Category archive

Din istoria României

Mărturii istorice despre fundația pe care am ridicat societatea de azi, prezentate așa cum le văd tinerii. Aruncați-vă privirea în urmă ca să vă puteți face o idee despre viitor!

Traian Vuia – 148 de ani de la nașterea inventatorului român

"în Diverse/Din istoria României" "de POV21"

Acum 148 de ani s-a născut Traian Vuia, omul care avea să schimbe percepția lumii în ceea ce privește aviația. Nu mulți sunt cei care au auzit de acest inventator și pionier al aviației mondiale care, în 1906, a realizat primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decât aerul.

Copilăria inventatorului Traian Vuia

Traian Vuia s-a născut pe 17 august 1872 în satul Surducu Mic în județul Timiș. În ceea ce privește familia acestuia, tatăl său, Simion Popescu, a fost preot, iar mama sa, Ana Vuia, este a doua soție a preotului, iar meseria ei nu este cunoscută.

Cursurile primare au fost urmate la Bujor și Făget, iar între anii 1884-1892 a urmat „Liceul Romano-Catolic” din Lugoj. Aici a petrecut o bună perioadă în sânul familiei lui Coriolan Brediceanu, om politic din Caraș-Severin și omul care l-a sprijinit atât psihic cât și financiar pe inventator.

Încă din școala primară, Traian Vuia a dobândit o plăcere nevinovată pentru zbor și zmeie. În liceu și-a însușit noțiuni de fizică și mecanică pentru a înțelege și a explica ce se întâmplă cu aparatul și cu forțele care acționează și-l mențin pe acesta în aer. Liceul l-a absolvit în 1892, după care a plecat la Budapesta să studieze la facultatea de Politehnică.

Starea materială proastă l-a determinat pe inventator să renunțe o perioadă la aspirațiile și aptitudinile sale și să se înscrie la Drept unde a făcut practică în birouri de avocatură în Banat. Cu toate că acesta nu era domeniul în care el își dorea să activeze, ci cel care îi aducea venitul pentru un trai decent, el a reușit și în Științele Juridice, la 6 mai 1901 luându-și doctoratul cu teza: „Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus”.

Începutul carierei sale

În lupta pentru finalizarea proiectului său, Vuia se lovește de scepticismul oamenilor cu referire la ideea pe care o propune și de fonduri insuficiente.

În anul 1902 pleacă la Paris cu speranța că cineva va vrea să-l finanțeze, iar drumul îl duce la Victor Tatin, un teoretician care în 1879 a construit un model experimental de aeroplan. Acesta i-a spus că un aparat cu o densitate mai grea decât aerul este imposibil să zboare în lipsa unui motor adecvat.

Vuia începe construcția aparatului în iarna lui 1902/1903, dar se lovește din nou de lipsa banilor. În acea perioadă, mentorul său, Coriolan Brediceanu, îl ajută să depășească momentele dificile și îl sprijină în realizarea proiectului.

În anul 1904 primește un brevet în Marea Britanie și își construiește propriul motor. Partea mecanică a proiectului se finalizează în februarie 1905. Aparatul a fost gata în decembrie 1905 și a fost denumit „Vuia I”, ulterior poreclit „Liliacul” datorită formei sale.

Proiectul în care Traian Vuia investise timp și bani era un monoplan, cu aripi în formă de evantai, dispuse pe un cvadriciclu cu roți pneumatice, care servea la decolare și aterizare. O noutate în ceea ce privește aparatul de zbor era faptul că utilizează o singură elice și nu două, așa cum se întâmpla la cele contemporane. Aeroplanul avea o greutate de 250 kg, 14 m² și un motor de 20 CP.

La data de 18 martie 1906, în timpul încercărilor de la Montesson, aeroplanul a zburat aproximativ 12 metri în aer, dar s-a deteriorat la sol în urma impactului cu un copac.

Succesul lui Traian Vuia

După zborul cu un aparat mai greu ca aerul, marile ziare din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a reușit acest lucru. Dacă la început nimeni nu credea în proiectul românului, după acel eveniment mulți l-au luat drept exemplu și au încercat să construiască un aeroplan asemănător.

Inginerul Léon Levavasseur, inspirat de munca românului, a construit după un timp îndelungat un nou aeroplan. Era dotat cu motor pe benzină de 25 CP cu 8 cilindri în V răciți cu apă. Acesta a avut rezultate excepționale și a fost denumit „Vuia II”.

Traian Vuia nu a renunțat la pasiunea pentru zbor. În anii 1918 și 1922 a construit două elicoptere alături de Marcel Yvonneau. Primul funcționa prin forța musculară, iar al doilea era dotat cu un motor de 16 CP și avea o greutate de 190 KG. Acestea au fost testate la Juvissy, nu de către român, și au avut un mare succes.

Alte creații remarcabile ale inventatorului au fost torpila aeriană realizată în 1917,  alături de Victor Tatin, omul care acum 15  ani încerca să nu-i taie aripile tânărului cu aspirații înalte, și generatoarele de aburi apărute în 1925.

Activitate politică

Pe lângă succesul avut în domeniul aviației, Traian Vuia a fost un om implicat și pe partea de politică. La inițiativa sa, în anul 1918 s-a înființat la Paris „Consiliul Național al Românilor din Transilvania” ce avea ca scop unirea Ardealului cu România. A publicat articole pe această temă în revistele „La Transylvanie” și „La nation tchèque”, având o atitudine critică cu privire la unirea Ardealului cu Transilvania.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Traian Vuia a fost membru al mișcării de rezistență din Franța și ales președinte al primului comitet legal al „Frontului Național Român”.

În memoria inventatorului

Traian Vuia s-a stins din viață pe 3 septembrie 1950 la București și a fost înmormântat la cimitirul Bellu.

În memoria inventatorului român,  Aeroportul internațional din Timișoara unde este amplasată și macheta aeroplanului Vuia I, îi poartă numele.

La Montesson, pe data de 14 septembrie a fost dezvelită o placă în memoria românului care a schimbat percepția lumii cu privire la aviație.

„Mă duc mamă departe, la Paris, dar lasă, mamă, să nu-ți pară rău că am să viu de acolo în zbor sau n-am să mai vin niciodată acasă…”

17 iunie 1921 – 99 de ani de la apariția handbalului în România

"în Din istoria României/Texte" "de POV21"
apariția handbalului în România

Handbalul este un sport de echipă, foarte îndrăgit la noi. Acesta a pătruns în România pentru prima dată, pe Stadionul Central din Sibiu, în data de 17 iunie 1921. Atunci a avut loc un meci mixt, între elevii liceului Brukenthal și elevele liceului de fete, organizat de profesorul Wilhelm Binder. Acesta fiind o persoană importantă privind apariția handbalului în România.

Întreaga poveste care urma să dea startul unei adevărate cariere a handbalului în România, a început cu câțiva profesori de educație fizică din Bistrița, Sibiu și Brașov.

Aceștia au fost invitați de fostul lor profesor de atletism, Karl Schelentz (părintele handbalului în 11 jucători),  să asiste la marile serbări sportive tradiţionale cu ocazia sfârşitului de an şcolar.

Întorși în țară, uimiți de acest sport, aceștia au început să îl introducă la orele de educație fizică, organizând meciuri între școli, iar mai apoi pe orașe.

Imediat după, România reușește să se afirme la nivel internațional, atât cu echipele de masculin, cât și cu cele de feminin. Urmând ca între anii 1960 – 1984, să avem un număr mare de medalii olimpice și titluri mondiale. Astfel, România devenind una dintre cele mai mari puteri ale lumii handbalistice.

Cu timpul, însă, mulți factori au influențat negativ evoluția handbalului românesc, la nivel mondial.

Cu toate acestea, echipa națională feminină a reușit să readucă speranța, prin câștigarea titlului de Vicecampioană Mondială în Rusia, în decembrie 2005, și cu mari șanse de victorie la Campionatul Mondial din Franța, în decembrie 2007.

Nici condițiile de desfășurare nu erau cele mai prielnice, însă în ciuda tuturor piedicilor, câțiva sportivi au demonstrat faptul că devotamentul și pasiunea sunt mult mai puternice. Sportivi precum: Doina Cojocaru, Simona Arghirn Sandu, Magda Micloş, Rozalia Şooş sau Luţas Ibadula, la feminin, și Hans Mozer, Gheorghe Gruia, Cornel Penu, Radu Voina, Dan Marin, Cornel Oţelea, Gheorghe Goran, Cezar Nica, Vasile Stîngă sau Nicolae Munteanu, la masculin. Aceștia sunt doar câțiva dintre cei care au făcut ca România să ocupe un loc important la nivel mondial în lumea handbalului.

Astăzi se împlinesc 99 de ani de la primul meci de handbal jucat pe teritoriul țării noastre, mai exact de la apariția handbalului în România. 99 de ani, în care mulți sportivi au făcut performanțe în cadrul acestui sport, au adus titluri și medalii importante, au dat un renume României, unul cu care ne mândrim și astăzi în lumea handbalului.

Bîrgăoanu Ioan închis pentru crimă mai mare decât violul, gândirea liberă!

"în Din istoria României" "de POV21"

Bîrgăoanu Ioan, un fruntaș din categoria 1934, aparținând Unității din Buzău, un suflet de doar 22 de ani, a fost arestat în Bacău sub pretextul, comun acelei perioade comuniste, că „a participat la rebeliune contra statului”, mai gravă decât o crimă.

Ca în orice altă țară condusă de un astfel de regim, regimul comunism a provocat schimbări negative în societatea românească. A încălcat drepturile cetățenilor la informare și exprimare liberă.

Oamenii au fost forțați să renunțe la pământuri, case, averi și libertate pentru a se forma acea „egalitate” absolută ce avea să scoată România din criză.

,,Tot ceea ce am făcut a fost să refuzăm să împușcăm oameni nevinovați.”

Împreună cu echipa a fost direcționat să observe și să păstreze ordinea într-o anumită parte a țării. Mare i-a fost uimirea când superiorii le-au ordonat să omoare oameni nevinovați. Aceștia au hotărât să încalce acel ordin pentru că nu își doresc să fie părtași la o crimă și să păstreze asta un secret.  În final, unul din camarazi i-a trădat, astfel începând această scurtă, tristă istorie.

Acuzatul și-a început sentința la data de 30.10.1956 la închisoarea Gherla. O unitate de detenție din municipiul Gherla, județul Cluj, România

În timpul ispășirii pedepsei a trecut prin multe momente grele. Momente ce l-au schimbat și i-au dictat viața mai departe. A fost martor la uciderea fără milă a „colegilor” săi și la bătăile infernale, pe care erau nevoiți să le suporte.

