămânii/Păreri și opinii" "de POV21"
Snowflakes (fulgi de zăpadă), depresivi, leneși, narcisiști: sunt doar câteva dintre cuvintele prin care sunt descriși tinerii Generației Z. Un lucru însă nu se poate spune despre noi: că suntem prea tineri să înțelegem ce alegem.

Snowflakes (fulgi de zăpadă), depresivi, leneși, narcisiști: sunt doar câteva dintre cuvintele prin care sunt descriși tinerii Generației Z. Un lucru însă nu se poate spune despre noi: că suntem prea tineri să înțelegem ce alegem.

În clasa a IV-a, am primit o riglă peste degete pentru că ieșisem afară, în pauză, cât timp ningea. Venisem cu încălțămintea udă, nu ne era permis acest lucru. Știam că nu era corect să fiu mustrată în acest fel și am purtat durerea aceea surdă cu mine prin viață. O simțeam de fiecare dată când mi se închidea o ușă în nas, când eram făcută nesimțită pentru că îmi ceream drepturile sau când reclamam abuzurile.

Țipam, dar nu mă auzea nimeni.

La vârsta de 16 ani câștigam o vacanță la Brașov de pe urma unui concurs de eseuri despre comunism. Timp de o săptămână, am avut activități menite să ne facă să înțelegem mai bine acea perioadă dură pentru România. Mai mult decât atât, am întâlnit câțiva dintre muncitorii întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu, Secția 440 „Matrițe” care au pornit revolta de la Brașov, din anul 1987. Am avut norocul și onoarea de a sta de vorbă cu cei care au inițiat această mică revoluție, iar pe măsură ce detaliile sângeroase și dureroase ieșeau la iveală, conștientizam că avem în fața noastră niște eroi. Să fi avut cu vreo 2, 3 ani în plus față de noi când s-au răzvrătit împotriva nedreptăților.

Știam, desigur, datorită orelor de istorie din generală, dar și datorită tatălui meu, ce însemna comunismul de dinainte de această excursie. Știam cum trebuia să fie o echipă de conducere a statului, ce calități trebuia să aibă și că e musai să mă facă să mă simt în siguranță în țara mea.

Nu mă mai simțeam în siguranță în țara mea.

Cu ceva timp înainte, se întâmpla tragedia din Colectiv. Pentru că făceam naveta și aveam ore după-amiază, mereu mă prindea seara prin oraș. Îmi aduc aminte că, scăpând de la liceu, se strânsese lume în Piața Unirii din orașul meu, într-un protest împotriva corupției care a dus la uciderea atâtor oameni. Știam cât de greșit era ce se întâmplase și că așa ceva e de neconceput, așa că m-am alăturat protestului. Nu mă mai simțeam în siguranță în țara mea. Abia începusem clasa a 9-a.

Sunt prea tânără să înțeleg ce aleg?

Astăzi am 20 de ani. Înțeleg acum, la fel cum înțelegeam și la 15 ani, ce reprezintă binele și răul. Desigur, acum cu o perspectivă mai avansată asupra vieții, dar cu același simț al dreptății înrădăcinat în piele. Încă mi se spune că sunt prea tânără să înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul meu, de parcă aș avea în fața ochilor o bucată de sticlă colorată care îmi distorsionează realitatea și mă face să văd lumea în roz.

Când mă uit în dreapta mea și văd o femeie agresată de un bărbat, iar în stânga câțiva copii cerșind în frig, mi-aș dori să văd lumea în roz.

Când am prieteni din comunitatea LGBTQ care îmi povestesc despre cum se feresc ca lumea să afle că au o orientare sexuală diferită, pentru a nu fi stigmatizați, mi-aș dori să văd lumea printr-o bucată de sticlă colorată. Când aproape un sfert din mamele minore din Europa se află în România, aș da orice să pot să trăiesc în bula mea.

În sfârșit, toate țipetele meu se materializau în ceva concret.

La vârsta de 18 ani am început să am o voce pe care până atunci mi-o doream atât de tare. Simțeam că în sfârșit puteam să vorbesc, puteam să țip, să militez împotriva tuturor neajunsurilor pe care le vedeam în jurul meu. Acela a fost momentul în care legea îmi acorda dreptul de vot.

Toate aceste nedreptăți și lucruri care trebuiau schimbate le-am observat încă de la o vârstă foarte fragedă. Nu aveam nevoie de maturitatea unui om de 50 pentru a-mi da seama că nu aveam toate facilitățile necesare unui om bolnav, într-un spital de stat. Îmi sunt de ajuns cei câțiva ani de viață pentru a înțelege că aspecte precum corupția, infracțiunile, abuzurile de orice fel nu stau la baza unui stat democratic.

Într-o țară în care abuzurile sunt la ordinea zilei, este imposibil ca un tânăr să nu priceapă ce se întâmplă în jurul său.

Ce înseamnă, de fapt, prea tânăr, când încă de când ne naștem facem alegeri? Cum putem greși în votul pe care-l exercităm când avem în față toate dovezile a ceea ce e bun și rău?

Nu suntem prea tineri să înțelegem ce alegem! De ce nu vorbim despre vârstă atunci când tinerii cresc cu violența în familie? Când fete de 13, 14 ani sunt violate de propriile lor rude? De ce suntem prea tineri să luam decizii, când copiii din mediile rurale renunță la școală pentru a munci și pentru a-și întreține familia? De ce acești copii nu sunt prea tineri să trăiască și să înțeleagă asemenea lucruri?

Votul meu de azi este votul pentru viitorul meu și al generației următoare. Îmi înțeleg responsabilitatea și am discernământul necesar pentru a înțelege de ce votez și ce votez. Dacă la 15 ani ieșeam în stradă împotriva corupției împreună cu alți mii de tineri, cu siguranță că înțelegeam cu toții că aceasta era atitudinea potrivită pentru a schimba lucrurile în țara noastră.

Suntem mult mai mult decât suma unor ani!

