Category archive

Recenzii

„Amintiri despre Socrate” – Recenzie

"în Recenzii" "de POV21"

Stai, stai! Vrei să spui cumva că ne vorbești despre filosofie? Tu îți bați joc de noi, cu conceptele tale, pe care nu le înțelege nimeni. Nici nu știu cu ce se mănâncă. Mă voi uita ca la mașini străine la ce scrii.

Hold up, că mergi prea departe! Da, ați auzit bine! Azi vă introduc în una dintre cărțile mele preferate, „Amintiri despre Socrate” de Xenofon. Să vă faceți o idee, acesta a trăit între secolele V și IV Î.H., acum 2500 de ani.

Nu pot spune exact când au fost scrise lucrările, dar, în genere, cartea a fost publicată la Editura „Hyperion”, în anul 1990, la Chișinău. Ca fun fact, „Hyperion” înseamnă „Cel mai de sus”, hyper din greacă fiind super din latină. În caz că vă ducea cu gândul la „Luceafărul”, cu plăcere! Așa, romanul e format din „CONVORBIRI MEMORABILE”: Cartea I (da, frate, așa se cheamă), Cartea II, Cartea III și Cartea IV; și „DESPRE ECONOMIE”, „BANCHETUL” și „APOLOGIA”, plus note de final, cu un total de 255 de pagini. Toate aceste capitole au fost traduse de către Grigore Tănăsescu, din greaca veche.

Să vă zic drept, „Amintiri despre Socrate” e cam underrated printre cărțile filosofice

Asta pentru că este, de secole, eclipsată de „Republica” lui Platon, text care pune în valoare și pe alți discipoli ai lui Socrate, nu doar pe acesta. Oricum, contribuția lui Xenofon este aceea de a reda, pe cât posibil, adevărul despre Socrate. Da, „părintele filosofiei” nu a lăsat nimic scris.

Acesta este pus în lumină drept un moralist absolut, intrigându-i pe cei din jurul său la o viață morală și cumpătată. De multe ori era criticat că nu „dădea iama” la mâncare și băutură sau că mergea desculț. Dar el mânca atât cât îi trebuia și mergea desculț pentru a fi mai călit decât cei ce purtau sandale.

Maieutica era atuul lui Socrate, pentru care a devenit celebru

Adică acesta purta discuții cu oamenii, tocmai pentru a ajunge la cunoaștere. Una dintre cele mai reprezentative discuții din prima carte este cea cu Aristarh. Socrate îl observă posomorât, iar acesta i-a povestit cum familia sa a fost forțată să se mute la Pireu, cu 14 oameni într-o casă. Resursele se terminau și își făcea griji că nu mai are cum să-i întrețină. Apoi, Socrate îl dă exemplu pe Cheramon, care are grijă foarte bine și de sclavi. Acesta poate trăi bine cu sclavii meseriași, iar Aristarh nu poate cu cetățenii liberi.

Așadar, soluția a fost să le dea sarcini fiecăruia din casă, pentru un bun demers, iar rudele se vor înțelege mai bine între ele. După un timp, venise iar Aristarh la Socrate, plângându-se. Rudele îl acuză că este singurul din casă care mănâncă fără să muncească. Așadar, Socrate îi spusese un vechi proverb grec (dacă era vechi pentru prezentul lor… nici nu vreau să știu cum e pentru noi).

Era o vreme când toate ființele puteau vorbi și se înțelegeau între ele

La o stână, o oaie a început să îi reproșeze ciobanului. „E de mirare ce faci tu. Noi, care-ți dăm lână, miei și brânză, n-avem de la tine în schimb nimic din ceea ce scoatem din pământ, în timp ce câinele, care nu produce nimic, are parte de hrană, pe care o împarți bucuros cu el”. Auzind asta, câinele spusese că așa este, fără el nu ar putea paște liniștite, fără frica de oameni sau lupi. Atunci, oile au înțeles că paznicul lor merită toată prețuirea. Așa și Aristarh trebuie să le zică femeilor din casă că el le ferește de nedreptăți și pot munci fericite, în siguranță.

Discuția cu Eutidem despre dreptate

În cartea a patra, din „Amintiri despre Socrate”, protagonistul văzu că Eutidem se pregătea pentru o funcție în polis. Socrate îi pusese cunoștințele la încercare, printre care și despre dreptate. Cum altfel să știi ce e dreptatea, decât dacă o practici? ar zice Socrate. Eutidem avea o vagă idee, pe care nu o putea concretiza. Așa că Socrate îl întrebase unde ar încadra minciuna, înșelăciunea și altele? Îi răspunse că în zona nedreptății.

Atunci, Socrate îi răspunse: dacă un comandant ar aservi nedrept un stat, e nedrept? Dar dacă acesta și-ar minți oastea demotivată, pentru a câștiga bătălia? Sau dacă un copil e bolnav, iar părinții îl mint că buruiana e un aliment, pentru a-și recăpăta sănătatea? Dacă un prieten vrea să se sinucidă și îi smulgem sabia din mână? Evident, Eutidem răspunse negativ.

Care credeți că este concluzia? Că „nedreptatea” este utilă, în momentul în care poți ajuta pe cineva, ajungând la un rezultat moral. Socrate l-ar fi contrazis mai categoric decât imperativele lui Kant, cu exemple practice. Filosoful german afirma că nu este bine să minți, indiferent de situație, dar cu toții știm a posteriori (din experiență) cum fac părinții, pentru binele nostru.

Și… cu riscul de a mă înjura… Apologia

Celebra sentință a lui Socrate, doar pentru că submina autoritatea consiliului, prin urmarea legilor cu sfințenie. I-au fost puse în cârcă acuzații grave, precum coruperea tinerilor din cetate și aducerea unor divinități noi în cetate. Acesta purta discuții cu oricine, vorbind despre dreptate și perfecțiunea legilor (ajung imediat acolo). De fapt, conceptul de „daimon” a fost înțeles greșit, Socrate ghidându-se după conștiința/ rațiunea sa.

Încarcerat, i s-a propus de către un discipol să fugă, dar a refuzat, motivând că asta e voința zeilor. E bătrân, mai bine moare acum, decât să fie urât și senil la bătrânețe (mai bătrân decât era). Acuzatorii așteptau să își plângă de milă, dar Socrate a rămas demn și tăios, ceea ce i-a enervat. Acesta a fost considerat vinovat, cu 280 de voturi din 501, și a fost pus să-și aleagă pedeapsa. Răspunsul fu categoric: dacă ar alege el, și-ar recunoaște vina.

Tocmai de perfecțiunea legilor a murit (spoiler), considerând că aceea a fost chemarea zeilor, văzând partea practică: fuga de senilitatea bătrâneții.
După definitivarea deciziei, la faimoasa cupă cu cucută, un bărbat îi zise că e dureros să-l vadă mort pe nedrept. Atunci, Socrate îi răspunse: „Zi-mi, dragă Apolodor, ai prefera să mă vezi murind pe drept sau pe nedrept?”.

Finally, încă puțin și termin

Acestea fiind spuse, nu pot spune decât că este o carte foarte bună pentru neinițiații în ale filosofiei. De ce? Fiindcă nu necesită cunoștințe dinainte asupra conceptelor; este, mai degrabă, o istorisire. Dar de ce are minusuri? Fiindcă „Amintiri despre Socrate” nu este genul de carte care să explice ideile, ca în „Lumea Sofiei”. Mai degrabă expune discuțiile lui Socrate, decât să ne arate esența lor, dar, ușor-ușor, îți creezi o idee despre ele. Așa e filosofia, nu poți să o citești neîntrerupt, ci revii asupra secvențelor, chiar și de zece ori, dacă e nevoie.

Oricum, este un exemplu perfect de studiu cronologic al filosofiei, urmând firul ideilor fundamentale ale marilor concepte occidentale. Sigur, alții spun că istoria filosofiei se studiază de la coadă la cap, dar eu aș zice simultan.