Fiind deținuți politici au fost total defavorizați, iar în timp ce adevărații infractori ce comiteau furturi, violuri și crime erau puși să gătească, deținuții politici erau forțați să efectueze munci infernal de grele.

,,Trebuia să mănânci tot ce îți dădeau, chiar dacă îți era greață, altfel mureai”

Bucătăria a fost frontul bătăii de joc a infractorilor. Condamnații „rebeliunii contra statului” au fost obligați să mănânce, în fiecare zi, terciul din cartofi și fecale care le era pregătit. ,,La început mi-a fost greu, dar când am văzul că mor oamenii de lângă mine am ales să mănânc, să am forță”. Porțiile erau cât pentru un bebeluș, iar muncile la care erau supuși cereau mult mai multe alimente.

Nu doar o zeamă aruncată pe un coridor rece și obscur.

Alexandru Vișinescu, torționarul comunist, acuzat de crimă, conducătorul Jilavei după perioada 1950 a dat verdictul ca oamenii să fie torturați pentru a se afla informații în legătură cu celelalte persoane ce nu voiau să se supună tiraniei comuniste.

Indivizii erau bătuți cu brutalitate peste picioare cu ciocane, loviți cu pumnii și picioarele și supuși la chinuri groaznice doar pentru că își exprimau uneori opinia.

Deținuții politici nu puteau trimite scrisori, nu aveau nicio informație despre lumea exterioară. Familia sau prietenii nu puteau fi contactate.

Dacă mureai de foame sau din cauza tiraniei gardienilor, erai aruncat într-o groapă și îngropat de proprii colegi.

Periprava, lagărul României

În data de 20.05.1962, Ioan a fost transferat la Închisoarea Periprava, „un lagăr de exterminare”. Trebuia să fie o colonie de muncă, dar a fost „iadul pe pământ”. Locul în care au murit sute de preoți, profesori, doctori, oameni culți ce ar fi adus României enorm de multe”.

În acel infern oamenii erau forțați să muncească la dig într-un frig infernal, iar condițiile erau mizere. Cei mai slabi dintre ei mureau în câteva zile datorită chinului la care erau supuși. Porțiilor limitate de mâncare și cruzimea gardienilor au fost cele mai dese motive.

,,Dacă te opreai pentru câteva secunde pentru că nu mai puteai lucra și voiai să îți tragi sufletul erai bătut și pus iar la muncă.”

Dacă erai rănit, erai lăsat să mori și erai acoperit cu ciment și noroi.”

După doi ani în infernul închisorii, a fost transferat la Jilava, unde cruzimea a continua. Locul în care erau închiși în general oamenii cât mai influenți a furat României multe suflete și beneficii. Un gardian zilnic efectua câte o crimă. În acel loc mulți și-au pierdut ani din viață pentru o egalitate imposibilă.

Nu au încetat niciodată să spere. Să spere că vor scăpa de acei ani, că vor ajunge la familiile îndurerate și la un viitor mai bun.

Citește aici mai multe informații despre România comunista și revoluție.

În 24.05.1965, Ioan a fost eliberat din închisorile comuniste după 8 ani de chin și lovituri

S-a întors acasă, în satul natal de lângă Piatra Neamț și și-a continuat viața cu o putere incredibilă. Nu a uitat niciodată ororile prin care a fost nevoit să treacă. De celula rece ce i-a fost casă timp de ani buni și chiar a revizitat vechea închisoare în care a fost prizonier. Astăzi vechea închisoare de la Jilava este deschisă publicului dacă întocmești anumite criterii, fiind un muzeu al groazei.

Momentele grele peste care a dat l-au făcut un om mai puternic. L-au învățat să se bucure de ce are, să își iubească soția, copiii și în special nepoții, care i-au fost bucurii în ultimii ani din viață.

Caritas – De ce să fii atent la orele de economie?

"în Din istoria României/Păreri și opinii" "de POV21"

A cam trecut celebrarea celor 30 de ani de democrație, dar, din fericire pentru mine şi acest articol, efectele anilor de comunism (încă) nu au expirat. Iar, pentru toți cititorii care aşteaptă să spun că regimul comunist a fost diavolul pe pământ şi să comentez cum guvernul şi partidele politice au distrus această țară; pentru aceşti cititori frustrați că nu îşi permit iPhone 11 din cauza „nenorociților de la conducere care au distrus economia!” nu voi scrie despre asta. Ci despre tine, cititorule modest sau cititorule doritor de ultimele gadget-uri. Voi scrie despre ce a fost Caritas și ce a însemnat asta pentru oamenii sus menționați.

Deci, să încep. Oare cum mai merge economia asta?

Facturile cresc, salariile rămân aceleași, creditele şi împrumuturile bancare sunt la fel de simple ca şi fizica cuantică. Serios, de abia dacă îți ajunge salariul minim pe economie să îți plăteşti abonamentul la ultimul răcnet al tehnologiei mobile. Cum mai supraviețuim în țara asta? Dar aşteaptă, înainte să îți bagi ceva în ea țară şi să pleci la cules de căpşuni sau şi mai bine, la şters bătrâni prin Germania, haide să vorbim despre economia României şi de ce majoritatea românilor îşi fac datorii la bănci fără să ştie dacă îşi permit să le plătească, şi de ce România este printre ultimele locuri la economie în UE.

În timpul comunismului, oamenii nu erau interesați de economie, ci de țară, să susțină patria şi să fie naționalişti!

Istoria României a fost grav influențată de comunism, dacă vrei să afli mai multe despre ea, aici sunt destule detalii încât să-ți formezi o părere.

Glumesc, în realitate, interesele oamenilor nu erau legate de economie, nici nu era nevoie. Toată lumea avea bani, bineînțeles, doar îi aveai şi nu prea aveai pe ce îi cheltui, îi adunai. Deci, cum se face că după ce comunismul s-a încheiat, majoritatea oamenilor şi-au pierdut economiile? Simplu, guvernul comunist nu a pregătit populația cum funcționează economia, nici nu era nevoie, prin urmare, când capitalismul s-a instaurat în România, a face un credit la bancă era la fel de simplu ca înțelegerea gândirii feminine. Iar dragii noștri cunoscători ai mecanismelor economiei s-au uitat la români ca şi obezii la gogoși.

Un astfel de exemplu care a reușit să golească pușculițele cu bani de după comunism, a fost Caritas.

Înființată în 1992 de Ioan Stoica, această „afacere” a reprezentat un mod perfect de a atrage pușculițele pline. Ideea principală, pe care se clădea Caritas, era că investeai bani și după fix trei luni, recuperai suma investită. Dar de opt ori mai mare decât suma inițială. Fraților, de opt ori suma investită inițial, dacă băgai 10000 de lei, îți veneau înapoi 80000, în doar 3 luni, ceea ce era, și încă este, imposibil.

Acum, toată lumea și-ar da seama că este o schemă piramidală și că ar trebui să fii smintit să îți pariezi toate economiile, dar în 1992, să știi ce este o schemă piramidală este ca și cum ai spune că 5Gang știe ce e aia muzică. Să îl iei pe Bill Gates, Mark Zuckerberg și Jeff Bezos (șefu’ de la Amazon) și nici măcar ei nu ar putea să facă asta (legal) și să le rămână și profit.

Mai întâi, Caritas se putea juca doar în Cluj, iar, mai târziu, internațional. Se estimează că undeva între 35% și 50% din gospodăriile din România și-au jucat norocul și investițiile. Deși mulți au fost despăgubiți, înainte de a da faliment, încă mai aveau datorii de 450 de milioane de dolari sau 1.957.320.000 de lei.

Ce s-a întâmplat cu Ioan Stoica?

Well, mai întâi a fost condamnat la 7 ani de închisoare. După primul apel, sentința s-a redus la 2. După al doilea apel, a scăpat cu un an și jumătate de închisoare.

Concluziile pot fi mai multe

Dar nu vreau să jignesc oamenii de dinainte de ’89, așa că o să mă rezum la atât: fă bine, când ești la ora de economie, nu sta și contempla la corola de minuni a lumii, ci fii atent ca să nu ajungi să-ți investești banii, mașina, casa și nevasta pentru niște reclame de la teleshopping.

 

75 de ani de la eliberare: un lagăr, o poveste, o durere

"în Din istoria României" "de POV21"

„Să fie pace în lume!”, așa spune un vechi cântec evreiesc

Acesta este și îndemnul poporului trecut prin lagărele de concentrare, supus chinului de a nu ajunge niciodată acasă. Iar mulți dintre ei au murit cu speranța că tot chinul ce nu-și are niciun rost se va opri. Speranța că nu se va opri doar pentru ei, ci pentru toți. 75 de ani de la eliberare înseamnă o poveste, un lagăr și o durere… 

Astăzi, în urma lor nu au mai rămas decât cimitirele și fostele clădiri în care, cu zeci de ani în urmă, locuiau evreii. Orașe care și-au pierdut mai mult de o treime din locuitori, familii despărțite pentru veșnicie și multă durere. Prea puțin cunoaștem despre exterminarea acestui popor din localitățile românești, despre goana lor continuă pentru salvare și masacrele inițiate împotriva lor.

Între 27 și 29 iunie 1941, peste 13 mii de evrei au fost uciși în Iași, din comanda mareșalului Ion Antonescu și susținut de autoritățile locale.

Vechiul cimitir evreiesc din Iași, cel mai vechi din Țările Române, a fost distrus complet de către legionari. Din pietrele lor funerare s-au pavat drumuri, iar osemintele lor au fost aruncate într-o groapă comună. În cei trei ani de conducere legionară de după începerea Operațiunii Barbarossa (n.red. Operațiune militară a statelor din Axa Berlin-Roma-Tokio îndreptată împotriva Uniunii Sovietice; 22 iunie 1941) până pe 23 august 1944 (n.red. Data la care România schimbă taberele, iar guvernul Antonescu este demis din ordinul Regelui Mihai), peste 160 de mii de evrei din Bucovina, Moldova, Muntenia și Transilvania au fost deportați în lagărul de concentrare din Transnistria.