Tinerii reprezintă viitorul, încetați să ne mai priviți ca pe niște copii! Istoria ne-a învățat care sunt consecințele nepăsării, a ignoranței și refuzăm să fim subestimați doar pentru ca nu am prins „vremurile grele”. Ceea ce unii oameni trebuie să înțeleagă este că doar unindu-ne forțele putem face o schimbare benefică pentru toți. Noi nu suntem dușmanii voștri, așa că nu vă mai comportați de parcă ar fi vina noastră că ne-am născut după ’95!

6 decembrie este data în care ne alegem parlamentarii. Ne facem temele din timp și promitem să fim acolo. Indiferent ce părere ai despre candidați, du-te și votează. Nu ai voie să îi lași pe alții să aleagă ce cred ei că e mai bine pentru tine.

Schimbarea stă în mâinile noastre!

1 Decembrie: Dincolo de Ziua Națională

"în Păreri și opinii" "de POV21"
1 decembrie

Cu toții ne gândim că, de 1 decembrie, tot ce se scrie trebuie să aibă strict legătură cu Ziua Națională a României. Este drept să facem așa, întrucât suntem români și asta contează foarte mult pentru noi. Pe de altă parte, consider că e nevoie să știm și restul evenimentelor care au marcat această zi de-a lungul timpului pentru a ne construi o imagine de ansamblu asupra însemnătății ei. Deci, să începem mica noastră incursiune în timp.

1 Decembrie și originile românilor

Cei care au învățat sau care încă învață pentru examenul de admitere la Academia de Poliție au auzit, cu siguranță, de scrierea Anei Comnena, „Alexiada”, care menționează conducătorii Dobrogei. Ce e interesant este că această autoare bizantină s-a născut pe 1 decembrie 1083. Ea a fost una dintre primele femei care au scris istorie, dânsa menționându-i în secolul al XI-lea pe Tatos, Seslav și Satza, care aveau pe teritoriile stăpânite de ei și români. Astfel, data aceasta este legată și de începuturile românilor în sursele istorice.

Semnificația datei pentru evoluția spațiului românesc

Se pare că până și unele lucruri ce țin de dezvoltarea societății românești fac trimitere la această dată. Astfel, în anul 1544, la Brașov, se deschidea primul liceu în care învățământul se baza pe principii umaniste. Ca să fie mai clar, umanismul era o mișcare existentă în acea perioadă, prin care se punea accent pe om și pe științele sociale, în principal. De aceea, se oferea o atenție deosebită istoriei antice și urmelor ei. Apariția unui astfel de liceu poate fi considerată un precursor al umanismului în spațiul românesc.

Tot în 1544, la Sibiu, Filip Moldoveanul realizează prima carte tipărită în limba română, și anume „Catehismul Românesc”. Cred că ne putem da seama de însemnătatea acestui lucru. Odată cu primele cărți tipărite, limba română scrisă prinde contur și devine ceea ce este astăzi: limba pe care o vorbim și cu care ne mândrim în fiecare zi. Acest eveniment poate fi considerat demn de sărbătorit pe 1 decembrie, întrucât limba română este, la fel ca și Marea Unire, un element care îi face pe locuitorii țării noastre să fie un tot unitar.

Aici poți citi despre Ziua Națională, dintr-o perspectivă diferită.

Și pentru că tot suntem în domeniul presei, trebuie să consemnăm faptul că pe data de 1 decembrie, în anul 1879, începe să funcționeze prima agenție de presă din România, și anume „Agenția Havas a României”. Prin deschiderea ei se ilustrează și legătura strânsă a țării noastre cu lumea francofonă, întrucât această agenție este o filială a celei franceze „Havas”. În spațiul românesc, a funcționat până în 1888. După cum putem vedea, pentru România, ziua de 1 decembrie este corelată cu principalele elemente care i-au marcat existența, cum ar fi începuturile, cultura și legăturile cu alte spații europene.

Și acum să revenim la semnificația principală…

Deși aceste evenimente sunt importante în felul lor, ceea ce contează cel mai mult pentru noi este aniversarea Marii Uniri, anul acesta împlinindu-se 102 ani de la realizarea ei. După eforturile repetate ale românilor din cele trei țări, visul lor s-a realizat, în contextul intereselor divergente ale Marilor Puteri din zonă. În 1918, numeroase manifeste au fost publicate, cel mai de seamă fiind cel numit „Istoria ne cheamă la fapte”, unde se face apelul pentru organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

În adunare, s-a consfințit unirea Transilvaniei cu restul provinciilor românești în prezența a 1228 de delegați aleși și a peste 100000 de români. Vasile Goldiș este cel care a citit Rezoluția Marii Adunări Naționale, prin care se cerea înfăptuirea unui „curat regim democratic” cu vot universal pentru cei cu vârsta de la 21 de ani în sus, reforma agrară radicală și libertatea religioasă pentru toate confesiunile din cadrul statului român.

Astfel, putem vedea cum de-a lungul timpului, spațiul românesc a evoluat.

Unele dintre cele mai importante evenimente ale existenței sale au avut loc chiar pe 1 decembrie, dată care este astăzi ziua noastră națională. De mult timp am fost curioasă să aflu ce alte lucruri s-au petrecut în această zi, iar acum, la ceas aniversar, împărtășesc informațiile aflate cu voi.

Pentru a încheia, am ales un alt eveniment, pe care îl consider relevant. Știm cu toții celebrele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Ele au stat la baza creării statului național român unitar, ceea ce sărbătorim și noi anual de 1 decembrie. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că, tot pe această dată, în anul 1922, se începe prima etapă a construcției Mausoleului de la Mărășești, în memoria ostașilor căzuți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial.

Special, nu?

Asta trebuie să ne arate că, în istorie, de cele mai multe ori, o zi are diferite semnificații de la o epocă la alta și că ele pot fi legate de evoluția unui stat sau a unui popor. Pentru noi, 1 decembrie este ziua în care patriotismul atinge cote maxime, însă nu ar trebui să uităm că se cuvine ca mândria de a fi român să ne fie mereu în inimi. Și, la finalul acestei călătorii în timp, țin să adaug, citându-l pe domnul profesor Adrian Cioroianu, că istoria este cea mai frumoasă poveste.