Fascinându-mă lumea greacă, vă zic că renumele cuiva, părerea altora despre cineva, conta în societate. Iar cu asta se mândrea Socrate, cu faptele sale drepte, mândrie care l-a enervat pe Meletos la judecată. Și dacă te întrebi de ce filosofie și nu filozofie… sofõs e înțelepciune, iar zófos întuneric.

Sper că ți-am stârnit curiozitatea despre această carte sau despre filosofie, căci fiecare mare oraș a pornit de la o piatră de temelie.

Citeste aici un articol despre Facultatea de Filosofie!

Lookism – înțelegând problemele societății printr-o bandă desenată

"în Recenzii/Texte" "de POV21"
lookism

Ne-am obișnuit deja că vremurile se schimbă. Ceea ce, cândva, era destinat exclusiv copiilor, a devenit o sursă de entertainment și pentru restul familiei – frați mai mari, părinți sau chiar bunici. Totuși, Lookism nu este recomandat celor mici sau slabi de înger.

Este regăsită pe WEBTOON, o platformă pentru benzi desenate în format digital care a luat naștere în Coreea de Sud. Fără doar și poate, Lookism este una dintre cele mai citite. Ăia peste 1.8 milioane de abonați (doar pe site-ul internațional!) n-or fi chiar proști.

Despre ce-i vorba?

Daniel Park este un puști ghinionist-micuț, grăsun, sărac, bullied. Mama sa încearcă să muncească pe rupte și nu-i poate oferi prea multe. Un grup de colegi îl agresează în toate formele posibile. Practic, are o viață shitty și nu pare să poată schimba ceva. Aici intervine elementul S.F. Într-o frumoasă dimineață, băiatul nostru vede că doarme un necunoscut chipeș lângă el. Hopa! Surpriză, ăsta e de fapt cel d-al doilea său corp.

Până la urmă, de ce cred că merită citită?

Well, deși ideea de bază nu este extraordinară, autorul a știut cum să o folosească. Posedând acum două corpuri, Daniel observă diferențele comportamentale ale celor din jur. Personalitatea-i este neschimbată. De ce are parte de astfel de experiențe? Și nu se rezumă doar la asta.

Protagonistul se află într-o continuă mișcare – formează noi prietenii, învață să-și înfrunte agresorii și să se vindece. Într-un final reușește să evolueze atât de mult, încât reușește să ia apărarea altora mai slabi decât el.

Sunt întregi mini-povești care au la bază probleme sociale

Alături de personajele de care te vei atașa, vei descoperi relele mai puțin știute ale societății. De exemplu, știai că există animal hoarders? Dar că unii copii sunt închiriați ilegal de către familii pentru a obține mai ușor împrumuturi sau alte beneficii? Te-ai gândit vreodată din ce trăiesc copiii care au fugit de acasă? Dar cum ar putea cultele religioase să destrame familii?

Spune și vei găsi!

Este o enciclopedie a nefericirii. Din acest motiv, genul ei este drama. Totuși, nu se oprește aici. Toate cele peste 300 de capitole abundă în acțiune. De la Muay Thai la Systema Spetsnaz, orice pasionat al tehnicilor de apărare este în extaz.

Fiecare „arc’’ reprezintă o situație complexă și ne oferă noi motive pentru a fi mai buni. Există deja suficientă durere de care nu știm.

Iar asta e doar o parte. Prin această lume fictivă, Lookism ne oferă detalii despre ceea ce se întâmplă în lumea noastră.

Dacă preferi anime-urile, nu dispera! Click aici pentru a descoperi 5 filme anime care merită văzute!

Sursă imagine: contul oficial de twitter al WEBTOON Taiwan

Ce mai citesc? – Recomandări de poezie contemporană

"în Recenzii/Poezie și literatură" "de POV21"
poezie

Deși cărțile au fost prima mea pasiune, privind retrospectiv, sunt destul de sigură că tangențele mele cu cele de poezie nu ar fi continuat dacă mă limitam la poeții clasici, nelipsiți din programa școlară. Despre poezia contemporană nu știam prea multe și, printr-un nu tocmai fericit eveniment, anume pandemia, care m-a baricadat în casă și mi-a burdușit biblioteca cu tot felul de cărți, am descoperit mai mulți autori și, de asemenea, și un alt fel de poezie – reală, crudă, care nu se rezumă la estetic & care nu-și cenzurează esența, pentru a se conforma așa-ziselor norme literare.


„Industria liniștirii adulților”, de Anastasia Gavrilovici (Casa de Editură Max Blecher, 2019)

poezie

Volumul de debut al Anastasiei Gavrilovici a ajuns la mine la recomandarea booktuberiței mele preferate, și, de altfel, singura pe care o urmăresc, Ruxandra Gîdei – pe care o puteți asculta vorbind despre cărți & facultatea de litere pe canalul ei de YouTube, 4fără15.

Am devoratIndustria liniștirii adulților” din copertă în copertă de cum am primit-o, dar chiar și după ce am ajuns la final, nu am putut-o lăsa din mâna; nu este cartea pe care o poți așeza înapoi în bibliotecă și trece la următoarea. Te captivează, te face să revii asupra anumitor pasaje, să le recitești, să le simți din nou, să le analizezi și să le găsești de fiecare dată un cu totul alt sens, un alt substrat pe care nu l-ai observat anterior. Anastasia încapsulează cu naturalețe în poemele sale o sensibilitate deosebită, contopită cu o sinceritate brutală prin jocurile de cuvinte și metaforele excentrice.

„[…] Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez
după instrucțiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranță pentru acrobați,
spitale de nebuni și multinaționale. Prezența mea era dorită, simțită,
treceam prin fața senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun
și lumină.
Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi
simple
vă rugăm să ridicați cardul vă rugăm să ridicați banii vă rugăm să ridicați
chitanța.
Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am
o inimă de camembert și, înfipt în ea, stegulețul unei capitale habsburgice
în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristețe,
doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi.
Pâcla aceea
groasă pe care copiii o pictează în jurul munților la ora de desen și
fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce
limbă vorbesc oamenii în visele maimuțelor, mai aprinde-ți o țigară,
vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e
depresie, e doar tristețe.”

– fragment selectat din poemul „e doar tristețe”

Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cărturești!


„Vino cu mine știu exact unde mergem”, de Dan Sociu (Editura Polirom, 2015)

poezie

Pe Dan Sociu obișnuiam, nu știu exact de ce, să-l asociez cu Dan Coman. Poate datorită numelui, sau chiar a micilor similarități pe care le-am simțit în textele celor doi. Cert este că, după ce am ajuns cam pe undeva la mijlocul antologiei, m-am prins care-i faza; pe Sociu nu-l poți confunda. Are ceva distinctiv; o directețe și o luciditate aparte – elementele de care te lovești încă de la primul poem.

Cei cincisprezece ani de poezie cuprinși în antologia „Vino cu mine știu exact unde mergem” sunt marcați de o evoluție continuă – nu doar a actului poetic, ci al vieții și viziunii lui Sociu despre aceasta. Trece de la mizerabilismul și pragmatismul tinereții, la o voce mult mai matură, critică și analitică, astfel încheind volumul într-o cu totul altă notă decât cea inițială. Este absolut fascinant să poți urmări viața cuiva prin poezie și felul în care atitudinea & percepțiile sale se reinventează odată la câteva zeci de pagini și să observi, ca sub un fel de microscop literar, cea mai crudă și vulnerabilă parte a unui om – mintea sa.

„m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult.
i-am spus că, oricît de bine aș fi
știu că undeva mă așteaptă patul de spital, drenele.
imaginează-ți că după seara asta frumoasă
după ce vedem un film, mîncăm gogoși cu ciocolată
ne plimbăm prin parc – cineva ne așteaptă
undeva pe drum, cu o rangă de fier, să ne calce
în picioare. imaginează-ți că știi asta chiar și cînd o uiți.
metafora mea era însă alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar așa:
crocodilii , după ce-și trag prada în apă, o ascund în cîte o
grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie
și se întorc după ea cînd le e foame.
imaginează-ți că ești în grotă și aștepți crocodilul.”

– fragment selectat din poemul „Apă de vis. Studiu de caz”

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la Libris!


„înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea”, de Nora Iuga (Editura Cartier, 2019)

Dacă aș sintetiza poezia Norei Iuga printr-un singur cuvânt, nu aș sta pe gânduri. Acela ar fi, fără îndoială, ageless. Dacă nu aș fi știut deja care este vârsta acesteia, nu aș fi ghicit niciodată că se afla la doar câteva luni distanță de a împlini 90 de ani.

Diversitatea poemelor pe care această carte le cuprinde este dată nu doar de stilul Norei, dar este și marcată de evoluția artistică a acesteia, de-a lungul timpului – întrucât „înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea” nu este un volum clasic de poeme, ci o selecție realizată de Rita Chirian. Așadar, un fel de antologie.

Cum spuneam, Nora Iuga se distinge prin poezia sa tânără, caracterizată, aș spune, prin obscuritate, spiritualitate și adesea, de simplitate complexă, care modelează realitatea și, după cum spune și autoarea ediției pe coperta a patra, „se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități… De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toată planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile.”

„Dimineața cerul n-are nicio culoare,
merg la serviciu, s-au întors păsările
călătoare, amintirile sunt tot mai mici,
parcă timpul mă ia și mă duce de mână
pe scara asta care coboară din săptămână
în săptămână. Mi-ai spus să nu mă învăț
fără tine. Ce ambițioase iluzii, ce neajunse
credințe, când fiecare vorbă adusă pe buze
alunecă într-un osuar de dorințe.
De fapt fiecare iubire moare la fel îmbătrâ-
nind înainte de vreme, poate de aceea
atâta grabă și atâta risipă în aceste poeme
și poate de aceea coșmarul acelei priviri
tălmăcite greșit ca obsesia unui mort
îngropat fără să fi murit.”

– poemul „El”, selectat din volumul „Scrisori neexpediate” (1978)

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la Libris!


Și dacă poezia nu e pentru tine, aici avem 5 recomandări de romane cu care să te delectezi în vacanță!

Recenzie – „Un bărbat pe nume Ove“, de Fredrik Backman

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
„Un bărbat pe nume Ove“

„Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman, este primul roman scris de acest autor. Mărturisesc că nu am luat-o în ordine, citind mai întâi „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, carte care mi-a plăcut mult și a cărei recenzie o găsiți aici sau aici.

Stilul simplu, concis, dar totodată puternic și expresiv al lui Backman, cât și talentul său de povestitor pasionat și cu povestiri cât se poate de verosimile, m-au făcut să-i citesc și primul roman, a cărui recenzie o scriu acum.

Acțiunea se dezvoltă pornind de la Ove, un bărbat de 59 de ani, ursuz, mizantrop, tăcut și singuratic. Respectă cu strictețe și cele mai neînsemnate reguli, fiind un om foarte disciplinat, riguros și ordonat, urând haosul și fiindu-i groază de pierderea controlului asupra celor ce se întâmplă.

Ove e genul de boșorog din scara alăturată pe care urăști să-l întâlnești, deoarece nici nu se sinchisește să-ți răspundă la salut.

Are un talent aparte în a enerva oamenii cu încăpățânarea sa, acompaniată de arătătorul pe care ți-l înfige ostentativ în față. E în stare, ca să vă faceți o idee, să se certe o oră cu un chelner de la restaurant, explicându-i că trebuie să plătească mai puțin decât scrie în nota de plată. Da, am uitat să menționez că bătrânul e și foarte… Econom, ca să nu spun altfel.

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul redus la eMag!

În spatele acestui personaj morocănos, care amintește de bătrânul Scrooge al lui Charles Dickens, se ascunde însă o ființă sensibilă, pătrunsă de iubire, veșnic îndrăgostită, loială și al cărei singur sens în viață este să fie alături de persoana iubită.

Se va petrece însă o schimbare care-i va tulbura pentru totdeauna viața, făcându-l să încerce să se sinucidă de mai multe ori. Mai mult nu vă spun despre asta, căci nu ar mai avea niciun farmec să citiți cartea.

Această întorsătură de situație din viața lui îl va conduce, de fapt, spre ceea ce pare a fi în prima parte a cărții: un bătrân morocănos, plin de tabieturi și comoditate, nedorind să ajute sau să intre în contact cu nimeni, nici chiar cu cei mai apropiați vecini.

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul redus la eMag!

Treptat însă, adevărata esență a lui Ove va ieși la iveală, pe măsură ce aparențele înșelătoare vor fi șterse puțin câte puțin. Toate astea se vor întâmpla datorită unui grup destul de ciudat de ființe: o gravidă străină, un tolomac, soțul gravidei, o pisică jigărită cu doar jumătate de coadă, un homosexual și alți câțiva potențiali prieteni.

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul redus la eMag!

Acest roman m-a învățat să disting esența de aparență. Uneori întâlnim persoane care ni se par morocănoase, antisociale, ursuze și rele. În realitate, însă, s-ar putea să se afle în ele o inimă mare, camuflată de catastrofele și problemele vieții… Să ne abținem deci înainte să judecăm oamenii fără să-i cunoaștem deloc cu adevărat!

Stilul de scriere ar putea părea prea simplist pentru unii. Uneori poți să ai impresia că citești o carte pentru copii, într-atât de simplu și jucăuș scrie Backman.

E însă o exprimare curgătoare, iar simplitatea poate fi, la fel de bine, un avantaj. Depinde de fiecare în parte cum interpretează. Pe mine nu m-a deranjat mult.

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul redus la eMag!

Cartea am citit-o pe nerăsuflate, terminând 400 de pagini în trei zile. Nu e un suspans de tipul celui din romanele polițiste, dar e un farmec aparte pe care l-am găsit și în „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, care nu-ți permite să lași cartea din mână.

Dacă v-a plăcut „Un bărbat pe nume Ove, nu ezitați să încercați și celelalte romane ale autorului. Pe mine nu m-au dezamăgit.

Citește chiar aici și recenzia cărții „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău“!

Sursă foto: Facebook.

Recenzie: „Cum să oprești timpul”, de Matt Haig

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
timpul

„Cum să oprești timpul”, de Matt Haig, prezintă povestea lui Tom Hazard, un bărbat care pare de 41 de ani, dar care, în realitate, din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Pe scurt, cartea îl are ca personaj principal pe Tom, din perspectiva căruia este și scrisă. Pe parcursul ei, acesta își caută fiica care i-a moștenit boala, îmbătrânind și ea mult mai lent decât restul oamenilor.

Ajuns în secolul XXI, Tom încearcă să se integreze în societate, intrând în rolul unui profesor de istorie la un liceu din Londra.

Planul lui este să își găsească fiica, după ce a părăsit-o de când era mică, astfel protejând-o de oamenii care îi considerau „necurați” din cauza faptului că acesta nu îmbătrânea absolut deloc. Doar dorința de a o proteja în continuare îl ține departe de a se sinucide, întrucât nu mai vede alt motiv de a trăi după așa de mult timp. Deși întâmpină numeroase piedici pe parcurs, acesta reușește să își îndeplinească planul și își dă seama că a făcut, de fapt, mult mai mult decât ce și-a propus.

Câteva dintre citatele care mi-au plăcut și pe care am ales să le extrag ca să le țin minte:

„…E o idee modernă populară. Că interiorul nostru e diferit de exteriorul nostru. Că există un om autentic, o versiune mai bună și mai bogată a noastră, care nu poate fi valorificată dacă nu cumpărăm o soluție oarecare. Ideea că suntem separați de natură, la fel ca o sticlă de parfum Dior de plantele dintr-o pădure.”

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!

„Din câte îmi dau seama, asta e problema secolului XXI.”

„Cei mai mulți dintre noi au toate lucrurile care ne trebuiesc, așa că treaba marketing-ului este să lege economia de emoțiile noastre, să ne facă să simțim că avem nevoie de mai mult, de lucruri pe care nu ni le-am dorit înainte. Suntem făcuți să credem că trăim în sărăcie dacă nu câștigăm decât 30.000 de lire sterline pe an. Să ne simțim jenați dacă am călătorit doar în 10 țări. Să ne simțim prea bătrâni dacă ne-a apărut un rid. Să ne simțim urâți dacă nu folosim Photoshopul și filtrele foto.”