20 de mii dintre ei au murit pe drum din cauza condițiilor inumane

Astfel de politici se regăseau în toate statele de extremă-dreapta, naționalist-socialiste, astfel încât, la finalul războiului, numărul evreilor uciși este aberant: peste 8 milioane au fost uciși de către conducerile naționaliste, inclusiv din statele ocupate: Franța, Polonia, Danemarca, Țările de Jos, regiunile sovietice cucerite în perioada războiului…

La 75 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și, evident, al asupririi populației evreiești, ne amintim prea rar și, poate, prea superficial de suferința celor ce nu trebuiau să sufere, de moartea celor ce nu trebuiau să moară atunci, de durerea pe care urmașii lor nu trebuiau să o poarte vreodată în lume… Astăzi, 27 ianuarie, nu putem decât să-i amintim pe acei oameni ziditori de orașe, comercianți ori simpli țărani, fără de care România nu ar fi crescut niciodată astfel.

Astăzi ne amintim de ei. Evreii a căror viață, lume s-a oprit fără vreun motiv adevărat. S-a oprit din cauza unor interese barbare, ale unor conducători jalnici.

Tot astăzi vom vărsa o lacrimă pentru acei oameni ce puteau să ne fie bunici, străbunici. Astfel ne vom aminti de ei.


Autor: Petrașcu Alexandru


 

ce-a rămas din ceaușei

"în Diverse/Din istoria României/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

 

îmi degenerează neuronii lângă aripa ta ruptă
și-mi savurez treptat privilegiile cu furculița să nu vă uit
compar râzând cozile de la magazin cu cele de la pâine
și ignoranța mea puerilă nu lasă loc lacrimilor să curgă
căci încă îți mai sângerează urechile la 160 decibeli revoluționari
și încă îți mai păstrezi banii sub saltea de parcă am avea un viitor de trăit

simt cutremurul a mii și mii de oameni când calc pe asfalt
și-mi tai degetul cu un cuțit de pâine să gust sacrificiul strămoșilor mei
când te aud plângând vreau doar să-i mulțumesc lui ceaușescu că te-ai născut
iar când mă uit la portretul elenei de deasupra patului îmi vine doar să
te rog mamă
nu te mai gândi la comunism

 

Autor: Dragoș-Ovidiu Măntoiu

România anului 1989 – o revoluție și o lovitură de stat (partea III)

"în Diverse/Din istoria României/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Am încheiat a doua parte din seria „România anului 1989 – o revoluție și o lovitură de stat” prin a trasa fuga lui Ceaușescu. Fugă începută în dimineața zilei de 22 decembrie 1989. Vom parcurge acum, împreună, ipoteze și opinii personale. Cu ce scop? Pentru a afla dacă a fost sau nu o lovitură de stat.
Până atunci mai discutăm câteva detalii, mai ales că o revoluție nu se încheie doar printr-un pocnet din degete. Au trecut ani și nu am învățat nimic din ceea ce se vedea a fi „sfârșitul epocii socialiste”.
De fapt, a fost trăgaciul declanșator pentru o situație deplorabilă… De la o țară respectată, cu cetățeni respectați, cu economia într-un tren ascendent și cu sportivii pe podiumul mondial și olimpic, România a devenit groapa de gunoi, importatoarea de ce aruncă celălalt și… una dintre cele mai prost famate țări din Europa.
Programarea morții lui Ceaușescu
După mitingul eșuat din 21 decembrie 1989, revoluția a cuprins și capitala țării, Bucureștiul. Au avut loc demonstrații împotriva regimului, la care forțele de ordine au răspuns cu represalii, inclusiv focuri de armă și rafale asupra manifestanților. Au fost uciși circa 50 de bucureșteni, rănind mai multe zeci, și arestând peste o mie de persoane.
În ciuda acestor represalii, populația Bucureștiului, mai ales muncitorii de pe marile platforme industriale, au reluat demonstrațiile a doua zi.
Au început să se adune cu sutele de mii pe străzile orașului, apoi în piața din fața clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Aici, după sinuciderea ministrului apărării, Vasile Milea, în jurul orei 9:30, ședința Comitetului Politic Executiv convocată nu a reușit să acționeze rapid și eficient. Noul ministru al apărării, Victor Atanasie Stănculescu s-a desolidarizat și el de cuplul dictatorial.
Găsiți drumul parcurs de Ceaușescu în partea a doua, dar revin la câteva detalii.
S-au îndreptat spre sediul miliției din oraș, care a fost între timp ocupat de revoluționari. Într-o mașină „radar” au fugit spre localitatea Rățoaia. Au stat ascunși lângă o pădure până la lăsarea întunericului, când au revenit la sediul Miliției Județene (ora 17:50). Aici soții Ceaușescu au fost arestați și percheziționați de revoluționarii conduși de Ilie Știrbescu.
Pentru că revoluționarii erau cuprinși de paranoia, la ordinul lui Ion Iliescu se scrie un decret de judecată într-un WC al Ministerului Apărării Naționale.
Iliescu s-a opus executării celor doi „preaiubiți ai poporului”. Însă generalul Stănculescu ar fi spus că retrage Armata din lupta pentru libertate, lăsându-l pe Ion Iliescu fără un fond militar, când România nu mai avea prea multe alternative.
Situația este prezentată puțin diferit în cartea „În sfârșit, adevărul…”. Aici Generalul Victor Atanasie Stănculescu se află în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, apărut în 2009 la editura RAO, în care generalul Stănculescu relatează că Vasile Ionel a fost însărcinat cu organizarea procesului Ceaușeștilor. Proces în legătură cu care Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu.
Procesul Ceaușeștilor
Aici găsim lucrul care poate îi doare cel mai tare pe români: Ceaușescu a fost judecat pe fugă. A fost împușcat în ziua de Crăciun și înmormântat imediat, apoi deshumat și tot așa. Sufletul tiranului neavând liniște, probabil, în Iad. Să vedem, totuși, cum s-a desfășurat…
Completul de judecată al Tribunalului militar, autointitulat „tribunal al poporului” a fost format din doi judecători militari, coloneii Gică Popa (președinte) și Ioan Nistor, și trei asesori populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea și locotenentul Ion Zamfir.
Grefierul era plutonierul-major Jan Tănase. Acuzarea a fost reprezentată de procurorul militar Dan Voinea, iar apărarea a fost asigurată de avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu. Deplasarea la Târgoviște a membrilor „Tribunalului Militar Excepțional” s-a făcut cu cinci elicoptere. Într-unul din elicoptere se aflau cele două prelate verzi, în care urmau să fie înfășurate cadavrele soților Ceaușescu!
Procesul a început pe 25 decembrie ora 13:20 și s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana din Târgoviște. Capetele de acuzare erau:
  • · Genocid – peste 60.000 victime;
  • · Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat. Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe, etc.
  • · Subminarea economiei naționale.
  • · Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.
Din punct de vedere juridic, „procesul Ceaușescu” a avut loc prin încălcarea unor norme procesuale legale, și anume: lipsa unui act de sesizare și neînregistrarea acestui act, necomunicarea către inculpați a actului de sesizare, neefectuarea urmăririi penale și a expertizei psihiatrice în timpul urmăririi penale, nefixarea termenului de judecată, imposibilitatea alegerii apărătorilor, nerespectarea termenului de declarare a recursului și nejudecarea acestuia. Legile românești nu permiteau aplicarea pedepsei cu moartea la mai puțin de zece zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a verdictului.
Practic, cei care acuzau erau mai grav inculpați decât însuși inculpatul, nerespectând norme legale și umane.
Uciderea unui om în văzul întregii națiuni în ziua de Crăciun nu dă dovadă de empatie și maleabilitate, ci din contră. La scurt timp după execuție (ora 14:50), pe postul național de televiziune s-a citit comunicatul privind execuția soților Ceaușescu. Fragmente din filmarea cu procesul și finalul execuției au fost difuzate în aceeași zi la televiziunea națională.
Iar așa, în jurul orei 14:50, cei doi ceaușiști cad secerați de gloanțele parașutiștilor în curtea garnizoanei din Târgoviște.
După moartea celor doi, rafalele de gloanțe din București se răresc până la ultimul și se opresc vărsările de sânge de oameni nevinovați, însă un lucru este cert: Ceaușescu Elena și Ceaușescu Nicolae nu au fost omorâți, ci ridiculizați cu o moarte fără baze birocratice, democratice și juridice, în „România democratică”.
De ce ar fi fost o lovitură de stat?
Eu cred, până la prezentarea datelor oficiale, în 2039, că a fost și o lovitură de stat. Fundamentul a fost unul puternic revoluționar, însă asta nu schimbă cu nimic starea prin care a trecut România și ceea ce se cunoaște despre evenimentele de atunci.
Nu poate nimeni demola declarația lui Nicolae Militaru, cum că FSN ar fi existat cu 9-5 ani înainte de a avea loc revoluția și că Ceaușescu trebuia să moară la Bistrița, vânând urși, sau la Timiș, vânând fazani și mistreți.
Sau teoria frecventată că Mihail Gorbaciov i-a garantat lui Ceaușescu, într-o discuție interceptată de marina americană, că nu va apuca sărbătoarea Crăciunului. A apucat-o… dar nu de tot.
Nu prea pot spune multe de ce ar fi fost o lovitură de stat. Fiecare are liber arbitru în acest caz.
De altfel, dacă ați citit toate cele trei articole, sigur vă puteți face o adevărtă imagine asupra a tot ce a existat și ce s-a întâmplat, parcă, ieri…
În încheiere, doresc să mulțumesc, de asemenea, inițiatorilor și organizatorilor acestei mari… https://www.youtube.com/watch?v=xntDto5TX10
Trăiască România!

România anului 1989 – o revoluție și o lovitură de stat (partea II)

"în Diverse/Din istoria României/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
România anului 1989
Continui seria de articole despre Revoluția din decembrie 1989
În prima parte am prezentat cazurile de revolte, plecări din țară pe sub gardul de sârmă ghimpată a României Socialiste și cazul Timișoara. Caz unde au murit 52 de persoane și au fost arse 40 la crematoriul „Cenușa”. Am uitat să menționez: câteva persoane rănite sau chiar moarte au fost aruncate în Bega. Vă invit să lecturăm împreună partea a doua din „România anului 1989  – o revoluție și o lovitură de stat”.
De la Teheran în jos…
Nicolae Ceaușescu își respecta aliații… Chiar dacă părea cel mai înfumurat și mai arțăgos președinte socialist de la „masa roșie”
Disputele lui cu Gorbaciov, fruntea URSS-ului în acea vreme, probabil i-au adus sfârșitul. Însă această informație aș dori s-o discutăm în partea a treia, când revoluția va fi gata povestită și începem „Planul Lovitura de Stat”.
Între 18 și 20 decembrie, Nicolae Ceaușescu s-a deplasat la Teheran, capitala Iranului. Discuțiile sale au fost de natură economică. Aceste state arabe erau excelente „căutătoare” de țiței și producătoare de combustibil. Chiar dacă la Timișoara era dezastru și se omorau oamenii între ei, Ceaușescu nu și-a anulat întâlnirea cu liderul iranian, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani.