Vine 2021 și tot degeaba ai stat! 

"în Umor și satiră/Păreri și opinii" "de POV21"
2021

Vine 2021 și tot degeaba ai stat!

Înainte de toate, acesta este un pamflet, dar și o lecție.

Vine Crăciunul! Aștept cu nerăbdare să împodobesc bradul, să mă uit iar la Home Alone, să mă bucur de prezența colindătorilor, să… să mori tu? Vine Crăciunul din noiembrie, te plângi de reclame. Vine Crăciunul în decembrie, te plângi că ai multe de făcut. Vine și ianuarie, îți promiți mândru că la anul vei face sală, vei fi mai bun și tot așa.

Și tot așa rămâi. O arzi cu porcul de Crăciun și apoi o arzi ca porcul în restul anului până la următorul Crăciun. Timpul zboară. Îți mai aduci aminte anul trecut, când ai zis că vei face ceva cu viața ta? Când ai zis că-ți faci o listă de dorințe pentru tot anul? Ce-ți mai face lista? Ai ajuns la două pagini? Ai trecut de trei? Nu e completată? Nu e completată. Lasă că o completezi tu în 2021. Poate va fi un an fără scuze, cine știe? Poate ajungi și președinte, dacă scrii suficient de motivat.

Ai zis tu de mai multe ori că începi de luni… sau de mâine, în cel mai bun caz.

Câte zile au trecut până mâine? Una, zece, un an? Azi a fost înnorat, nu ți s-au aliniat chakrele cum trebuie? Nu ai fost bun creștin și karma s-a întors? Crezi că mâine va fi mai bine, ce prostuț. Dar ieri a fost mâine. Cum au zburat zilele? Trebuie să recunosc, ai fost foarte productiv dacă nu știi cum au zburat zilele.

Să nu mai vorbesc de vrăjeala aia cu „de Crăciun, fii mai bun”. Hai nu zău! Săptămâna trecută la volan ai înjurat baba că nu se mișcă mai repede să poți trece și tu pe roșu ca tot melteanu’ cu telefonul la ureche. Lasă că te știu eu pe tine, nebunatic mic. De Crăciun ești tu cuminte, da’ după Revelion nu te ține săptămâna și izbești prima înjurătură pe fraieru’ care ți-a stricat ție ziulica.

Că tot am ajuns la capitolul vrăjeli – „De acum mă voi schimba!”. Nu ziceai tu ultima oară când te-ai certat că e vina lui? Tu nu ești niciodată vinovat și mai că te ia Sfântu’ Petru cu ciomagul dacă nu intri în rai de cumințel ce te-ai făcut. Păi dacă ești deja atât de bun, ce mai trebuie să schimbi la tine? Mai că te-a rezolvat natura și aici.

Cât e glumă-i panaramă, dar așa se întâmplă în fiecare an.

Promitem, zicem că facem și suntem motivați, dar peste o săptămână sau o lună ne trezim că tot la obiceiurile noastre rămânem. Ți-o zic eu, că-s mai deștept. Ia și pune mâna pe lista aia pe care ai făcut-o și nu te mai apuca de ziua de mâine a săptămânii viitoare. Hai, ai visuri, ai speranțe. Nici nu știi cum îmbătrânești și te nimerești că nu mai ești așa tânăr și te îmbolnăvești, te rupe ficatul de la băutură de care ai zis ca te lași, sau plămânii, că tot ai făcut six pack de țigări pe zi.

Așa că eu zic să nu mai stai, nu căuta nicio scuză și, mai mult de atât, nu mai căuta evenimente importante de care să te legi ca să faci tu ceva pentru suflețelu’ tău. Așteptând, vei sta la patruj’ de ani cu criza aia că „ce am făcut cu viața mea?”.

Ne-au lăsat bătrânii în frig după închiderea piețelor! Câte pot să mai îndure?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
inchiderea-pietelor

Bătrânii și piața – Câte voturi primește viața unui bătrân în România?

În weekend, autoritățile anunțau închiderea piețelor agroalimentare, care funcționau în spațiu închis, pe o perioadă de cel puțin o lună. Soluțiile nu au întârziat să apară: tarabele urmau să fie mutate în aer liber, lângă piețele închise, sau montate corturi pe spațiul de parcare al acestora.

Ulterior, deputații au decis că, pe durata stării de alertă, piețele agroalimentare în spații închise, târgurile, bâlciurile, piețele mixte și volante, talciocurile își vor putea continua activitatea, cu respectarea măsurilor de protecție sanitară. Legea, care conține și amendamentul lui Marcel Ciolacu, a fost votată cu 173 de voturi „pentru”, unul „împotrivă” și 93 de abțineri.

Îi vedem în fiecare zi: la un colț de stradă, în fața unei case când trecem cu mașina, așezați pe cimentul rece. Îmbrăcați cu haine vechi, ponosite, cojoace peticite care abia îi mai țin laolaltă să nu se frângă cu totul, de neputință, de frică, de boală. Îi observăm cu coada ochiului când întind mâna să ne ofere o legătură de pătrunjel. Noi nu le-o întindem înapoi. Pășim încrezători, ne facem că nu-i vedem, alteori îi mai și înjurăm, „Ce-mi bagi pe gât atâta, mamaie?”. Cu fiecare refuz pe care-l primesc într-o zi, taie de pe listă ghetele, medicamentele, mâncarea. Le ajung banii doar să-și plătească taxa pentru locul de pe trotuar. Cu pielea înfrigurată, bătătorită, batjocoriți de trecători, singuri. Bătrânii și unica lor sursă de venit, piața.

93 de abțineri și un vot împotrivă. Câte voturi primește o viață? Câte voturi primește viața unui bătrân în România?

Cum este posibil să fie luată în calcul posibilitatea de a pune niște oameni să vândă produse, în aer liber, în lunile cele mai geroase din an?