La prima vedere, cartea pare destul de simplă, neavând neapărat o poveste din care să înveți prea multe, motiv pentru care am amânat-o vreo 2 ani înainte să o citesc.

Adevărul este însă că, dacă ești atent, sunt mai multe lecții de viață decât ai crede, explicate sub forma unei povești pentru copii.

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!

Sunt abordate lucruri precum efemeritatea lucrurilor, cât de importanți pot deveni anumiți oameni din viața ta.

Cât e de vital să te cunoști și să te iubești pe tine în primul rând, înainte să faci acest lucru pentru altcineva. Spre exemplu, una dintre ideile cele mai subtile ale cărții a fost faptul că, deși Tom a trăit atât de multe secole, el tot nu a reușit să își dedice suficient timp pentru a se cunoaște și a se iubi cum trebuie. Lucru ce ne arată trista realitate a unor oameni care ajung la sfârșitul vieții realizând că nu știu ce au facut până atunci, pentru ce au trăit și de ce nu și-au acordat mai multă atenție lor.

Recomand cu tărie această carte pentru cineva care preferă o lectură rapidă, ușor de citit, din care ai nenumărate lucruri de învățat.

„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay este o altă carte extrem de ușor de citit, în care se prezintă câteva momente din cadrul celui de al Doilea Război Mondial, mai exact legate de razia de la Vel’ d’Hiv. Prin ochii unei jurnaliste din Franța, care încearcă să dezlege povestea tragică a unei fetițe numite Sarah, se amintesc chinurile prin care evreii au fost nevoiți să treacă în acea perioadă.

Razia de la Velodromul de iarnă a fost cea mai mare razie de evrei realizată în Franța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în data de 16 iulie 1942. Aproape 4.500 poliţişti, jandarmi şi voluntari francezi au arestat aproximativ 13.152 de evrei, inclusiv 4.115 copii, care au fost ţinuţi închişi timp de 5 zile, în condiţii inumane, pe Vélodrome d’Hiver, „un faimos stadion acoperit, unde aveau loc concursurile de ciclism”, după care au fost trimişi în lagăre de aşteptare, de unde au fost duşi în lagărele de exterminare din Polonia.

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!

Au supravieţuit deportării mai puţin de o sută de persoane, dintre care niciun copil.

În cartea de față, jurnalistei Julia Jarmond îi este dat să scrie un articol legat de această razie, fapt ce o duce la descoperirea multor legături între familia soțului ei cu acest eveniment.

Pentru a nu oferi mai multe detalii decât e cazul, am să mă rezum la a spune că până la sfârșit se abordează numeroase subiecte interesante, cel principal fiind bineînțeles legat de tragicul eveniment, despre care se insistă să fie ținut minte în continuare.

După ce își dă seama de ignoranța pe care o are o mare parte a francezilor cu privire la acest eveniment, Julia este și mai înverșunată să găsească detalii și să dezvolte cât mai mult subiectul, dând însă peste niște descoperiri care îi vor schimba complet viața. Astfel, se ajunge să se împletească povestea ei de viață cu cea a lui Sarah, un copil evreu care a avut tristul destin de a trăi razia de la Velodromul de iarnă.

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!

Cu o căsnicie care se apropie de sfârșit, o sarcină și un alt copil de îngrijit, Julia reușește să ducă la capăt investigațiile în legătură cu Sarah.
În același timp, trece printr-o serie majoră de transformări care o vor dezvolta atât pe plan profesional, cât și personal.

O carte care marchează, dar care învață cititorul să fie mult mai atent la evenimentele care au avut loc în trecut și să țină cont de ele pe parcurs, pentru a nu le repeta în viitor.


Autor: Irina Lehaci

5 cărți de citit în vacanța de vară

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
Vacanța de vară
Dat fiind faptul că ne aflăm deja în vacanța de vară și multe persoane decid că, în sfârșit, au timp de o carte bună, relaxantă, aici sunt câteva exemple menite să scurteze timpul pentru alegerea uneia bune:

„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay

Aceasta este una dintre cărțile pe care le-am citit și eu în vacanța de vară, într-o singură zi. Este extrem de ușor de citit, foarte captivantă și, deși o termini destul de repede, te face să te gândești la ea cel puțin încă o săptămână după. Perfectă atât pentru cititorii subiectelor legate de al Doilea Război Mondial, cât și pentru admiratorii romanelor polițiste, întrucât toată cartea este bazată pe construirea poveștii fetiței numite Sarah.

„Puterea prezentului”, de Eckhart Tolle.

Nici nu pot să îmi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie cartea asta. Cu prilejul vacanței este și mai mult timp liber, așa că recomand din toată inima să îi dați o șansă. E mai greu de citit, nu datorită vocabularului, ea e scrisă destul de simplu. Ci datorită faptului că veți simți nevoia să meditați ceva mai mult după aproape fiecare pagină. O carte pentru dezvoltarea personală, dar care nu are ca scop crearea unei ambiții pentru a obține lucruri materiale, sau pentru a te dezvolta în domeniul profesional. Ea are ca scop convingerea oamenilor de a trăi mai mult în prezent și de a-i elibera din capcana Ego-ului în care cea mai mare parte din populație se află. Este una dintre cărțile pe care ar trebui să le citești obligatoriu, mai devreme sau mai târziu.

„10 negrii mititei”, de Agatha Christie.

… sau orice altă carte scrisă de ea. Agatha Christie este renumită pentru romanele polițiste pe care le-a scris și citirea unuia nu va lua mai mult de o zi sau 2. Un motiv i se datorează structurii simple și vocabularului destul de ușor, dar pe celălalt îl reprezintă povestea captivantă, dorința pe care ți-o induce spre a rezolva cazul singur, înainte să citești finalul.

„Ikigai”, de Hector Garcia și Francesc Miralles

Este o carte datorită căreia veți învăța câteva dintre secretele japoneze pentru o viață mai calmă, fericită, simplă și frumoasă. O carte care vă ajută să lucrați la voi înșivă, dar din care puteți afla, de asemenea, foarte multe lucruri despre tradițiile japoneze și modul de viață al locuitorilor. Este perfectă pentru persoanele care încă își caută profesia, care au nevoie de un start pentru proiectele personale, sau pentru cele care pur și simplu se bucură de o lectură a cărei subiect este diversificat de introducerea anumitor concepte din alte culturi.

„Cel care mă așteaptă”, de Parinoush Saniee

Romanul a fost interzis în Iran de două ori, dar după publicarea lui, în 2003, a avut un real succes. Este o carte pe care o voi reciti și eu cât de curând, dat fiind faptul că a fost printre primele cărți pe care le-am citit, acum vreo 4 sau 5 ani. Însă, chiar și după atât de mult timp, încă îmi mai aduc aminte de ea ca preferata mea. V-o recomand cu încredere, este o poveste care marchează, dar care, din păcate, reprezintă viața a numeroase femei din Iran și nu numai.
Sper că va ajuta acest mic top în timpul pentru citit din vacanța ce a rămas. Lectură plăcută!
Interesat de mai multe recomandări de cărți? Click aici.
Autor: Irina Lehaci

Recenzie „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes

"în Recenzii" "de POV21"

Romanul „Flori pentru Algernoneste o lucrare științifico-fantastică, lansată în România în august 2019. Opera face parte din colecția de la Editura Art și se regăsește la categoria: Top 10 cele mai îndrăgite cărți Youngart .

Autorul cărții, Daniel Keyes, este un autor contemporan care a primit în anul 2000 titlul de Autor Emerit. Acesta a lucrat în domeniul editorial, a fost coproprietar al unui studio de fotografii de modă și profesor de engleză.

Romanul a apărut în anul 1966 în SUA, în același an fiind premiat cu Nebula Award. Succesul cărții se datorează nuvelei omonime publicată în 1959 și premiată în 1960 cu Hugo Award.