 

R.S.R.
Republica Socialistă România era acum pe mâinile femeii cu o clasă mai mult decât trenul (cred că v-ați prins deja că este vorba despre Elena Ceaușescu, și ale lui Manea Mănescu, doi impertinenți ce nu puteau să conducă vreodată statul. Chit că situația se înrăutățea în țară, că Ceaușescu se comporta diferit la Teheran și că la Timișoara cădeau copii și tineri secerați de gloanțe, Ilenușca ordonă să fie trasă la tipar o serie în „Scânteia” despre întâlnirea „istorică” pe care Nicolae a avut-o în Iran cu liderul de la Teheran.
Gargara cu apă fierbinte pe care o făceau toți cei din vârful statului nu a însemnat decât o răgușeală, nicidecum o schimbare în mai bine. Pe deasupra, Elena l-a mințit pe „marele cârmuitor”.
La întoarcere i s-au transmis lui Ceaușescu că la Timișoara au căzut nici mai mulți, nici mai puțini de 13 persoane. L-a contactat de urgență pe prim-ministrul de atunci, Dăscălescu, și acesta i-a confirmat adevărul: 52 de morți, bilanț crunt. 12 lipseau, așa că 40 au fost arși la crematoriu, iar cenușa lor a fost aruncată într-o gură de canal din Popești-Leordeni.

 

Recepție! Radio Europa Liberă!
Chit că nu sunteți amatori de istorie, tot ați auzit de la părinții voștri despre acest radio interzis de comuniști, total împotrivit socialismului și care împărțea idei democratice între români. Relatările părinților îmi prezintă acest radio ca o sursă de contact cu „afară”, singura, de altfel. Ba mai mult, îl ascultau de pe o frecvență extrem de fină, încet, să nu audă vreun securist că în acea casă se ascultă Radio Europa Liberă.
Alături de acest radio au fost Ion Rațiu, Eugen Ionescu, Vaile Flutzer și mulți alții. Chiar dacă nu s-au alăturat radio-ului, președinți de state importante au ieșit în fața camerelor să discute despre situația alarmantă din România, incriminând cuplul ceaușist. Astfel, personalități ale momentului precum Francois Mitterrand (președintele Franței), Alois Mock (ministrul de Externe a Austriei), William Waldgrave (ministru adjunct de Externe al Marii Britanii). și chiar Mihail Gorbaciov au condamnat situația din România și au pus-o în cârca celor doi
bravi conducători. 

 

Discursul antisovietic vs 21 decembrie 1989
Discursul din 21 decembrie a reprezentat o greșeală fatală pentru Nicolae Ceaușescu și pentru socialismul românesc. Ordinul căpeteniei, să se strângă oamenii în Piața Palatului (astăzi: Piața Revoluției). De fapt, acesta a ancorat vina mitingului pe bieții lui lingăi, însă el a venit cu propunerea, el a aplicat-o. Cu o seară înainte discuta cu Barbu Petrescu și îi spunea că vrea 100.000 de oameni pe puțin în Piață, pentru a-i aclama strălucitul intelect de bob de grâu.

 

Zis și făcut
Se organizează mitingul și aici, în piața în care Nea Nicu avea un succes incredibil în 1968. Când a ieșit la balcon și s-a declarat împotriva rușilor și a promis sprijin Cehoslovaciei (cu care avea încheiat un tratat: Tratatul de la Varșovia, unde semnatari erau și rușii), în cazul în care URSS va intra cu armata în teritoriul cehoslovac. De data asta a tras paiul scurt. S-a afundat în propriul lui rahat turcesc, dulce și amar în același timp.
Cadoul pentru diversioniști făcut de Ceaușescu a fost o cireașă pe coliva socialismului românesc. Dat fiind faptul că în țară, la Timișoara, Cluj, Arad, Sibiu sau Brașov deja se mișcau lucrurile – urma București, de unde se putea tăia capul balaurului.
Sediul CCR a devenit o fortăreață, iar pe 22 decembrie urma fuga Ceaușeștilor

 

Traseul fugii Ceaușeștilor:
· București – Snagov (cu elicopterul)
· Snagov – Sălcuța (cu același elicopter)
· Sălcuța – Produlești – Văcărești (renumita Dacie roșie)
· Văcărești – Combinatul de Oțeluri Speciale – Centrul de Plante (Dacie neagră)
· Centrul de Plante – Miliție – Ulmi – Ilfoveni – Racovița – Bucșani – Rățoaia (Dacie albă de Miliție)
· Rățoaia – Bucșani – Comișani – Ulmi – Miliție Târgoviște (aceeași Dacie albă de Miliție)
· Miliție – UM 01417 Târgoviște (ARO alb al securității)

· Tărgoviște – Boteni – București (transportul cadavrelor Ceaușeștilor cu elicopterul)


Autor: Cristian Raul Peterlin


România anului 1989 – o revoluție și o lovitură de stat (partea I)

"în Texte/Din istoria României/Diverse/Poezie și literatură" "de POV21"

Încerc prin acest articol să însumez ipoteze, concluzii și concepte care au trecut pe-ale vremii aripi. Haideți să povestim deschis despre Revoluția Română din anul 1989, într-un decembrie care a lăsat urme de gheare în fiecare îmbrățișare, cum spunea Nicu Covaci în cântecul „În umbra marelui URSS”-Phoenix. România anului 1989 – o revoluție și o lovitură de stat!

Așadar, discutăm despre două lucruri: o revoluție și o lovitură de stat.
Pentru o bază istorică mai largă, mă voi inspira din cartea „Sfârșitul Ceaușeștilor – să mori împușcat ca un animal sălbatic” de Grigore Cartianu.
Pe lângă faptul că aflasem în proporție de 70% informațiile pe care le prezintă autorul, am aflat și lucruri noi, exclusiviste, chiar. Nu îmi vine să cred nici acum, după o lună de la lecturare și după 30 de ani de democrație că Ceaușescului i se pregătea moartea sigură și înainte de reformistul Gorbaciov… Dar mai multe informații veți citi acum, în acest articol. Sper să pot continua cu alte două părți.
Înainte de a vă învita la propriu la o lectură sinceră, vreau să mai adaug că dacă nu am participat la Revoluție și nu am nici măcar 31 de ani să fi participat „în acte” la aceasta, nu înseamnă că nu pot vorbi despre ea.
Având o bază de informații, îmi doresc ca în scurt timp majoritatea persoanelor să cunoască purul adevăr. Acestea fiind spuse, vă invit să descoperim împreună tainele Revoluției.
Înainte de Timișoara
În 1983 s-a format o Rezistență militară împotriva regimului Ceaușescu. Era condusă (teoretic și practic) de Ion Iliescu, iar Comitetul Salvării Naționale (în 1989 devenit Frontul Salvării Naționale – FSN) exista încă din anii 1980-1985. O primă asasinare a lui Ceaușescu a avut loc în 1984. Aceasta a eșuat, printre complotiști aflându-se oameni de lângă sânul „iubitului conducător”. Apoi s-a stabilit ca Nicolae Ceaușescu, acest tiran ce a înfometat poporul român și a secătuit intelectualitatea pustiind cultura românească și implementând bezna minții, să fie atras ori la Bistrița, pentru a vâna urși, ori prin Timiș la vânătoare de fazani și mistreți.
Dacă ne ducem mai adânc în istoria comunistă, anul cutremurului din 1977 i-a rănit inima de smoală a dictatorului.
Minerii care lucrau până la epuizare de-a lungul Văii Jiului s-au revoltat împotriva lui Nicolae Revolta fiind înăbușită relativ greu de către forțele de represiune. O ipoteză formată de timp ne spune că minerii, reprezentând o forță de muncă impresionantă, au fost iertați. Li s-au adus răsplăți ce constau în alimente și bani, iar programul de lucru a fost scurtat prin decret. Răsplăți ce aveau ca scop evitarea unor astfel de probleme în rândul proletarilor.
Nu știu dacă ați aflat, dar… Cea mai mare gimnastă din toate timpurile, Nadia Comăneci, a fugit din țară când granițele erau de nepătruns.
Între timp, cei ce încercau să fugă erau bătuți, torturați, urmăriți, spionați și considerați ei fiind spioni, li se reduceau din plăți la locul de muncă etc. Se spune că a fost ajutată chiar de fiul dictatorului. El ar fi urmat să preia puterea la moartea „celui mai iubit din popor”. În 29 noiembrie 1989, Nadia a plecat în Statele Unite ale Americii și dusă a fost. Până în ziua de azi, Nadia Comăneci, singura cu cinci note de 10 la Olimpiadă (Montreal), locuiește pe continentul american.
Decembrie, Timișoara
Orașul în care a licărit pentru prima dată în România un felinar. Orașul în care a sunat pentru prima dată clinchetul de tramvai a fost „nucleul” Revoluției Române. Apropo… De ce încă îi spunem revoluție? Pentru că dosarele care ne vor arăta dacă a fost sau nu lovitură de stat vor fi publicate în anul 2039. Până atunci, zic, trebuie să fim ipocriți.
16 decembrie 1989: Începe la Timişoara revoluţia care avea să provoace căderea comunismului în România.
Mai mulţi credincioşi reformaţi din Timişoara demonstrează paşnic, în jurul catedralei reformate din Piaţa Maria, împotriva unei decizii judecătorești. Decizie prin care pastorul reformat László Tokés urma să fie evacuat şi mutat în altă localitate. Mişcarea avea să se extindă, la ea participând studenţi, muncitori, precum şi alţi locuitori ai oraşului. Primii care au răspuns „sonor” au fost studenții din apropiere.
ora 16:00: Mai multe tramvaie sunt blocate de către manifestanţi şi se strigă pentru prima dată „Jos cu Ceauşescu!”. O parte a mulţimii merge spre căminele studenţeşti pentru a aduna noi demonstranţi. Se ajunge şi la sediul PCR unde au loc altercaţii cu autorităţile şi unde se efectuează primele arestări. Până la miezul nopţii, unii manifestanţi, printre care şi pastorul László Tokés, sunt bătuţi şi arestaţi.
17 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu convoacă o teleconferinţă cu activul de partid şi de stat din judeţe şi anunţă că a dat ordin să se tragă. „Se somează, oricine nu se supune se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea!”. 
În oraş se aud primele focuri de armă, până după miezul nopţii având loc lupte de stradă între civili şi militari şi fiind incendiate TAB-uri, tancuri şi magazine.
De asemenea, pe treptele catedralei, un grup format din copii şi tineri civili încep să scandeze: „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Vrem o ţară liberă!”.
18 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu îşi începe vizita oficială în Republica Islamică Iran, în Timişoara vitrinele magazinelor sunt sparte, miliţienii sunt peste tot, iar militarii ordonă oamenilor să circule fără oprire, fiind împiedicaţi să stea în grupuri. Un grup de 30 de tineri iese în faţa catedralei din Timişoara să repete colinde şi alte câteva sute de manifestanţi li se alătură, fluturând un steag din care fusese decupată stema comunistă.
Operațiunea „Trandafirul
Are loc o şedinţă convocată de generalul Constantin Nuţă în urma căreia s-au stabilit condiţiile derulării operaţiunii „Trandafirul”, care a constat în transportarea a 43 de cadavre de la Timişoara la Bucureşti şi incinerarea lor, pentru a şterge urmele represiunii. Puteți vedea drama ecranizată regizată de Sergiu Nicolaescu numită „15”, un film ce surprinde această operațiune, fiind filmat la 15 ani de la căderea comunismului.
19 decembrie 1989: Armata și elelalte forțe nu au niciun succes în a opri manifestanții, iar aceștia ocupă centrul Timişoarei, din zona Piaţa Operei.
„Armata e cu noi!”
Orașul îngheață de-a dreptul, iar pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii şi se scandează: “Armata e cu noi!”. Un număr de 43 de cadavre ale unor victime ale represiunii din Timişoara, neidentificate, sunt transportate, în secret, de la morga Spitalului Judeţean Timiş în Bucureşti, unde, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, au fost incinerate la crematoriul „Cenuşa”.
20 decembrie 1989: Demonstranţii din Timişoara se grupează în Frontul Democratic Român (FDR), avându-i în frunte pe Lorin Fortuna (preşedinte), Ioan Chiş (vicepreşedinte) şi Claudiu Iordache (secretar general), cu scopul de a organiza mişcarea de rezistenţă.
Dimineaţa, zeci de coloane de muncitori din întreprinderile oraşului se îndreaptă spre Piaţa Operei.
În jurul orei 11:00, generalul Ştefan Guşe ordonă retragerea tehnicii de luptă în cazărmi şi interzicerea folosirii armamentului din dotare.
ora 13:00: coloanele de manifestanţi ajung în Piaţa Operei, iar militarii fraternizează cu ei.
ora 14.00, efectivele militare sunt retrase în cazărmi, iar autorităţile centrale şi locale nu-şi mai exercită autoritatea asupra oraşului. Astfel, Timişoara devine primul oraş liber al României.
Nicolae Ceauşescu revine din vizita oficială din Iran şi decretează instituirea stării de necesitate. În cadrul unui discurs televizat, acesta afirmă că „elemente huliganice (…) au provocat distrugeri de tip fascist în scopul destabilizării ţării, dezmembrării teritoriale, lichidării revoluţiei socialiste şi întoarcerii sub dominaţie străină”. Totodată, Ceauşescu dă vina pe „agenturile străine de spionaj şi pe românii din interior care îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau pentru alte valute” relatează Agerpres. Filmarea aici: https://www.youtube.com/watch?v=yievnVfOLKg