Situația bătrânilor noștri nu este una îmbucurătoare. Zic bine, ai noștri. Femeia aceea, care stă zi de zi și vinde ceapă în piață pentru a-și cumpăra o pâine, poate fi bunica ta. Bătrânul care are câteva mere micuțe, dar naturale și gustoase, poate fi tatăl tău. Sau al meu. Avem o responsabilitate și o datorie față de acești oameni care au pensiile atât de mici. În cei câțiva ani care le-au mai rămas, își cară oasele grele prin grădini, udând, plivind, prășind. Au spatele încovoiat de la atâta muncă, încât ți-e teamă că dacă i-ai atinge, s-ar sfărâma acolo în brațele tale, s-ar face bucăți mici, s-ar duce de tot.

Și cu toate astea mai duc. Așa cum zic ei: „mai ducem, mamă, ce să facem?”și-ți vine să le spui: ,,luați o pauză, ați muncit toată viață, măcar acum la bătrânețe să vă bucurați de nepoți, de liniște, de lume”. Răspunsul lor e năucitor de fiecare dată. Au copiii plecați la muncă prin străinătate. Nepoții? Nu i-au mai văzut de câțiva ani, dar sunt mari, sunt la școală. Mai vorbesc din când în când cu copiii la telefonul împrumutat de o vecină, dar nu le trimit bani. „De unde să-mi trimită, mamă, dacă nici ei n-au?”.

Mulți dintre ei sunt ai nimănui.

Cu pensii care nu le acoperă strictul necesar. Se roagă la lumina unei lumânări, pentru că nici nu se pune problema să aibă curent. Mănâncă poate dintr-o mămăligă două zile la rând. În simplitatea lor, nici nu îndrăznesc să ceară mai mult. Și cu toate astea, cu toate neajunsurile, cu durerea care le rupe câte puțin pielea la fiecare pas, nu încetează să dăruiască. Tu le ceri o legătură de pătrunjel, dar îți mai dau câte puțin, să ai acolo. Prețurile la care își pun puținele roade pe care le-au muncit sunt infime, cu mult mai joase decât ai găsi în supermarket-uri. Nu se plâng, nu te trag de mânecă, se fac cât mai mici cât să nu deranjeze pe nimeni. Își scad prețul pentru acel tip de client care insistă și insistă să negocieze la sânge, că a văzut el nu știu unde că e mai ieftin.

Ai cui sunt bătrânii aceștia? Dacă ai mei nu sunt, ai tăi nu sunt, statul nu are grijă de ei, atunci ai cui rămân? 93 de abțineri și un vot împotrivă.

Bătrânii sunt amendați pentru că vând fructe și legume în locuri neautorizate. Sunt tratați ca niște infractori, pentru că nu își permit să plătească o tarabă în piață. Între timp, infractori cu un cazier serios umblă liniștiți pe străzi, pregătindu-și următoarea faptă.

Sunt aruncați în frig, în ploaie, lăsați să se descurce singuri. Ei se descurcă singuri, asta fac de-o viață întreagă, dar vă întreb pe voi: Cum puteți să puneți capul liniștiți pe pernă când știți cât de chinuiți sunt oamenii aceștia? Bătaia de joc a tuturor, ignorați și invizibili, bătrânii noștri.

Pentru mulți dintre cei care vând în piețe, agricultura și grădinăritul rămân unica sursă de venit. Muncesc luni la rând și investesc în ceea ce fac, pentru ca produsele lor să fie pe placul consumatorilor. De cele mai multe ori, nu fac profit. Ceea ce nu se cumpără, se aruncă. Așa funcționează piața. În timp ce, în magazinele din România, se importă tone de fructe și legume din alte țări.

Acesta e strigătul meu către fiecare dintre voi: cumpărați de la bătrâni, luați mai mult decât aveți nevoie, dați mai mult decât vi se cere. Bunul lor simț atât de crescut îi împiedică să vă ceară; sunt oameni crescuți cu simțul corectitudinii și al rușinii. Întrebați-i de sănătate, cum o mai duc, dacă aveți timp, spuneți-le o vorbă bună. E responsabilitatea noastră.

De ce o să ajungi ca mătușă-ta care crede că o vânează Bill Gates?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
mătușă

Devine un trend să crezi într-o conspirație.

La început, generația părinților noștri, prin anii 2000, dar mie nu mi-a intrat pe radar decât anul ăsta, pentru că pe partea asta nu-s prea performant. Mai înainte de ei, oamenii n-aveau timp să se gândească prea mult la – n-aveau timp să se gândească și punct. Erau cam ocupați cu războiul și foamea. De altfel, pe atunci erau puține internship-uri la multinaționale și nu avea cine să scoată zvonuri în timp ce își bea cafeaua la Capșa sau Royal (dar, în general, era treaba cu foamea).

Au venit apoi comuniștii.

Au indus în rândul românilor o paranoia mai ceva ca-n romanele stimatei Agatha Christie, numai că Poirot-ul nostru autohton era jucat de-un Gheorghe, proaspăt angajat de Securitate. Dacă n-ai ști mai bine, ai putea să juri că faza cu „pereții au urechi” a pornit din România socialistă; un fel de deus-ex-machina făcut să poată Gheorghe să-și rezolve cazul. Nu-s eu în postura să vorbesc despre perioada asta, că nu eram nici în faza de proiectare pe vremea când s-a stins tovarășul, dar, din ce mi se spune, treaba era nasoală. Spaima asta generată de regimul opresiv era fie activă, fie pasivă. Ăștia de-au avut-o p-aia activă au executat revoluția, că erau sătui să se întrebe dacă o să sară doi securiști de după frigider pentru că ai dat radioul pe Europa Liberă cinci minute. Ceilalți au rămas cu niște tulburări nasoale în subconștient, pe care și le revarsă pe orice li se pare lor că miroase a „interese mari la mijloc”.

Acum că am ieșit din pagina pierdută din Istoria Neamului, pot să îți vorbesc despre cum o să ajungi și tu ca mătușă-ta.

Bine, nu tu – tu pari om de treabă. Vorbesc despre generația noastră, aia de se crede matură prematur și încearcă s-o dea că noi o să schimbăm lumea. Oamenii, care glumesc pe seama tunelurilor dacice de sub Carpați, o să vină mai târziu și o să povestească despre cum guvernul vrea să îi controleze și să-i mențină proști. Ne credem generația de sacrificiu, dar am vești proaste – toate generațiile-s de sacrificiu. Părinții tăi au avut comunismul. Ai lor au avut războaiele mondiale. Mai înainte au fost… chiar vrei să știi ce a fost înainte?