„Flori pentru Algernon” însumează 264 de pagini și prezintă o ipoteză științifică fascinantă și totodată, terifiantă. Ideea discutată în carte sugerează posibilitatea unui om de a modela după bunul plac, nu doar trupul, cât și creierul unei ființe.

Această temă a fost ilustrată cu 14 ani mai devreme, fiind bazată pe unele momente din viața autorului scrise ulterior în lucrarea „Algernon, Charlie and I: A Writer’s Journey”.

Ipoteza de la care pornește romanul are doi protagoniști. Algernon, un șoarece, și Charlie Gordon, un bărbat cu retard mental.  Cartea este construită într-un mod special, care pune accent pe trăirile personajului și pe dezvoltarea sa din punct de vedere intelectual. Rapoartele de progres ale lui Charlie, scrise înainte și după operație, constituie conținutul operei.

Prima parte a lucrării te uimește și îți dezvăluie o altă față a unui om bolnav, neștiută de cineva cu o inteligență nativă. Charlie își relatează zilnic întâmplările, așa cum și le imaginează el, scrise într-un mod greșit ortografic, de cele mai multe ori fără logică.

„Toată viața mea am wantid să fie inteligent și să nu mut și mama tolld mereu mă să încerc și Lern ​​la fel ca domnișoara Kinnian mine, dar ei foarte greu spune să fie inteligent și chiar și atunci când am Lern ​​ceva în clasa domnișoara Kinnians la școală I ferget mult.“

Pe parcursul romanului inteligența personajului uimește, acesta fiind cobaiul reușit al experimentului. Charlie își depășește condiția și devine un geniu în rândul persoanelor care fac parte din viața sa.

Ce ne-ai făcut??? Ai năvălit aici cu ideile și cu propunerile tale și ne-ai făcut pe toți să arătăm ca o ceată de tâmpiți.”

Povestea prezentată de-a lungul cărții este una sfâșietoare, ce va trezi multe semne de întrebare în rândul cititorilor. Charlie este un personaj complex, care se dezvoltă în mod rapid și având un singur prieten, Algernon, șoarecele care împărtășește cu el secretele aceleași operații. În cazul bărbatului, știința a dat roade, a oferit șansa la schimbare, dar doar intelectual. Pe interior, Charlie este același om lipsit de judecată, incapabil de a se integra în societate și nu din cauza prostiei, ci a egoismului și a falei de care dă dovadă.

„Mă vedeam pe mine însumi, ce devenisem cu adevărat. Eram un individ arogant, egocentric. Nu ca Charlie. Eram incapabil să-mi fac prieteni sau să mă gândesc la alţi oameni şi la problemele lor. Eram interesat numai şi numai de mine însumi. În oglinda aceea m-am văzut, o vreme, cu ochii lui Charlie – m-am văzut pe mine însumi şi am văzut ce devenisem de fapt. Şi mi-a fost ruşine.”

„Flori pentru Algernon” este acea carte care te învață să prețuiești mult mai mult propria viață. Îți dezvăluie experiența unui om bolnav care are o singură dorință, aceea de a fi normal. Dacă analizăm mesajul din spatele poveștii profunde, vom descoperi ceva de-a dreptul fabulos, ne vom descoperi pe noi. Romanul te îndeamnă să te asculți, să te apreciezi și să dai tot ce e mai bun din tine pentru a fi ceea ce îți dorești.

Am îndrăgit acest roman încă de la început atât pentru structura sa diferită, cât și pentru mesajul pe care îl transmite cititorilor. Tema este una interesantă ce merită analizată în profunzime. Ideea de a modifica trupul unui om, de a-l schimba și de a-i oferi ceva ce și-a dorit dintotdeauna, e ceva superb.

Povestea celor doi protagoniști dezvăluie un adevăr greu înțeles de oamenii de știință și nu numai. Experimentul a dat roade, a îmbunătățit gândirea unui om, dar emoțional vorbind nu a realizat nimic. Charlie a rămas același om singur, inapt în apropiere de ceilalți, care în timp a dezvoltat un handicap social.

Ideea pe care romanul mi-o transmite prin experiment este aceea că trupul și mintea pot fi întotdeauna explorate de bisturiu, dar sufletul nu. El este singurul care nu poate fi schimbat, e unic și ne definește pe noi ca oameni. Noi suntem artiștii, iar el este propria noastră creație.

„…am învăţat că inteligenţa singură nu face nici două parale. Aici, în universitatea voastră, inteligenţa, educaţia, cunoaşterea au devenit idolii importanţi. Dar ştiu bine că toţi aţi pierdut din vedere un lucru: inteligenţa şi educaţia care n-au fost temperate de afecţiunea umană nu fac nici cât o ceapă degerată. Nu mă înţelegeţi greşit. Inteligenţa este unul dintre cele mai mari daruri ale omului. Dar de prea multe ori căutarea cunoaşterii alungă căutarea dragostei.”

Cum a schimbat seria „Jocurile Foamei”, de Suzanne Collins, modul în care privesc lumea

"în Cărți & Filme/Recenzii" "de POV21"
Jocurile Foamei

Acum câțiva ani, înainte să văd ultimul film din seria „Jocurile Foamei”, am trăit într-o bulă.

Aveam multe preconcepții când auzeam de cărți young adult în general, eu fiind la vremea aia această pretențioasă care citea doar cărți clasice. Despre „Jocurile Foamei” credeam că e o copie după „Divergent”, o altă „siropoșenie” mascată de niște atrocități dubioase. Nu cred că are rost să spun cât de mult m-am înșelat. Totuși, vă voi povesti cum m-a ajutat seria asta la 15 ani, vârstă pe care, și la momentul actual, o consider ca fiind cea mai ciudată din viața mea.

Seria prezintă un univers post-apocaliptic, într-o Americă distopică, numită Panem.

Această țară e împărțită într-un Capitoliu prosper și corupt, două districte care o duceau bine și alte 10, care mai de care mai sărace. Protagonista noastră face parte din cea mai defavorizată categorie socială, din cel mai sărac district al Panemului.
Dar partea interesantă de abia aici începe! O dată pe an, fiecare district e obligat să trimită un băiat și o fată Capitoliului. Acolo ei urmează să participe la „Jocurile Foamei”, competiție din care doar unul singur – învingătorul, iese în viață.
„Soarta fie de partea voastră.”
Katniss se oferă voluntară să intre în competiție pentru a o proteja pe sora ei mai mică. Din acel moment fatidic urmează o călătorie plină de agonie, extaz și curaj, o revoltă împotriva unui sistem în care corupția face cărțile.

Pe lângă asta, volumele dezvoltă o poveste de dragoste cu o evoluție incredibilă și dureroasă.

Știu, „normal că trebuia să fie și o poveste de dragoste”! Dar nu vă așteptați la un clișeu absolut. Iubirea dintre Katniss și Peeta începe ca o strategie, dezvoltându-se în prietenie strânsă, dar dureroasă, și apoi într-o dragoste sinceră și tristă.
După cum am spus și mai sus, seria mi-a dărâmat toate prejudecățile legate de romanele young adult. Mai mult chiar, m-a și ajutat să mă dezvolt personal. Mi-a dat numeroase lecții care mi-au fost foarte utile la vremea aceea, când confuzia și schimbările își spuneau cuvântul în viața mea.

Evident, cărțile nu te pot învăța cum să vorbești, cum să te comporți sau cum să fii. Nu pot mișca rotițele în așa fel încât să ne schimbe viața la 180 de grade. Dreptul ăsta e rezervat doar experiențelor de viață, fie ele bune sau rele. Totuși, cărțile au și ele rolul lor în dărâmarea anumitor prejudecăți personale și, în principal, în dezvoltarea empatiei. Și tocmai de asta am beneficiat eu din seria „Jocurile Foamei”.