Închei prin a-l cita pe Ion Rațiu: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”

Autor: Raul Peterlin


 

Realitățile imaginate în care toți credem

"în Din istoria României/Texte" "de POV21"
Realitățile imaginate în care toți credem

Realitățile imaginate în care toți credem sunt un subiect extrem de delicat. Idei precum: umanismul, liberalismul, religia, cultura  sunt de fapt niște ficțiuni construite de om, care azi au devenit atât de înrădăcinate în societate, încât uneori sunt luate drept niște adevăruri absolute. Te întrebi cum?

Zi-mi realitatea imaginată în care crezi, și-ți spun cine ești.

Ei bine, o realitate imaginată – conform lui Yuval Noah Harari, autorul cărții Sapiens. Scurtă istorie a omenirii – este bazată pe o credință care, la un moment dat, ajunge să fie însușită de mii, milioane, miliarde de oameni, în ciuda faptului că acel lucru, obiectiv vorbind, nu este real (adică nu poate fi perceput prin intermediul organelor senzoriale).

Totuși, ea nu este o minciună, ci un concept creat de om, o idee care a luat amploare, ajungând să fie interpretată drept un adevăr absolut de-a lungul istoriei, în ciuda faptului că, în unele cazuri, nu există dovezi pro sau contra care să susțină/respingă credința respectivă. Pe scurt, este o simplă poveste răspândită de un om sau de un grup, printre alți indivizi.

Povești bune vs povești adevărate

Pornind de la premisa de mai sus, vom constata că nu există povești adevărate sau false, ci povești bune sau rele.

Adică, din moment ce imaginația colectivă a răspândit aceste narațiuni din generație în generație – cum ar fi, obiceiurile, tradițiile și altele -, înseamnă că ele sunt relative: pentru unii sunt reale, iar pentru alții sunt inexistente. Pentru cea de-a doua categorie, au valoare, pentru că valoarea este conferită de ceea ce crede colectivitatea. Exemplu: în rândul creștinilor, mitul religiei islamice nu este acceptat.

Umanismul, marxismul, naționalismul, capitalismul, religia – toate sunt realități imaginate.

Credința că omul este ,,centrul tuturor lucrurilor”, sau că proletariatul trebuie să conducă; sau credința în existența unei națiuni, sau că lumea este guvernată de un zeu suprem, până la credința că investiția și consumul determină progresul societății. Mai sus am enumerat doar câteva povești colective pe care oamenii le-au crezut de-a lungul timpului.

Acum te provoc să te gândești și tu la alte asemenea variante, pe care să mi le spui în comentarii.

O realitate imaginată nu este (întotdeauna) un concept distructiv

Datorită realității imaginate, am ajuns să creăm povești. Să stabilim mituri după care ne-am orientat de-a lungul timpului.
Aceste mituri au unit umanitatea (sau au dezbinat-o, după caz).

De exemplu, conform Declarației de Independență, toți oamenii sunt egali. Acest mit este derivat din creștinism, unde se spune că ,,toate sufletele sunt egale în fața lui Dumnezeu”.

Ei, personalități precum Thomas Jeffereson – unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite – au fost convinse de această premisă, extinzând-o și în domeniul politic și social (vezi mai multe despre Iluminism). De unde, concluzia că oamenii au anumite drepturi naturale esențiale și inalienabile. Prin ideea aceasta, a reușit să câștige încrederea liderilor celor 13 colonii existente la vremea respectivă (secolul al XVIII-lea), care au ales ulterior să se unească, punând bazele S.U.A.

Poveștile, cum ar fi cea menționată mai sus, au la rădăcini niște opinii. Acestea s-au consolidat odată cu răspândirea lor, acaparând un număr mare de indivizi. Astfel, au devenit instrumente de manipulare.

Banii ne dau putere sau noi conferim putere banilor?

Urmează mitul meu preferat.
Hai să luăm aici exemplul banilor, care sunt o realitate imaginată. Ce sunt, până la urmă, banii? Simple mijloace prin care poți converti bunuri dintr-o formă în alta. Manipulare a unor mase.

Ce conferă putere acelor bani?

În primul rând credința ta în ei, că ei CHIAR au puterea de-a face asta.
Logic vorbind, o hârtie cu niște numere înscrise pe ea nu poate avea decât valoarea pe care omul i-o dă.

Pe urmă, dacă oamenii (economiștii, politicienii, muncitorii) nu ar mai crede în bani, ei ar dispărea, pentru că, odată ce omul își pierde credința în ceva inventat de el, acel ceva nu mai există. Brusc lumea ar pierde un mijloc esențial de manipulare.

Încălzirea globală: mit sau realitate?

Dacă tot nu ai înțeles ce e o realitate imaginată, îți dau un contraexemplu: încălzirea globală, care nu este o realitate imaginată.

Dacă omul alege să nu mai creadă în ea, fenomenul nu va dispărea. Ba din contră, dacă îl ignoră, subțierea stratului de ozon, topirea calotelor glaciare – toate aceste consecințe vor continua să se materializeze.

Vorbind despre realitatea obiectivă (natura, încălzirea globală etc.), impactul și importanța acesteia sunt stabilite tot mai mult în funcție de realitățile imaginate. În zilele noastre, corporații precum Google, Facebook, Peugeot SA., experte în manipulare, care fac parte din categoria ficțiunilor juridice, dobândesc un grad accentuat de atenție și putere. Determinând progresiv soarta realității obiective, căci o parte din deciziile pe care le implementează afectează porțiuni din aceasta.

Concluzia?

În consecință, o schimbare începe în momentul în care credem în ea. În clipa în care scriem o nouă poveste destul de convingătoare încât să ne determine atât pe noi, cât și pe cei din jurul nostru, e cazul să trecem la acțiune. Concret, creștinismul, care acum 2000 de ani era un cult ezoteric de evrei din Palestina, a ajuns azi cea mai răspândită religie a lumii. Așadar, ce ne oprește să începem orice schimbare esențială? … Lipsa dorinței de manipulare?

Răspunsul: o poveste insuficient de crezută în rândul oamenilor.

 

Foto: Anamaria Lup

Daniel Turcea – o viață între entropie și epifanie

"în Texte/Din istoria României" "de POV21"

Daniel Turcea (1945-1979) este una dintre cele mai interesante figuri din literatura de baștină a celor ce conviețuiesc la vest de Pontul Euxin. Existență mult prea efemeră, trecând la cele sfinte la doar 33 de ani, poetul oniric și-a ferecat locul printre cei mai talentați poeți creștini ai secolului marilor războaie.

Biografie

Născut la Târgu-Jiu, Turcea își va petrece anii copilăriei și ai adolescenței la Pitești, absolvind apoi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Parabola vieții sale îl coboară, în punctul extrem al său, în contestarea credinței creștine și autoexilarea în filosofia pură. Aceasta se întâmpla în perioada liceului și a facultății. Anul 1973 avea însă a-l reîntoarce radical spre cel mai sincer tip de creștinătate. Având un vis în care subconștientul său îi va da întâlnire lui Iisus Hristos, Daniel Turcea își va întoarce toată aura sa spirituală spre Dumnezeu.

Lunile care vor fi urmat au adus cu sine îmbolnăvirea sa fatidică. După 8 luni de chinuri inimaginabile din cauza unei inclasabile leucemii, Daniel Turcea s-a stins din viață, împlinit și plin de crezul unei învieri într-o dimensiune transcendentală.