Treaba e că suntem prima generație care s-a născut cu opinia în brațe.

Ne spunem părerea în legătură cu orice: politică, sport, educație, delfini, Coreea. Avem atâtea idei, încât simțim nevoia să devenim extremi, doar de dragul de a fi unici sau de a arunca un strop de intrigă peste viața noastră de plictisiți profesioniști. Păi ce e mai interesant? Să explici că guvernul a dat o stare de urgență, pe baza unor hârtii primite de la niște dinozauri obosiți ce lucrează în statistică, sau că au făcut-o pentru că vor să te controleze pe tine, Mihai, elev în clasa a 11-a?
Înțeleg că pandemia asta a făcut din mulți un „one-man-show”, dar e absurd să crezi că, și în afara camerei tale, universul se învârte „doar ca să ți se facă ție rău de mașină”. E și amuzant cum fix cele mai neinteresante persoane posibile se visează protagoniști în ceva sitcom regizat de Soros and Co. Dragilor, voi nici într-o emisiune pe Prima n-ați încăpea. Spune-i unui astfel de om că-i prost, că așa a spus alt prost de pe internet. O să știe el despre cine-i vorba. Noi ne cam cunoaștem între noi.

Până atunci, ieși pe-afară. Respiră (prin mască).

Nu-ți vrea nimeni răul, cred. Lasă teoriile conspirației pe net, unde le e locul. Și nu uita, deocamdată ești doar un figurant pierdut prin fundal… nu te mai visa protagonist din primul episod.

Dacă ți-a plăcut, s-ar putea să te intereseze și acest articol.

Autor: Ciprian Gritto

Ce vă trece prin minte fără să vă dea pace?

"în Păreri și opinii" "de POV21"
minte
Ce vă trece prin minte fără să vă dea pace?

Cum rezistați unui asediu zilnic de griji cotidiene ce apar pe fondul continuei frustrări și al repeziciunii cu care se desfășoară lucrurile în jurul nostru? În o mare majoritate din cazuri, aceste frământări omniprezente sunt total fabricate de sămânța imaginației noastre: neconcordanțele realității obiective cu hăul adânc al zbaterii interioare. Dar ce importanță mai are natura acestor piedici invizibile, atâta timp cât erodează și ultima fărâmă de fericire?

Întrebarea care provoacă și incită parcă vine de la sine: ce fel de combustibil pentru înțelepciune se ascunde în tristețe?

Dacă este să analizăm din punctul de vedere al marilor gânditori, critici, filosofi, observăm că vedeau viața într-un gri colorat doar de inspirația efemeră care dăinuie în operele lor. Dar toți au avut, mai mult sau mai puțin, aceeași percepție tăioasă, și anume că viața este amară. Grea. Nu se înțelege…

Care este elementul edificator al tristeții în sistemul de referință al unui creator de frumos? Acest lucru este greu de precizat, dar și de înțeles. Poate că putem merge până la a concluziona că reprezintă o prostie, însă asta nu ar însemna câtuși de puțin că discredităm în vreun fel manifestarea rodului muncii lor. Din contra, ne propunem să explorăm o perspectivă ce nu se bucură de o popularitate atât de mare precum este condiția precară a omului de geniu.

Redefinim ceea ce în trecut părea a fi un teren comun din care răsăreau sclipiri uimitoare ale unei cunoașteri depline a înțelepciunii înseși: ce-are să fii fericit? Nu poți produce judecăți de valoare sau analize ale lumii transfigurate prin propriul suflet dacă acolo gândurile cu pricina nu se trec printr-o sită a anxietății?

După părerea mea, se poate, și este chiar indicat.

Astfel ne ușurăm împovărata îndatorire de a trăi. Sau, cel puțin, suferim mai puțin dacă adoptăm o atitudine deschisă spre oportunitate și spre îmbunătățirea noastră ca oameni și ființe. Toate eșecurile trebuie percepute drept ocazii de a învăța lecții valoroase și, astfel, să devenim mai buni. Nu trebuie să ne sperie eșecurile, situațiile dificile sau viața însăși: tot atâtea dificultăți există câte rezolvări ale acestor piedici, deoarece problemele apar pentru a fi rezolvate.

Acum, natura poetică a acestui impediment necesită o abordare mult mai înțelegătoare, fiindcă a avea un intelect aparte, combinat cu condamnarea de a fi visător, este combinația letală de a fi continuu în căutare de răspunsuri. Iar asta te neliniștește, te bântuie. Să fii singur, deoarece percepția ta nu este la îndemâna tuturor, fiindcă nu se pot ridica la acest nivel, cu siguranță e dureros. Dar probabil că aceasta a fost problema acestor oameni, că erau singuri. Nu este nimic rău în a fi singur, nu este nimic condamnabil. Singurătatea capătă origini divine din momentul în care ai o viziune și nu trebuie înțeleasă ca o condamnare, ci ca o poartă spre absolutul de origine interioară.

Din momentul în care veți începe să tratați singurătatea ca un factor eliberator, ce te scapă de limitările cotidiene… veți începe să gustați din oportunitățile infinite ce se arată în acest vis fermecător.