Referințe la Roma Antică

Foarte tare m-au impresionat și referițele la Roma Antică prezente în carte, care au avut și ele un scop bine stabilit. Pentru început, chiar numele țării, „Panem”, înseamnă „pâine”, deci prosperitate. Participanții la „Jocurile Foamei” erau aruncați într-o arenă, astfel satisfăcându-se nevoia publicului de „panem et circenses”, „pâine și circ”. Este bine de știut și că singurii care se bucurau de fapt de toată prosperitatea erau cei din capitoliu, categoria socială de sus, restul fiind veșnic epuizați și terifiați. Ca orice ficțiune distopică, și seria aceasta trage un puternic semnal de alarmă asupra capitalismului, care tinde să satisfacă doar nevoile claselor superioare și de mijloc, uitând de cei „de jos”.

„Lucrurile pe care le iubim cel mai mult ne distrug.”

Cărțile din serie nu au cum să nu te facă să te apropii de anumite personaje și să le simți durerea pentru că, spre deosebire de alte cărți, aici toată lumea suferă. Așa am învățat că rozul poate fi la fel de murdar și de trist ca griul. Am început să sap mai mult spre partea asta ascunsă de aparențe și să devin din ce în ce mai interesată de psihologie.
Din ultima carte am învățat că da, lucrurile pe care le iubim cel mai mult chiar ne distrug. Din nou, am aprofundat informația asta prin alte lecturi despre inteligența emoțională, dar și prin experiențe de viață mai puțin fericite.

„Jocurile Foamei” este o poveste bazată pe agonie și extaz, nedreptate și, cel mai important, pe revolta împotriva unui sistem mai mult decât corupt. La final, în celebrul spirit al cititorilor de cărți young adult, seria „Jocurile Foamei” mi-a frânt inima și m-a făcut să plâng o zi și o noapte, deci merită 100%.

Vrei mai multe recomandări de cărți? Click aici.

Recenzie – „Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău”

"în Cărți & Filme/Recenzii" "de POV21"
Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău

„Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău” este o carte străină contemporană, de la Editura Art. Face parte din categoria Musai, iar genul literar căruia îi aparține este beletristica. Autorul, Fredrik Backman, este editorialist, blogger și unul dintre cei mai populari scriitori suedezi contemporani. Romanul său de debut „Un bărbat pe nume Ove” a cunoscut un succes mondial, fiind una dintre cele mai vândute cărți ale vremurilor noastre. Cărțile sale au fost traduse în peste treizeci și cinci de limbi. Genurile pe care le abordează sunt ficțiunea, satira și umorul. Opera a fost lansată în august 2013 și însumează 496 de pagini. Modul în care este redactată face cititorul să fie antrenat în acțiune, să-și dorească continuarea lecturii, în ciuda volumului mare de conținut.

Acțiunea se petrece în jurul ideilor de diversitate a personalităților și temperamentelor, dar și a acceptării și a toleranței oamenilor, învățate încă din copilărie.

Din prefața cărții aflăm că acest roman, care demolează clișeele privind normalitatea, îi va inspira negreșit pe bunici în relația cu nepoții lor și va încânta cititorii de toate vârstele.

Elsa are șapte ani și o inteligență tăioasă și necruțătoare, care o face să fie diferită, dar și marginalizată. Singura care o înțelege și care-i cultivă aplombul este bunica. Fost medic în zone de calamitate, privită la rândul ei de ceilalți drept o nebună excentrică. Pentru că «toți copiii au nevoie de supereroi», bunica inventează pentru Elsa povești unde toată lumea este diferită și nimeni nu trebuie să fie normal. Scopul este să o pregătească pentru ceea ce urmează să afle și să i se întâmple în viață. Personajele din poveștile bunicii – care se dovedesc a fi nimeni alții decât vecinii ei de bloc – îi vor fi alături în evenimentele care o vor lua cu asalt.

Ficțiunea din spatele acestei cărți stimulează chiar și imaginația celui invitat să o parcurgă. Poveștile pe care bunica le inventează sunt adevărate lecții de viață pentru cei care urmează să intre în lumea haotică a adulților.

„Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva ca să poți înțelege poveștile. Nu să crezi în ceva bătut în cuie, dar să crezi în ceva, altfel n-ai decât s-o dai dracului de treabă.”

Mai mult decât atât, sunt ilustrate marile probleme pe care un copil le poate observa de-a lungul vieții și pe care le poate resimți drept eșecuri personale sau frici ce mai târziu duc la o formă severă de anxietate și izolare: divorțul părinților, lipsa atenției din partea mamei, bullying-ul din școală și răutatea prietenilor de aceeași vârstă, alcoolismul din familie, tulburările obsesiv-compulsive, sentimentele de inferioritate în preajma fratelui mai mic vitreg, etichetele pe care oamenii le aplică fără a-i cunoaște pe ceilalți, individualismul și aroganța vecinilor, dar și lipsa unui cămin călduros.

În fața acestor piedici, bunica Elsei este singura care reușește să îi inspire o doză de optimism, tratând cu umor toate dezamăgirile pe care cea mică le trăiește. Emoționant este faptul că fetița începe să dezvolte o gândire atât de matură și de înțeleaptă pentru vârsta ei în urma interacțiunii cu bunica sa, care încearcă să o distragă de la toate întâmplările negative, încât întrece atitudinile și mentalitățile adulților din preajma ei. Elsa învață că e în regulă să simți lucruri, să plângi, să suferi și să îți dorești dragoste și înțelegere. Inteligența sa emoțională uimește și atinge cititorul cu atâta ușurință…

,,Nu, nu toți monștrii arată ca niște monștrii. Căci unii poartă măști înăuntrul lor. ”

Vezi prețul la Emag!
Vezi prețul la Libris!

Personal, cartea „Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău” mi-a plăcut extrem de mult. M-a învățat să fiu mai atentă la nevoile oamenilor. Să am răbdarea de-ai asculta, de a-i îmbrățișa cu bune și rele. Am înțeles că în fiecare om există un copil, ca Elsa, care duce în spatele său experiențe dureroase și care are dreptul de a lăsa vulnerabilitatea și inocența să iasă la iveală. Finalul a fost cel care a transmis cel mai bine mesajul întregii întâmplări. M-a făcut să închid cartea cu lacrimi în ochi și să-mi promit că voi avea grijă de fiecare Elsa pe care o voi întâlni.

„Căci viața e complicată și în același timp, foarte simplă.”

Top 3 cele mai recomandate firme producătoare de aparate foto

"în Recenzii/Timp liber" "de POV21"
aparate foto

Nu știu de tine, dar eu cred că unele dintre cele mai utile lucruri pe care le poți avea în casă sunt bine structuratele aparate foto. Nu foarte scumpe și ușor de depozitat, îți oferă șansa de a imortaliza cele mai frumoase amintiri alături de cei dragi, să dezvolți o pasiune pentru fotografie, peisaje sau portrete.

Pentru asta ți-am pregătit un Top 3 cele mai recomandate firme care produc aparate foto și câteva exemplare care nu vor da niciodată greș!

Sony

Au început de la 20 de angajați ai fondatorului Masaru Ibuka și doar 190,000 yen într-un magazin de reparat aparate radio afectat de bombele celui de Al Doilea Război Mondial.

Fiind una dintre companiile cu cea mai mare vânzare de aparatură foto-video, dar și specializată pe alte ramuri, are o gamă largă de aparate foto tip DSLR dar și Mirrorless, oferind o calitate superioară datorită materialelor, dar și a componentelor de o calitate foarte mare.

Două dintre cele mai profesionale modele comercializate la momentul actual sunt cele din categoria Mirrorless-urilor:

Sony A7 III

Aparat foto Mirrorless Sony Alpha A7III, 24.2 MP, Full-Frame, E-Mount, 4K HDR, 4D Focus, Wi-Fi, NFC, ISO 100-51200, Negru + Obiectiv SEL24105G 24-105 mm, Negru

Vezi prețul la eMag

Sony A7R III

Sony a7R III camera with 24-70mm g lens

Sloganul firmei: Details make the difference. Sony details.

Canon

Fondată în Japonia în anul 1937, Canon a fost de mai multe ori pe locurile 2 sau 3 în topul companiilor care au cele mai multe patente anual în America.

În prezent, produce aparate foto DSLR, dar și Mirrorless și echipamente de birou.