Daniel Turcea a fost unul dintre cele mai minunate suflete din lume și nu a ezitat să o dovedească. I s-au furat toate hainele și lucrurile în timpul studenției și, pentru a nu-l închide pe făptaș, a spus: „Vai de mine, nu dau nicio declarație, n-ați înțeles, eu i le-am dăruit”. A primit, de asemenea, diagnosticul unei boli inclasabile doar pentru a-l putea interna. Trecând prin niște chinuri greu de imaginat, poetul spunea, cu toate acestea, mereu zâmbind, că „a simțit blândețea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, până în ultimele zile, a vizitat copiii unui spital de boli psihice cărora le dăruia bomboane.

Mănăstirea Cernica adăpostește în curte, printre multe altele, micul mormânt al acestui incredibil poet creștin. Până astăzi, Daniel Turcea a ajuns cunoscut în întreaga Europă și este studiat în universitățile de top.

Opera

  • Primul său volum de versuri, Entropia (1970), a fost extrem de bine primit atât în România, cât și în străinătate. Acesta concentrează gândurile sale din perioada filozofică.
  • Ciclul de poeme Epifania din 1978 schimbă radical macazul ideii centrale care îl coordonează pe poetul creștin în viață. Operele laudă dragostea manifestată transcendentalului, iubirii pure pentru micile aspecte ale vieții și modul simplu de a trăi și de a simți. Acest volum de poeme aduce cu sine Anastasia, o mică și neînsemnată capodoperă a literaturii neomoderniste. Deși lipsită de formă fixă, aceasta este aruncată într-un romantism anacronic, pe cale de extincție:

blîndețea candelei îi arde

în inima

ce nu mai știe

nimic asemeni, în iubire, pe pămînt

 

știu, vom muri

dar câtă splendoare!”

Poetul simte filonul optimist al trubadurului în fața morții, exploatându-l în direcție romantică. În fapt, el „îngrijește” dragostea care nu cunoaște „nimic asemeni”, și anume cea față de Dumnezeu. Moartea încoronează viața și trimite în atemporal amintirea umanității despre cel ce a fost. Poetul vede această trecere în transcendental ca pe momentul splendid în care un tânăr urcă în trenul ce aleargă, pe șinele șerpuite, spre satul în care iubita sa cu părul blond îl așteaptă cu sufletul în mâini. Diferența este că, în gara satului lui, pe Turcea în așteaptă Dumnezeu. Astfel, mai mult ca niciodată, „creștinul luminilor” lasă scrisă dovada dragostei lui față de sacru și ușurința cu care se va fi desprins câteva luni mai târziu de efemerul lumii noastre.

Kevin Iovănescu

Ce-ați făcut cu tezaurul român? Foto cu dosarele secrete descoperite de SRI!

"în Din istoria României/Texte" "de POV21"

Ca să reîncep seria de articole cu tematică istorică ce atrage mai puține priviri (dar bune), vreau să aduc în discuție aurul despre care se spune ba că este furat, ba pierdut, ba… ba. Nu avem ceva concret. Însă, din aceste povești cu aceeași esență, dar conținut divers și uneori abstract, încerc mereu să îmi explic: Ce-ați făcut cu aurul?

Nimeni nu-mi poate răspunde, întrebarea este oarecum prost pusă. Mai corect ar fi: Ce s-a întâmplat cu aurul? Care aur? Eh, nu este doar despre aur vorba, ci despre un adevărat Tezaur. Tezaurul român!

Tezaurul român este tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial și care nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive etc.

Toate acestea au fost transportate din România în Rusia țaristă, în timpul Primului Război Mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

  • acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare;
  • efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);
  • o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparțineau Băncii Naționale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro (estimare din aprilie 2011).

Mult aur. Multe date și repere istorice. Sute de izvoare, scrise și nescrise, duse pe apa sâmbetei.

Tratamentul picăturii chinezești

Rușii ne-au tratat cu picătura chinezească ceva timp. Gheorghe Gheorghiu Dej făcea campanie comunistă pe baza acestei uriașe pierderi și susținea că tezaurul s-a întors acasă.

„Miercuri dimineață, s-a deschis la Galeria Naţională a Muzeului de Artă al Republicii Populare Române expoziţia Tezaurul artistic şi istoric restituit de guvernul Uniunii Sovietice. Actul înapoierii tezaurului în preajma marii noastre sărbători naţionale vine să se înscrie ca o nouă şi grăitoare dovadă a prieteniei ce ne leagă de marele popor”, a spus acesta.

Cloșca și puii de aur

S-au întors în România tablourile lui Grigorescu și ,,Cloșca cu puii de aur”. Un total de 33 de kilograme de aur și… practic a fost egal cu zero. Din 93,4 tone, ne-am ales cu o țârâită contestabilă.

O cauză se pare că ar fi fost și clauza impusă de ruși pentru protecție și ajutor, dar care este oarecum prea puţin plauzibilă, de vreme ce am fost un vector slab, o verigă moale în ecuația lor, astfel încât, orice s-ar fi întâmplat cu un stat-păpușă, era bine pentru ei.

Anexarea Republicii Moldova de către Rusia este un exemplu bun. Puteau să ne ofere teritoriul moldovenesc pentru cele 93,4 tone de aur? Puteau să oprească campaniile agresive de dezinformare și de rusificare? Ne dăm și aici, ca de obicei, de firescul și rapidul: „Noi nu știm, nu cunoaștem”. Ca de obicei…

 

Bîrgăoanu Ioan, închis pentru participare la rebeliune contra statului

"în Din istoria României" "de POV21"

Regele Mihai împreună cu familia sa părăsește România în anul 1948, moment în care monarhia este destrămată de comuniști pentru a se putea instaura „perioada neagră a României”. Acesta este forțat să părăsească țara, neluând nimic cu el, într-un tren ce plecă din Sinaia.

Primul Guvern comunist a fost instaurat de Petru Groza, trimis de sovietici, apoi Partidul Muncitoresc Român condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar în 1965 conducătorul României a devenit Nicolae Ceaușescu.

Regimul comunism a provocat schimbări negative în societatea românească, încălcând drepturile cetățenilor la informare și exprimare liberă. Oamenii erau siliți să renunțe la tot ce aveau cu scopul de a se forma o „egalitate” absolută.

În data de 29.10.1957, Bîrgăoanu Ioan, un fruntaș din categoria 1934, aparținând Unității din Buzău, un om în vârstă de 22 de ani, a fost arestat în Bacău cu pretextul că „a participat la rebeliune contra statului”. Acesta și-a început sentința la data de 30.10.1956 la închisoarea Gherla, o unitate de detenție din municipiul Gherla, județul Cluj, România.

A povestit că în timpul ispășirii pedepsei a trecut prin multe momente grele, a fost martor la  moartea „colegilor” săi sau la bătăile brutele pe care le suportau. În timp ce condamnații pentru furt sau crimă erau favorizați, puteau lucra în bucătărie, loc în care își băteau joc de mâncarea tuturor deținuților, condamnații pentru „rebeliune contra statului” erau obligați să mănânce mâncare cu fecale, erau bătuți și nu în ultimul rând, obligați să facă anumite munci pentru a prospera carcerele.

Alexandru Vișinescu, torționarul comunist născut în 27.09.1927, conducătorul Jilavei după perioada 1950 a dat verdictul ca oamenii să fie torturați pentru a afla informații de la deținuții politici în legătură cu celelalte persoane care nu voiau să se supună tiraniei comuniste. Indivizii erau bătuți cu brutalitate peste picioare cu obiecte grele, erau loviți cu pumnii și picioarele, bătuți cu ciocanul și multe alte obiecte doar pentru că își exprimau uneori opinia. Deținuții politici nu puteau trimite scrisori, nu aveau nicio informație despre familia sau prietenii lor, nu puteau contacta pe nimeni, iar dacă cumva mureau de foame sau durere, erau aruncați într-o groapă sau îngropat de proprii colegi.

Acesta povestește că prima greutate pe care a întâmpinat-o a fost mâncarea, dar „dacă nu mâncai ce primeai, mureai”, așa că a trebuit să se adapteze situației, iar cea mai grea perioadă a fost la Periprava.

În data de 20.05.1962, Bîrgăoanu Ioan a fost transferat la Închisoarea Periprava, „un lagăr de exterminare”, care ar fi trebuit să fie o colonie de muncă, dar a fost „iadul pe pământ, locul în care au murit sute de preoți, profesori, doctori, oameni culți”. În acel lagăr oamenii erau forțați să muncească la dig într-un frig infernal și în condiții mizere. Cei mai slabi dintre ei mureau în câteva zile datorită chinului la care erau supuși, datorită porțiilor limitate de mâncare și cruzimea gardienilor. Dacă te opreai pentru câteva secunde pentru că nu mai puteai lucra erai bătut și pus iar la muncă, dacă erai rănit erai lăsat să mori și alți oameni îți luau locul.

După doi ani în infernul închisorii, a fost transferat la Jilava, unde cruzimea a continuat, loc în care erau închiși foarte mulți preoți, doctori și oameni cu o cultură vastă în aproape orice domeniu, oameni care ar fi putut aduce României multe beneficii și care și-au pierdut ani din viață pentru nimic, dar care nu au încetat niciodată să spere că totul se va sfârși.

În 24.05.1965, Ioan a fost eliberat din închisorile comuniste după 8 ani de chin și și-a continuat viața în orașul Piatra-Neamț, unde s-a căsătorit și a avut 3 copii.

După cele petrecute, după momentele grele peste care a trecut, a învățat să se bucure de ce are, să își iubească familia și mereu să o pună pe primul loc.

A dus o viață mult mai ușoară după căderea comunismului, dar mereu a rămas cu gândul la momentele tragice petrecute în spatele gratiilor.

Ștefania Bîrgoanu

TOP 10 curiozități și ciudățenii din istoria României

"în Texte/Din istoria României" "de POV21"
TOP 10 - Curiozități și ciudățenii din istoria României

De când a înțărcat puii dracul pe marginea Jiului a trecut mult timp, iar noi am reușit să captăm timpul în manuale, muzee și diferite documente. Numim acest amalgam Istorie și ne place s-o povestim. Noi producem istorie cu fiecare secundă care ne depășește. Suntem Daciile vechi ale bunicilor contra Peugeot-urilor de azi, ultima fiță. Istoria noastră e ciudată și interesantă. Vastă și însângerată. Aveți aici TOP10 curiozități și ciudățenii din istoria României.