Autor: Alexandru Roșu

Anxietatea provocată de mediul școlar al elevului

"în Păreri și opinii" "de POV21"
anxietatea
Anxietatea este o emoție, ceea ce înseamnă că este o reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, caracterizată de o puternică tulburare interioară, o stare de neliniște însoțită adesea de un comportament nervos. Un exemplu de anxietate provocată de mediul școlar este momentul de nervozitate prin care trece elevul înaintea unui test.
Delimitarea dintre anxietate și frică este făcută de spațiul temporal în care se manifestă emoția. Frica este un răspuns la o amenințare imediată sau percepută, pe când anxietatea implică o amenințare viitoare. Nici trecutul nu este mai puțin important în cazul anxietății. Situațiile care au provocat anxietate sau frică în trecut pot avea efect anxios în situații similare prezente.
Anxietatea provocată de mediul școlar poate fi clasificată în categorii și subcategorii (de exemplu: anxietate de separare, anxietate socială, mutism selectiv, anxietate generalizată, tulburare obsesiv-compulsivă), în funcție de diverși factori (de exemplu, în funcție de vârsta copilului: anxietate școlară la grădiniță, anxietate școlară la preșcolari, anxietate școlară la elevii școlii primare). Dar, indiferent de cauza care o provoacă, aceasta reprezintă doar un răspuns fiziologic al creierului care crede că există un pericol. În cazul anxietății de separare, creierul crede că, în lipsa unuia sau a ambilor părinți, se va întâmpla ceva rău. Acesta este și motivul pentru care, atunci când copilul este lăsat la grădiniță, plânge zilnic o anumită perioadă. Aceste stări de anxietate ale copiilor pot ascunde anxietăți mai grave, deci trebuie privite cu atenție pentru a evita efectele negative pe care le pot avea asupra copilului.

Creierul nostru încearcă să ne protejeze, iar atunci când „detectează” un pericol, nu „stă” să analizeze dacă este reală sau nu amenințarea, ci acționează cât mai rapid pentru a se apăra.

În cazul elevilor care se confruntă cu anxietatea provocată de mediul școlar, creierul le transmite să se păstreze departe de școală, instituția de învățământ reprezentând pericolul, indiferent de motivul pentru care mintea percepe astfel. Chiar dacă elevul știe că nu are de ce să se teamă, va reacționa sub impulsul transmis de creier și se va apăra în fața „falsului” pericol.
Conform Scientia, amigdala cerebrală (structură în formă de migdală, localizată în zona centrală a lobilor temporali ai creierului) ar fi cea care activează cortexul cerebral atunci când sunt identificate amenințări din mediul extern. În numărul 13 al revistei „Corpul Omenesc” este explicat modul în care sunt controlate emoțiile de către creierul nostru: „Astfel, în fața unei situații de frică, talamusul trimite un semnal amigdalelor cerebrale, care se pun în alertă. Dar în același timp trimite un alt semnal la scoarța prefrontală, o zonă care se găsește în parte anterioară a creierului, însărcinată cu anularea răspunsului dacă crede că această teamă nu e justificată sau rațională”
Anxietatea poate fi experimentată pe perioade scurte, sub formă de atacuri de panică (anxietate acută), dar și cu simptome pe perioade îndelungate de timp, cu impact asupra calității vieții (anxietate cronică). Efectele anxietății pot varia, printre cele mai „ușoare” numărându-se modificări ale programului de somn, modificări ale obiceiurilor zilnice, creșterea sau pierderea poftei de mâncare, stări de nervozitate; pe plan emoțional, stările de teamă, problemele de concentrare, senzația de tensiune și de neliniște sunt semne ale anxietății.

De ce este importantă prevenirea sau eliminarea cauzelor care duc la anxietate în rândul elevilor?

Pentru că noile generații reprezintă viitorul nostru (al familiei prin transmiterea genelor, dar și al nostru, ca popor și ca specie). Dacă dorim să ne îndreptăm în direcția corectă, trebuie, în primul rând, să avem curaj să avansăm, să evoluăm și să inovăm. Este mult mai greu pentru o persoană anxioasă să se adapteze noilor schimbări (de orice tip ar fi), iar senzația de lipsă de control poate crea piedici reale afirmării talentelor/aptitudinilor.

Școala online este soluție sau o cauză a anxietății provocate de mediul școlar?

Situația s-a înrăutățit în contextul pandemiei. Conform unui sondaj efectuat în iunie-iulie 2020 o treime din copiii respondenți au avut materii școlare neacoperite pe durata suspendării cursurilor, 6% dintre respondenți nefăcând lecții online decât foarte rar. Patru din zece copii au întâmpinat dificultăți la realizarea temelor.
Mai mult ca niciodată, copiii noștri au nevoie de atenția și ajutorul nostru. Mai mult ca niciodată, trebuie să fim atenți la sentimentele și emoțiile lor, să le oferim suportul afectiv și psihic necesar. Trebuie să ne gândim că această situație nouă este mai greu de gestionat de către cei mici, iar elementele de noutate, aduse în viața noastră odată cu acest virus, încă ne dau bătăi de cap atunci când vine vorba despre noul nostru stil de viață. Dacă nouă, adulților, ne este greu, cum văd copiii aceste lucruri și cât de multe înțeleg?
Vremurile noi cer soluții noi, așa că trebuie să fim empatici cu sentimentele negative pe care le observăm la copiii noștri și să le arătăm modalitatea de gestionare și eliminare. Stările de plictiseală, tristețe, singurătate, oboseală și furie pot fi cauzate de izolarea și îngreunarea procesului de învățare.
Cu toții visăm la un viitor mai bun, copiii reprezintă viitorul, deci soluția este să investim în viitorul (tineretul) nostru. Nu trebuie să lăsăm stările anxioase să afecteze viața celor dragi, neajutorați și încă destul de „neșlefuiți” psihic încât să reziste provocărilor vieții. Având grijă de copiii noștri, avem grijă de noi, de toți.
Autor: Neamțu Lăcrămioara

Prima lună de cămin în pandemie

"în Păreri și opinii" "de POV21"
Prima lună de cămin în pandemie

Cu toții bine-știm că studenția e una dintre cele mai grozave etape din viața unui tânăr. Perioadă lipsită de stresul din „liceul-cimitir”, în care erai ultimul mucos, un nimeni, și ferită de orice grijă lumească. E ca o armonie dionisiacă, fiind în divinație cu lumea ta, lumea altora… și cu peturile de bere din cămin. Ce viață dulce, ca vinul în fașă, ți-e așa drag de ea, că ai lăsa-o toată iarna… până te izbește sesiunea, bețivule!

Desigur, cu București, unde studiez, nu se compară celelalte centre universitare… Nu bag mâna în foc… dar viața este altfel unde berea e la suprapreț. Nu știu dacă ați observat, dar cam s-au schimbat viețile noastre în acest an, în bine sau în rău, în funcție de conspirație, afectând și curriculum-ul universitar. Oare? Așa că, haideți să vă zic mai pe larg cum a fost prima lună de cămin în pandemie.