În anul 2019 a fost firma producătoare a aparatului foto DSLR Canon EOS 250D/Rebel SL3, un aparat foto pentru începători, dar cu specificații de top, cum ar fi filmarea 4K și cei 24 megapixeli cu senzor APS-C. Fiind foarte mic, și greutatea acestuia este pe masură.

Canon EOS 250D, Aparat foto DSLR 24.1 MP, Wi-Fi, 4K, Negru + ...

 

În latura mai calitativă se află Canon EOS RP, foarte cunoscut și îndrăgit de pasionații de călătorii, toată popularitatea venind datorită focalizării de foarte mare precizie și rapidă.

Aparat foto Mirrorless Canon EOS RP, Full-Frame, 26.2 MP, 4K, Wi ...

 

Fujifilm

Fondată în 1934, a fost renumită pentru producția de filme pentru aparate foto. De-a lungul timpului, a mai comercializat xeroxuri, dar și filtre X-Ray. Ajungând în secolul 21, succesul lor a crescut datorită aparatelor foto create si vândute de această firmă.

Body-ul modelului X100V are plăci superioare și inferioare măcinate din piese de aluminiu, ceea ce duce la un corp de cameră rafinat și clasic, cu margini curate și atractive.

X100V dispune de un nou obiectiv 23mmF2.0 pentru a te asigura că fiecare detaliu de la senzorul său X-Trans CMOS 4 este rezolvat frumos.

FUJIFILM X100V Digital Camera (Silver - X100V Camera Body) B&H Photo

Noul obiectiv îmbunătățit iți oferă un focus și o calitate mai avansată.

Funcția Limitator de focalizare poate fi utilizată pentru a seta obiectivul la o anumită gamă de distanțe, pentru a permite performanța AF mai rapidă. Acest lucru este util în special în momentul în care distanța aproximativă la subiect este constantă și este nevoie de AF de înaltă performanță.

Sper că te-am convins că ai nevoie de un aparat foto. Așa că poți alege dintre cele 3 modele prezentate mai sus. Trebuie doar să dai click pe cel care ți se pare convingător. Apoi, poți să te bucuri de momentele bine focusate pe care le captezi.

Dacă am vorbit despre aparate foto, îți oferim un interviu cu „doctorul estetician în Photoshop”.

Cărți pe care le-am citit în timpul pandemiei

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
cărți

Izolarea impusă de pandemia de Coronavirus ne-a permis multora să avem, în sfârșit, timp pentru cărțile puse pe lista „de citit“. La mine, unele erau „în așteptare“ de ceva timp: cărți despre care am citit recenzii, cărți care mi-au fost recomandate ori cu autorii cărora le citisem interviurile care mi-au captat atenția, cărți care zăceau în biblioteca mea de vreme îndelungată.

Deși ordinea lecturilor a fost întâmplătoare, temele se leagă între ele și, inevitabil, le-am trecut și prin filtrul pandemiei, care a adus în prim plan niște subiecte majore, cum ar fi medicina, călătoriile, capacitatea omului de a rămâne static în secolul vitezei.

„Greva păcătoşilor“, de Florin Chirculescu

Pentru început, am reluat „Greva păcătoşilor“ a lui Florin Chirculescu, o carte pe care mi-o comandasem de pe internet de ceva vreme, după ce am citit că a fost una dintre cele mai bine vândute cărți la Târgul de Carte Gaudeamus din 2017. Sigur, am citit și câteva scurte recenzii despre ea, pentru că, spre deosebire de alți cititori, eu nu mă apuc de o carte decât după ce am cât mai multe informații și referințe, chiar cu riscul de a strica surpriza lecturii.
„Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu“ a ocupat prima poziție în topul editurii Nemira, în 2017, după cum am spus, și este un roman în care descoperi un tablou al corupției și crizei din sistemul de sănătate românesc, peste care se interpun imagini arhaice din trecutul oriental și începuturile medicinei.

Apucasem că citesc câteva capitole, dar cartea a stat vreo doi ani în biblioteca mea, pentru că mi-am găsit greu tihna mentală necesară ca să răzbesc de-a lungul celor peste 1000 de pagini, destul de greu de parcurs. Nu este o lectură în care să te adâncești relaxat: îți pune la încercare profunzimea, erudiția, dar și capacitatea de a digera scene descrise cu o naturalețe aproape brutală. Dar, după ce treci de primele 300 de pagini, devii destul de captivat. Florin Chirculescu este, de profesie, chirug, dar, cu siguranță, este și un chirurg al cuvintelor.

Pe mine m-au tulburat descrierile sale necruțătoare privind operațiunile medicale și chinurile bolnavilor.

După ce citești câteva astfel de fragmente, începi să simți cum este să zaci neputincios pe un pat, cuprins de anxietate, în timp ce ești conectat la tuburi și aparate care piuie. Apoi sunt toate acele constatări cinice despre sistemul medical, când medicul stă lângă patul tău, îți calculează costurile terapiei intensive și decide dacă mori sau trăiești.

Romanul te poartă, de pe o parte, prin lumea politicii și a spitalelor românești din perioada 2013 (chiar dacă numele sunt fictive, ghicești câteva personaje reale) și, pe de altă parte, într-o lume arhaică, de la începuturile islamului, în care descoperi practici și remedii ale începuturilor medicinei, dar și tensiunile interconfesionale din acea vreme.

Primul fir narativ îi are în prim plan pe gemenii Mesneraș, care lucrează în serviciile secrete, și Sahib, medic, amândoi aflați în iureșul unor evenimente care duc la greva medicilor din 2013. Cei doi pot comunica prin telepatie și visează la călătoria vieții lor: să urce pe Nanga Parbat, un munte de peste 8000 de metri din Himalaya. Al doilea fir narativ relatează povestea unui alt medic, evreu, tot pe nume Sahib, care se îngrijește de sănătatea profetului Modamed și scrie o carte despre celălalt Sahib, cel din 2013.

Dincolo de realismul copleșitor, cartea are și o latură mistică, narațiunea fiind însoțită de legende, superstiții, un straniu fior religios și năzuința spre călătoria inițiatică.
În căutare de sine sau, pur și simplu, de ceva.

Sunt unele fraze care îmi rămân în minte din fiecare carte citită.

Din „Greva păcătoşilor“ mi-au rămas mai multe, dar am notat un fragment pe o temă care are, într-un fel, legătura cu următoarea lectură, „Rătăcitorii” de Olga Tokarczuk.

„[…] și să mai vezi oameni care se duc dintr-un loc în altul fără să facă negoț, fară să vrea să-și vadă rudele sau prietenii și fără să vrea să învețe vreun meșteșug – merg doar ca să vadă alte locuri, dac-ai pomenit așa ceva.

– Or fi precum călătorii cei vechi, poate că deschid drumuri.

– Nici pomeneală! Doar merg de colo-colo și se uită la tot ce le iese în cale, fără scop.“

Această mișcare continuă „de colo-colo“ este descrisă pefect în „Rătăcitorii“, o colecție de povestiri care te duc dintr-un loc în altul, prin încăperi, camere de hotel, muzee, mașini, aeroporturi – un montaj din cadre care îți prezintă hărți ample, dar și imagini „macro“ ale obiectelor, ale anatomiei umane, ale tabieturilor călătorilor, ale sufletelor aflate în permanentă mișcare și căutare de sine sau, pur și simplu, de ceva.

Cartea este un fel de „anti-mănâncă/roagă-te/iubește“, demolând acest clișeu al călătoriei ideale, la capătul căreia omul are neapărat o revelație și se dezvoltă personal. În schimb, abordează tema călătoriei din multe perspective, inclusiv sub aspectul riscului epidemiologic. Transportarea și locul de așezare al rămășițelor lumești, după moarte, este de asemenea, o noimă a călătoriei.

Fraze care mi-au rămas în minte:

„Acesta era, de altfel, și sensul pelerinajelor de odinioară. Năzuința și ajungerea la Locul Sfânt ne sfințeau, ne spălau de păcate. Același lucru se petrece oare și atunci când călătorim în locuri nesfinte, păcătoase? Dar atunci când mergem în locuri pustii și dezolante? În locuri vesele și artistice?