1. Strămoșii noștri credeau în nemurire!

Știm cu toții că pe teritoriul țării noastre s-au perindat popoare pe care nu le denumim conform izvoarelor istorice „popoare române”. Dacii, așa cum sunt numiți locuitorii din Transilvania, aveau aceeași limbă și port cu geții, cei care trăiau pe teritoriul Moldovei, Munteniei, Olteniei, Dobrogei, puțin din partea de Nord a Bulgariei, partea de sud a Ucrainei de azi și a republicii Moldova.

Căutătorii de istorie au găsit pe un munte sculptați cinci zei dacici importanți, în Turcia. Lipsa fricii lor de moarte se datorau lor, zeilor, Zamolxis fiind cel mai mare dintre ei. Zamolxis era un fel de Zeus. Un Odin sau Marte.

El era totul, iar geto-dacii îl venerau la culme. Decebal, rege al Daciei Mari și Libere, și-a sacrificat unicul fiu pentru a-l trimite sol la Zamolxis ca acesta să aducă ploi pe pământurile lor și să-i ajute în războaiele cu romanii, celții și popoarele barbare care voiau să ocupe părți sau să cucerească triburi gete.

Imagini pentru dacii nemuritori

2. Dacii n-aveau frica Romei

Când toate popoarele geto-dace și toate triubrile s-au unificat sub mâna lui Burebista, abia atunci a început gargara străină! Încă un popor ce se opune Romei! Dar acesta a rezistat și a ținut piept. Ciudat e că eram descriși ca fiind simpli barbari cunoscători ai artelor războiului, buni medici și vraci, cu femei frumoase și vin de calitate.

Dar, populația nu era prea mare, concentrația și densitatea umană fiind destul de mică. De aceea nu reprezentam o forță și cei care scriau despre daci îi ironizau și batjocoreau. Asta până la proba contrarie. S-au purat câteva războaie cu romanii, dar niciunul n-a reușit să acapareze complet furia dacică, feeria omului liber și fanatismul celui ce crede în zei. Nu! Au avut coloană vertebrală și și-au menținut în picioare limba, portul și obiceiurile străvechi, până la „update-ul” final – Românii.

3. Pe teritoriul României s-au descoperit statuete vechi de 6.000 de ani.

Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Istria, Dobrogea, astăzi satul Baia, jud Tulcea.

Această cultură s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al României și, într-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei (în zona Varna și Burgas) și sporadic la NE de Dunăre. Cu ajutorul datării cu radiocarbon s-a constatat că Cultura Hamangia s-a dezvoltat in mileniile 6 – 5 î.e.n. (înainte de 4700 î.e.n.).

Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populație venită din Anatolia.

Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Ea a cunoscut o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la nașterea variantei pontice a culturii Gumelnița, influențând-o și pe aceasta. Fazele timpurii ale culturii Hamangia au fost sincronizate de arheologi cu evoluția culturilor Criș și Boian.

Imagini pentru statuete hamangia

Puteți citi despre ele mai aprofundat aici.

4. Herodot grecul și zeița vrăjitoriei

Marea Zeiță Bendis este o zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Piatra Roșie) o arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de femei de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și maternității. Herodot menționează zeița Bendis ca fiind împrumutată de traci de la daci.

Imagini pentru herodot

Herodot (484 î.Hr-425 Î,Hr)                                                                                               Imagini pentru zeita bendis

Marea Zeiță Bendis

5. Papirusul, vechimea și întregirea

Singurul papirus întreg din Europa a fost descoperit în România. Acesta este scris în greaca veche și datează din secolul al IV-lea î.Hr.

Imagini pentru papirus

6. S-a făcut istorie cu lumină-n Timișoara!

La 12 noiembrie 1884, pentru a asigura protecţia cetăţenilor, în oraşul de pe Bega a fost pus în funcţiune un sistem de iluminat în întregime electric, compus dintr-o reţea de 59 de kilometri de cabluri care alimentau 731 de lămpi, o performanţă realizată în mai puţin de doi ani de către societatea Anglo-Austriacă “Bruch Electrical Company Ltd.”, cu sediul la Viena.

Astfel, Timişoara devenea primul oraş din Europa cu străzi iluminate electric, plasându-se în vârful avântului tehnologic din secolul al XIX-lea. Acum, la 135 de ani de la marea performanță, Timișoara e recunoscut ca orașul din care a plecat revoluția din 1989.

Imagini pentru timisoara primul oras iluminat

7. Dracu’ vine direct din România

Legendarul Vlad Țepeș este cunoscut ca cel mai sângeros personaj din istoria lumii. De ce? Pentru că a fost Bram Stoker inspirat de maniile lui și a scris o carte ce a avut succes pe tot mapamondul. El e întruchiparea răului suprem și ne-a făcut țara cunoscută. Acest Dracula de Românica încă ne înflorește turismul. Să-i mulțumești lui Dracu pentru turismul românesc!

Imagini pentru bram stoker dracula

8. Vlad Țepeș nu a fost întemnițat la Hunedoara!

Nu, Țepeș nu a fost „cazat” la Castelul Huniazilor (Corvinilor) din Hinedoara! Vlad Ţepeş a fost arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad, a fost silit să locuiască aproape doi ani la Buda, cu domiciliu forţat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

TOP 10 curiozități și ciudățenii din istoria României

9. Amantlâc, Carol al II-lea, pâine și circ!

În anul 1928 Carol dorește cu orice preț divorțul de principesa-mamă Elena, însă aceasta refuză. În urma acestui refuz, Carol începe să orchestreze un șantaj prin care principesa să dorească de fapt divorțul, un fel de antagonizare a ei și spălare a păcatelor lui, publicul trebuia să creadă că el a fost părăsit și alungat, deși presa străină îl prezenta mereu alături de amantă. Astfel principesa a cedat presiunilor lui și întregului său joc de manipulare stil du-te-vino.Ținta lui fiind de fapt ușoara ei înlăturare din țară când el avea să se reîntoarcă.

Tot așa a pretins că a fost alungat de pe tron, nu că ar fi renunțat la tron, și că ar fi fost victima unei cabale organizate de mama sa, Regina Maria, Ion I.C Brătianu și Barbu Stirbey. Care este o minciună menită să acopere aventura sa cu Elena Lupescu. Fuga lui din țară pentru noua amantă este rușinoasă și recunoscută în istoria noastră ca fiind cel mai mare act de înrușinare a Familiei Regale.

TOP 10 curiozități și ciudățenii din istoria României

10. Decebal încă se uită peste Dunăre!

Chipul regelui dac Decebal este un basorelief înalt de 55 m, aflat pe malul stâncos al Dunării, între localitățile Eșelnița și Dubova, în apropiere de orașul Orșova, România. Basorelieful îl reprezintă pe Decebal, ultimul rege al Daciei, și este sculptat într-o stâncă.

Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. Omul de afaceri și istoricul protocronist Iosif Constantin Drăgan a fost cel care a promovat și finanțat ideea acestei lucrări efectuate în perioada 1994 – 2004. Sculptura atrage nenumărați turiști anual și e, poate, cea mai mare capodoperă a românilor de după 1990.

TOP 10 curiozități și ciudățenii din istoria României

Incursiuni în experimentele învierii morților

"în Din istoria României/Texte" "de POV21"

Moartea este cel mai controversat fenomen pentru mintea umană, căci nu se pot concepe urmările sfârșitului vieții. De-a lungul secolelor, rasa umană a căutat elixirul existenței eterne și știm bine din Biblie, Facerea, că Adam și Eva au fost alungați din Eden înainte de a se atinge de pomul vieții.

Simbolistic vorbind, am devenit zei, dar rămânem în continuare muritori. Prin artificialitate dorim să ne prelungim viața și asta a întins medicinei o misiune timp de secole. Fără Leonardo da Vinci, medicina de azi nu ar fi fost unde este.
Fascinat de mecanica inimii, Leonardo a descoperit, încă de acum 500 de ani, răsucirea inimii pentru pompare, precum și vortexurile din inimă. Studiile florentinului privind sistemul cardiovascular sunt dovada clară a geniului observațional, intuiției teoretice și deducției progresive a mecanicii cardiace și sistemului vascular. Moștenirea lui impresionează și inspiră și astăzi. Leonardo a realizat mai mult de 240 de desene însoțite de note ce cuprind peste 13.000 de cuvinte. Acestea se regăsesc în „Manuscrisul Anatomic A”, păstrat de asemenea în Colecția Regală.

Când Giovanni Aldini era un copil, îl privea pe unchiul său, dr. Luigi Galvani, efectuând experimente. De mai bine de zece ani a studiat modul în care picioarele amfibienilor sunt conectate electric. El credea că dacă ar stimula fluidul care conecteaza nervii întregului corp, ar putea inversa efectele morții. Pe scurt, Luigi Galvani credea că ar putea ridica morții cu electricitate.

Giovanni Aldini a început să facă aceleași experimente ca și unchiul său cu broaște, animale mai mari, cu sisteme nervoase mai sofisticate. Curând, Aldini atrage mulțimi la laboratorul său, încercând să reanime oile, porcii, vaci și boii.

Aldini a făcut ceea ce făcea orice medic medieval auto-respectat și a călătorit la Londra, unde a cerut cadavrul unui criminal să fie livrat la Colegiul Regal de Chirurgi. Corpul decedat al deținutului George Foster venise și aproape imediat după sosire, Aldini a atașat sondele la corp și a pornit bateria.
Aldini a lăsat sonda conectată de ore întregi la corp, iar toată mulțimea care se adunase privea cum respirația ascuțită cu maxilarul decedatului îi tremura, mușchii lui faciali se contorsionau și ochiul stâng s-a deschis. La un moment dat, cadavrul lui Foster părea să inspire.
În cele din urmă, bateria lui Aldini a murit și, împreună cu acesta și Foster pentru totdeauna. Deși Aldini a considerat experimentul său un eșec, deoarece Foster nu a reușit să se întoarcă la viață, medicii care l-au văzut au considerat acest lucru un miracol, iar Aldini a regretat că nu a avut o baterie mai eficientă pentru epoca în care se afla.

Cercetătorul biomedical Serghei Brukhonenko a inventat o pompă primitivă inimă-plămân, denumită autojector pe care a testat-o intr-un mod sinistru.

Brukhonenko a decapitat un câine și i-a conectat capul imediat la mașina sa. Angrenajul scotea sângele din vene și îl trecea printr-un filtru, pentru oxigenare. Aceste experimente ciudate au fost documentate în filmul din 1940 ,,Experimente în reanimarea organismelor”.