Aveam și eu entuziasmul acela utopic încă din vară, că, vai, viața din București nu e ca în cătunele „dă” Provincie.

Credeam că urma să fiu cetățeanul altei lumi, evadând din orașul meu (dacă se poate numi așa), batjocorit de toți acei „Ștefan Tipătescu” locali. Dar, ce să vezi, m-am împotmolit în glodul intelectualilor: admiterea, cazarea – hârțogăreli din astea. Întâi, am zis că, na, e o eroare că nu mergea butonul de acces la baza de date, de la admitere, trebuia să tastez manual „PIN-ul”. Bun, cazarea: luni, după-amiază, am primit mail, că ne putem caza de marți până miercuri, din moment ce alte facultăți au anunțat în week-end studenții. Trecem cu vederea.

Mă trezesc miercuri la 03:30 pentru a prinde trenul de 04:45, ca să ce? Să ajung la cămin la 12:30, să aștept cinci ore fix, la o coadă înghesuită de 30 de metri, ca să semnez contractul pentru cameră. Nici nu mai spun că s-au luat măsuri sanitare… de ne-au grupat să combatem corona împreună. Nici legiunea Gemina n-a dat randament cu „țestoasa” în Dacia, cum am făcut noi. Mulțumesc, doamna administrator, nici nu am pierdut trenul, cu juma’ de oră.

Primesc cheia de la cameră, îmbibată în figurile ei, să mai stau și eu o oră, să mănânc ceva, după o zi la zoo… Oricum, intrasem printre primii douăzeci la facultate și am primit printre ultimele camere din cămin, de parcă era ceva Burj Khalifa. Singura asemănare este că am camera la etajul 5, un paradis exotic să văd spatele de la Carrefour Orhideea.

Când am deschis ușa, m-a lovit acel odor vizual: un frigider al celor de la teologie, acoperit, parcă, de supradoză de împărtășanie.

Nu vreau să știu cum rezistase colegul de cameră până sâmbătă, când am venit eu cu produse de curățat. Frățică… am dat cu clor în toată camera, nu să ajung „undeva mai bine”, ci să stau în cameră mai bine. Așa distracție primitivă am avut când au venit ăia să-și ia frigiderul… și să-l mai deschidă. Oricum, cea mai faină parte e că avem chiuvetă în cameră, că băile sunt pe hol. Stați așa, nu vă gândiți că e luxul pe pământ, una e a fetelor, iar alta a băieților.

Ce noroc că stau lângă baia fetelor și trebuie să merg 70 de metri până la a mea. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, băile sunt atracția căminului, ies prea tare în relief. Păcat că ai doar două toalete la fiecare, de-ți vine să te duci în duș, că sunt câte 4. Cel puțin avem apă caldă, nemaivăzut în București în octombrie.

O altă noutate din cămin este purtarea măștii.

Când mergi și la baie chiar, trebuie să porți mască, dar puțini mai fac asta. Toți o țin din petrecere în petrecere seara, pe hol, în camere, de îți vine să chemi DSP-ul. Cine sunt ei să se pună în calea somnului meu? Mai nou, patrulează „garda” prin fața căminului, chiar și în interior, iar dacă nu avem măscuța, pac, devii contribuabil la stat. Ce serviciu? Ai poliția pe urmele-ți să te motiveze cu un spor consistent… să porți și trei măști odată. Unele petreceri din cămin au fost abolite fără milă, săracii.

Dar de ce toate astea, dacă s-au luat măsuri selecte?

Auzisem zvonuri cu privire la testarea tuturor, dar au devenit aidoma miturilor grecești. Ne-au ținut ca oile, ca, la final, să ne pună între cinci benzi distanțatoare, să intrăm la administrație. Toate astea din cauza COVID… să nu cumva să se îmbolnăvească conducerea, dar bine că noi suntem puși la grămadă, un scut uman. În căminul alăturat (unde e intrarea comună cu cel în care stau) a fost un caz. Nu tu izolare, nu tu anunțare, nu tu măsuri, persoana fiind lăsată să umble peste tot, situație răspândită prin cunoștințe. Înțeleg, nu vrei să ne panicăm, dar măcar ceilalți să fie sănătoși.

Suntem ființe umane, avem dreptul la cunoaștere, până la urmă suntem niște persoane cu capul pe umeri, cum să-ți bați joc în halul ăsta de noi? Degeaba suntem zoon logon echon dacă nu aveți câtuși de puțin respect, chiar și de studenții pe care îi aveți. Nici măcar o dezinfecție general nu a fost făcută, mai ales în cameră, că doar nu dormim pe gresia din baie, când primim camerele.

După prima lună de cămin în pandemie am învățat ceva.

Coronavirusul este doar un pretext pentru a întârzia la cote temporale absurd chestiile ce trebuiau făcute de la bun început. Luăm atâtea măsuri, de parcă ne simțim la normalitate iar, o călătorie în timp pe holurile căminelor. Cea mai mare provocare, ca adult, este să recunoști când te depășește situația, că altfel vei săpa și mai tare în nămol. Doar vedem și noi situația asta de joasă speță. Mai bine recunoști din prima, ca să accepți și soluțiile altora, că nu numai profesorii din universitate sunt destupați la minte.

Așa și noi, vedem altfel lumea, pentru binele nostru actual, poate nu la fel de pragmatic precum „sculptorii” noștri, dar, cumulat, ar fi fost treaba, treabă. Știți, binele comun, renunțarea la unele drepturi (orgolii, mai degrabă, astăzi), sunt concepte familiare de secole, dar tot degeaba. Nu am ceva cu conducerea, dar are nevoie de adaptabilitatea și creativitatea noastre, de o revigorare, pentru un rezultat care să ne aducă numai beneficii.

Desigur, lăsând la o parte măsurile deficitare, nu pot să nu pomenesc de vechiul zvon cu gândacii de cămin, fiindcă sunt la ordinea zilei.

Mai mult sau mai puțin. De data aceasta, am avut camera luată cu asalt de ploșnițe. Bă, nenică, mai urma să ne ceară un leu și era schema completă. Pe lângă faptul că au abilitatea de a se strecura din prima prin plasa de insecte, mai și explorează camera. Într-adevăr, facem și noi discriminări, dar sunt pașnice, le-am dat de mâncare, unele se odihneau pe recipientul cu săpun… Doar se respectă și ele, se spală, mănâncă la 5 stele…

Overall, guys, prima lună de cămin în pandemie are și bune și ceva mai multe rele, dar mai bine decât să dormi pe malul Dâmboviței. Cu toate că este baia la comun, deprinzi anumite tehnici după un timp. Ce uimitor e corpul uman! Din păcate, situația e tratată precum în anii trecuți, mulți neconștientizând până unde duce nepăsarea colectivă, înainte de a ajunge acolo. Purtăm mască și totul va fi bine, că numai noi ne putem scoate din tot haosul acesta. Respectul concret și toleranța față de ceilalți sunt cele mai mari forme de iubire de pe lumea asta. Astfel, fiți responsabili și purtați mască, tocmai pentru a nu fi responsabili de pierderea celor dragi nouă sau ai altora!

Dacă ți-a plăcut articolul, poți afla avantajele și dezavantajele vieții de cămin aici!

De ce ne mai obosim cu cititul?

"în Păreri și opinii/Texte" "de POV21"
cititul

„Nu citi precum copiii, ca să te distrezi, sau ca ambițioșii, pentru a fi mai instruit. Nu, citește ca să trăiești”. – Gustave Flaubert. De ce ne mai obosim cu cititul?

Călătoria noastră alături de cărți începe de la o vârstă fragedă, mai întâi sub forma unui joc distractiv în care înțelegerea fiecărui mic cuvânt era un premiu.

Apoi, pe măsură ce ne mai maturizăm puțin, cărțile devin centre ale cunoașterii. Ne dorim să eliminăm orice neclaritate.

Ajunși apoi la vârsta maturității, cărțile trec de la a fi un centru educațional la unul emoțional, întrucât trăim cu interes fiecare emoție a personajelor preferate, o preschimbăm, o facem să fie a noastră. Acum însă totul s-a schimbat. Omul, și în special tânărul, nu mai regăsește acea plăcere a cărților, nu se mai duce voit să le cerceteze, să simtă, se duce pentru că trebuie. În curând voi împlini 20 de ani și pot spune cu certitudine mai întâi ca împătimită a lecturii, iar apoi ca om că am reușit să parcurg un număr considerabil de cărți aparținând unor genuri și stiluri complet diferite.

Te întrebi dacă am fost tot mereu așa receptivă în privința cărților?

Răspunsul te va surprinde poate puțin, dar nu, la început cărțile nu reprezentau pentru mine ceva signifiant, erau doar simple instrumente menite să mă ajute în problemele școlare, eram ignorantă în privința existenței altor tipuri de cărți.

Ce a produs schimbarea?

O carte primită în dar, uitată de altfel pe raft, prima mea lectură extra, o poveste copilărească cu personaje tipice și acțiune repezită care m-a captivat însă atât de mult încât am „devorat-o” în nici mai mult, nici mai puțin de 3 zile.

Acum, ca tânăr cititor, va trebui să faci față unor multitudini de păreri și reacții de la oamenii pe care îi vei întâlni, precum uimirea: „Wow, îți place cititul?”. Caz în care tu vei zâmbi ușor nesigur, vei aproba și vei încerca să înțelegi de ce ești privit ca un mic extraterestru. Admirația: „Asta e pur și simplu minunat”. Caz în care vei fi mereu dat drept exemplu pentru mica ta „reușită”. Neîncrederea: „Nu l-ai citit pe x sau pe y, nu ai deloc gusturi”. Și, desigur, nedumerirea: „De ce îți pierzi timpul cu așa ceva?”.

Ura față de literatură nu se naște pur și simplu în sufletul tinerilor, ea apare datorită unui număr de factori. De ce apare tot mai des dezinteresul tinerilor pentru lectură? Ce declanșează această reacție?

Primul pas greșit este impunerea unui anumit stil ori gen literar, când ți se spune că doar citind cutare și cutare vei putea învăța ceva și când încercarea descoperirii propriului stil devine o aiureală. Acel sentiment descurajator va lăsa o amprentă puternică asupra tinerilor.

Al doilea pas greșit este inadaptabilitatea temelor abordate. În instituțiile de învățământ se vorbește încă despre teme repetitive, vechi de acum 100 de ani, ce nu mai prezintă aceeași importanță și acum, lucruri cu care tinerii nu pot găsi un punct comun, considerându-le astfel complet irelevante.

Al treilea pas greșit este amânarea îndelungată. Niciodată nu ai timp pentru citit deși ți-ai propus să te apuci de mult timp. Începutul este cel mai greu, lăsați deoparte tipicul: „Încep de mâine”. Luați o carte, oricare carte care v-a trezit oricât de puțin interesul și citiți. Da, e chiar atât de simplu.

Al patrulea pas este modul în care abordăm cititul. Dacă nu îți este pe plac varianta clasică din hârtie, o poți oricând înlocui cu varianta audio ori digitală. Fiecare are propriul stil și propriile metode de a face lucrurile.

Toți acești factori vor face orice fărâmă de dorință de a citi să dispară, cărțile sunt doar alte obligații, ceva ce trebuie făcut, nu ceva ce am face din propria inițiativă. Înainte să distrugeți acest obicei minunat cu întrebări de genul: „Cât ai citit?”, întrebați-i pe tineri de ce au ales să nu citească ceva și ce ar fi dorit să citească.

Sfatul meu pentru voi?

Citiți în modul vostru, descoperiți ce vă place și de ce, citiți când vreți, unde vreți și cât vreți. Trăiți lectura ca pe oricare moment din viața voastră și veți fi surprinși de cât de ușor un lucru aparent groaznic la început, poate deveni mai târziu încântător.

1 2 3 25
Derulează înapoi