Deși încă nu se reușise reanimarea, scopul declarat al savantului rus era să-i reanimeze pe toți soldații căzuți pentru patrie. Potrivit Comitetului Sovietic al Științei, Brukhonenko ar fi reușit s-o facă în 1930. Savantului i s-ar fi încredințat cadavrul unui bărbat care se sinucisese în urmă cu câteva ore. Brukhonenko l-ar fi conectat la autojector și i-ar fi injectat un amestec de chimicale în sânge, în timp ce cavitatea toracică era deschisă.

Membrii echipei lui Brukhonenko au susținut că ar fi reușit să pornească din nou inima bărbatului. Povestea spune că au reușit să obțină un ritm cardiac stabil. Apoi, decedatul ar fi început să mârâie, moment în care oamenii de știință s-au speriat și au oprit experimentul.
Însă experimentele lui pe câini bântuie lumea științei și astăzi, o parte știută, alta neștiută, dar ceea ce puțină lume cunoaște era visul său de a crea cyborgi canini…


Robert E. Cornish, un tânăr medic biolog și-a dedicat cariera cercetând viața de după moarte. Tânărul căuta faimă și a început cea mai curajoasă cercetare din lumea medicală, reînvierea morților.

Medicul a încercat fără succes să readucă la viață persoane decedate din diferite motive, cu ajutorul unei mașini care forța sângele să circule în organism, numit ”teeterboard”. În fața eșecului, Cornish a decis să îmbunătățească formula și să facă experimente pe cinci câini. Doctorul îi eutanasia, după care îi conecta la dispozitivul care asigura circulația sângelui și le injecta o substanță ce conținea adrenalină și anticoagulanți. Cornish credea că un corp nu moare imediat ce inima înceta să bată, ci mult mai târziu, după terminarea procesului ”rigor mortis”, adică fenomenul de înțepenire progresivă a mușchilor, care survine la câteva ore după deces, datorită modificărilor chimice la nivelul țesuturilor musculare, ca rezultat al coagulării proteinelor din mușchi.

Un câine a fost ucis cu supradoză de eter, după care a fost readus la viață prin intermediul formulei speciale a medicului. Cu toate acestea, subiectul a revenit la viață prezentându-se apatic, cu schimbări la nivel cerebral, mobilitate redusă, orb și cu înclinații către agresivitate. Conducerea Universității din California, în laboratoarele căreia se făceau experimentele, a decis că acțiunile lui Cornish ies din limita normalului și l-au alungat din campus. Astfel, medicul și-a continuat munca acasă, unde avea grijă și de cei doi câini înviați. Se spune că el ar fi făcut un pact cu penitenciarele americane probând formula sa pe morți reușind să îi învie, însă pactul a căzut când acesta le-ar și fi dat drumul înapoi în libertate…
După mulți ani de la eveniment, cercetătorii au început să investigheze cazul. Tot mai mulți au încercat să refacă formula specială a lui Cornish, fără succes însă, fapt care a fost dovada pentru unii că medicul nu a dezvăluit adevărul presei. Părți din jurnalul medicului, în care notase detaliile cercetării au dispărut fără urmă. Până la sfârșitul vieții, Robert E. Cornish nu a mai vorbit niciodată despre experimente și părea că a abandonat domeniul medicinei. Cornish a dus cu el în mormânt secretul învierii, fapt care s-a încercat deslușit în mai multe cărți și filme inspirate de cercetarea lui.

În 1950, în timpul Războiului Rece, nebunia lui Stalin a ajuns la știință și medicină cu intenția de a obține un avans accelerat, în comparație cu americanilor. Dictatorul a pus bazele unui complex secret de laboratoare medicale la marginea Moscovei unde cercetătorii și neurofiziologii au fost încurajați să experimenteze necenzurat pe modele animale sau umane pentru a doborî barierele medicale.

Vladimir Demikhov, liderul proiectelor ce vizau îndepărtarea unor organe ale animalelor și menținerea acestora în viață cu ajutorul aparatelor, avea încolțită drastic o idee puternică. Demikhov prestează cu succes un transplant de inimă și plămâni între doi câini, demonstrând parțial posibilitatea unei intervențîi asemănătoare la oameni.
Demikhov împreună cu echipa sa de chirurgici operează un câine de talie mare și un câine de talie mică pe perioada unei singure nopți. În dimineața următoare prezintă publicului o creatură înspăimântătoare. Cususe capul și partea superioară ale unui câine mic la gâtul unuicâine mare, conectându-le vasele de sânge și traheele.

Deținuții din Siberia au fost sacrificiul medicinei comuniste când părintele transplantului de organe, îi opera vii sau morți mult mai cinic decât Josef Mengele în lagărele naziste. Doctorul a înviat cel puțin 33 de cadavre, pompându-le sânge curat și stimulându-le creierul și inima. Acestea se mișcau, mâncau, simțeau, vorbeau, în ciuda complicațiilor prin care au trecut și au fost etichetate ca fiind anxioase și fără suflet.

Anii au trecut, iar experimentele terifiante au fost interzise după apariția Drepturilor Omului, sau poate continuă și astăzi în buncărele secrete rusești sau americane. Cercetările contemporane bat imposibilul, însă le voi păstra pentru un articol despre bionică și neurologie.

De ce a avut Adolf Hitler succes?

"în Texte/Din istoria României" "de POV21"

Adolf Hitler este probabil cel mai cunoscut și mai mare tiran, criminal și antisemit al lumii. S-a născut pe 20 aprilie 1889 și a decedat, într-un mister încă neelucidat, într-un buncăr nazist din Berlin, la finalul războiului, în 1945, cu zece zile după ce a împlinit 56 de ani.

A fost ales Führer în momentele de maximă dramă ale germanilor. Țara nemților se scufunda, economia era șubredă, foametea bătea la ușă, iar industria… avea randamentul industriei românești autohtone. Deci, cine poate avea succes în cazul ăsta? Normal! Un nebun cu porniri xenofobe și rasiste care vrea să cucerească lumea… ce? Voi vă imaginați altfel?

În 1933 când a fost ales cancelar, a făcut niște promisiuni pe care, spre lauda lui, le-a și împlinit. Vorbele neamțului nu rămân în vânt, se cunoaște. Dar mintea lui l-a dus la mult mai mult decât i se întindea micului Adolf plapuma, acesta începând să își schimbe atelierul de pictură (da, picta, și foarte frumos) într-un atelier de strategie militară cu care voia să stăpânească întreaga lume în cel mai scurt timp.

Olimpiada din 1936

Hitler profita de orice și știa când să le bage găluște pe gât conaționalilor săi (nu e tocmai corect conațional, Hitler e născut în Austria), iar Olimpiada din 1936 a fost un prilej să țină un discurs care să îi motiveze pe nemți să-l urmeze orice ar fi. Ghiciți ce! A prins figura. După trei ani, Germania nazistă începe războiul.

Cum e treaba cu Polonia?

Hitler are țintele lui sigure – evreii, țiganii, handicapații și Eva Brow… ă… pardon. Rușii. Drumul înspre Rusia l-a căutat prin Polonia, iar atacul Poloniei este rămas în istorie ca motivul declanșării celui de Al Doilea Război Mondial. Rusia vine din partea cealaltă, dar lucrurile par să stea destul de prost pentru Stalin (alt criminal, mai mare decât Hitler) și Germania își face de cap pe teritoriul polon. A început prin a schimba situația țării din punct de vedere cultural și economic, apoi a trecut la partea lui preferată – Lagărele naziste. Și piesa de rezistență, normal, a fost Auschwitz. Care NU e în Germania, cum fac mulți asocierea, ci în Polonia. În Polonia au fost cele mai multe lagăre active și aici s-au comis cele mai groaznice crime și omucideri din istoria mondială.

Problema lui cu evreii

Mama lui Hitler, din informațiile pe care le primim, era evreică, nu catolică, dar vremurile așa erau că dacă erai evreu, nu erai cel mai bine privit din sătuc. Probabil că Hitler era mâhnit pe faptul că săraca mama lui a murit la doar 47 de ani, cauza fiind cancerul la sân, și l-a lăsat singur pe lume să-și facă de cap și să omoare milioane de oameni. Supărarea lui s-a manifestat inconștient prin antisemitismul fanatic, capsa pusă pe ei nefiind doar pentru că erau cei mai buni economiști (cum sunt și azi, pe lângă chinezi și americani).

Cum a fost salvat de la moarte de un preot?

Hitler era copil și nu știa prea multe. La vârsta de 7/9 ani era cu bărcuța pe lac, nu îl durea pe el de grijile celor din jur că nu mai au ce mânca. Probabil din cauza unei mișcări bruște, barca lui Adolf s-a răsturnat, iar el a căzut în apă. Amator fiind la capitolul înot, Hitler putea foarte ușor să se înece și să nu mai prindă 1944 când făcea crime constante, cu conștiința împăcată și pozând ca-n revista Vogue cu turnul Eiffel.

De pe margine e observat de un preot și acesta se gândește să facă un lucru bun. Înoată către Adolf care era, normal, panicat și îi salvează viața. Norocul băiatului pătimaș e pe atât mai mare, pe atât mai regretat acum!

El, brunet cu ochi căprui!

Hitler avea și o rasă vizată ca fiind perfectă. Rasa ariană era cea văzută de către al nostru criminal ca fiind cea fără de defect, cea care va fi predominantă în viitor. Dacă erai blond și aveai ochi albaștri, erai numai bun. Culmea, el n-avea nicio trăsătură din cele de mai sus, doar dacă îl ruga pe Mengele să-i facă niște modificări.

Ceea ce e drept, omul avea papagal. Profita de ceea ce trebuia și își atingea scopurile. De asta a avut succes. Plus că Hitler pare să fi mâncat ceva când era mic și dădea din noroc în noroc. Când s-a terminat norocul, s-a trezit în mijlocul Rusiei, cu efectivele decimate de frig, foame și boli. S-a întors cu coada între picioare, fugărit de ruși, apoi… s-a ales praful. Dar el poate fi un exemplu, totuși, că orice ai face și oricât ai fi de paletă la un anumit subiect, încearcă, insistă, învață de la cei mai buni, iar mai apoi aplică la mase mari, unde vei fi ascultat și băgat în seamă. Păcat e că n-a putut să-și folosească geniul, pictând în atelierul lui, liniștit, să rămână în istoria Germaniei ca cel mai mare pictor din secolul XIX-XX, ci fiind criminalul care a îngropat stima nemțească.

Derulează înapoi