Nu este oare așa…, continuă femeia, dar în spatele meu stăteau două perechi de vârstă medie și discutau în șoaptă, iar pentru o clipă ceea ce-și spuneau mi s-a părut mai interesant decât reflecțiile conferențiarei. […]

– Neapărat să mergeți în Caraibe, dar mai ales în Cuba, câtă vreme mai e la putere Fidel. Când va muri, Cuba va deveni un loc ca oricare altul. Așa, acolo mai poți vedea încă adevărata sărăcie și mașinile în care circulă!“

„Oamenii au purtat întotdeauna cu sine milioane de bacterii, viruși și boli; nu pot fi ținute sub control. Dar măcar putem încerca. După panica mondială legată de EBS (boala vacii nebune), unele state au introdus noi reglementări juridice. Orice locuitor de pe insula ei care călătorea spre Europa nu mai putea deveni donator de sânge, se putea spune că devenea, conform legilor, infestat pe viață.

La fel se întâmplă acum cu ea – nu va mai dona sânge niciodată. Acesta este prețul călătoriei, neinclus în costul biletului. Puritatea pierdută. Onoarea pierdută.

O întreb dacă a meritat, dacă a avut rost să-și sacrifice puritatea sângelui pentru a vizita câteva orașe, biserici și muzee.“

Te interesează recenziile? Uite aici un articol despre 3 cărți care te vor face să plângi.

„Străveacul“ – un time-lapse într-un loc din care nu pleacă nimeni

O altă carte pe care am citit-o, tot de Olga Tokarczuk, este „Străveacul“, care este, oarecum, „opusul“ rătăcitorilor. Este considerată cea mai reuşită carte a scriitoarei poloneze și se concentrează asupra poveștii unui loc din care oamenii nu pleacă nicăieri, dar, totuși, timpul îi transformă.

Lectura mi-a adus aminte de câteva imagini din copilărie. După ce se lasă întunericul, cerul continuă să fe luminos, pentru o vreme. Când îmi petreceam vacanțele la țară, obișnuiam să privesc, în fiecare seară, siluetele copacilor la orizont, până când lumina se dizolva încet.

Conturul lor întunecat mi se părea că prinde viață, după lăsarea serii, și îmi închipuiam că fiecare coroană are o personalitate. Unii copaci erau sobri și uscățivi, alții corpolenți și morocănoși. Vedeam aceleași două siluete deformate, din profil, care încremeniseră privindu-se una pe alta, în vârful dealului. Sau corpurile firave ale copacilor tineri, care tremurau la fiecare adiere, ca și cum cum ar fi fost cuprinse de emoție.

De fapt, mi-am dat seama că în anii în care am locuit acolo, cunoșteam fiecare colțișor al văii, fiecare cărare dintre cele ce străbăteau imașurile ori fânețele ca o rețea de vene și artere, forma fiecărui dâmb, locurile în care iarba era roasă lăsând să se vadă dârele de pământ sfărâmăcios. Știam pe de rost forma pietrelor de pe cărarea până la grajd, toate fibrele din gardul de scânduri, toate gâlmele, nervurile, neregularitățile, formele bizare care în mintea mea deveneau niște personaje fantastice.

De aceea mi-a plăcut atât de mult „Străveacul“ Olgăi Tokarczuk.

Pentru că descrie un loc în care lucrurile se petrec după o rânduială brutală, dar, în același timp, magică. Un loc tulburător de familiar, care te cuprinde cu elasticitatea unui uter, dar din care, în același timp, vrei să te smulgi. După ce am terminat cartea, mi-am dat seama și de ce simt un disconfort ciudat când mai merg, rareori, în locul în care am crescut.

Pentru că toate lucrurile mi se par deformate, alterate, străine. Nu mai pot recunoaște formele și asta e dureros într-un mod straniu. Exact despre asta este „Străveacul“, despre puterea distructivă a timpului și amărăciunea cu care ne opunem trecerii lui.

Despre autori:

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la București pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, in revista sf JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“, tipărit la aceeași editură.

De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei Nautilus. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: „2484 Quirinal Ave“ (Nemira, 1996), „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“ (Nemira, 1998), „Cel mai înalt turn din Babylon“ (Nemira, 2002), „Imperiul Marelui Graal“ (Nemira, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, „Vindecătorul“ (Cartea Românească, 2008), „Skipper de interzona“ (Millenium, 2012), „ Ne vom întoarce în Muribecca“ (Nemira, 2014), „Iovik“ (Millenium, 2014), „Eucronoza și alte nuvele“ (Millenium, 2017). „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu“ este prima operă de ficțiune pe care o semnează cu numele său real.

Născută în Sulechów în 1962, Olga Tokarczuk este unul dintre cei mai faimoşi şi mai iubiţi scriitori polonezi contemporani.

Ea se numără printre câştigătorii celei mai prestigioase distincţii literare poloneze, premiul Nike.

Este autoarea mai multor romane (printre care „Casă de zi“, „Casă de noapte“, „Călătoria oamenilor Cărţii“ şi „Străveacul şi alte vremi“) şi volume de povestiri, traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

În 2018, Rătăcitorii, romanul la a cărui lansare The Bookseller afirma că Olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit“, a fost recompensat cu Man Booker International Prize.

De curând, Editura Polirom a publicat „Poartă-ți plugul peste oasele morților“, roman nominalizat la Man Booker International Prize 2019 și transpus cinematografic în 2017 de regizoarea Agnieszka Holland. Filmul a obţinut Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.
„Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor etalează din plin calităţile care au făcut ca Olga Tokarczuk să devină o prezenţă atât de remarcabilă în literatura contemporană… Este un amalgam uluitor de roman poliţist, comedie şi tratat politic, scris de o femeie a cărei inteligenţă extraordinară se îmbină cu o sensibilitate anarhică.” (The Guardian).

Cine sunt autorii români contemporani aflați în top? Te invităm să aflăm împreună.

Autor: Veronica Petrut

Recenzie – „Originals: How Non-Conformists Move the World”, de Adam Grant

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
Originals

Cele mai multe descoperiri majore din lumea noastră sunt făcute de o mână de oameni care îndrăznesc să gândească altfel. Adam Grant îi numește „Originals”. Folosind diverse povești din viața reală și exemple despre cum reușesc și cum eșuează aceștia, Grant ne arată cum creativitatea poate fi îmbunătățită. El ne explică cum fiecare dintre noi putem gândi original și ne putem îmbunătăți șansele de a inova cu succes, pentru a avea un impact mai mare.

Într-o realitate în care firmele concurează bazate fiind pe ideea de inovație, ideile din cartea lui Adam Grant, „Originals How Non-Conformists Move the World”, ne oferă un set de instrumente menite să ne ajute să fim conștienți de potențialul nostru creativ în activitățile de zi cu zi.

Autorul analizează ideea că originalitatea (capacitatea de a pune întrebări despre starea de status quo) este un concept cheie atunci când vine vorba de a face lucrurile diferit.

Deși este mult mai facil să ne conformăm normelor impuse, acest lucru ne poate îngrădi potențialul creativ. Pentru a avea idei originale, Adam Grant vorbește despre diferite moduri prin care ne putem forța gândirea creativă. Mai jos am extras 3 dintre aceste modalități.

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!

Mai mult, în cazul acesta, înseamnă mai bine.

Șansele de a avea un rezultat original sunt direct proporționale cu numărul ideilor pe care le avem. De exemplu, Thomas Edison a avut nevoie de 2.000 de încercări până să obțină un bec așa cum îl știm noi.

Critica constructivă și feedback-ul de la colegi sunt foarte importante.

Aflând perspectiva din care ceilalți văd o situație ne ajută să ne îmbunătățim viziunea personală asupra aceleiași situații.

Schimbă-ți modul în care privești productivitatea și procrastinarea.

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!

Pentru Grant procrastinarea este bună. El susține că procrastinarea strategică ne poate ajuta să avem idei creative. Cercetările recente au arătat că ideile venite de la persoanele care au amânat prezentarea unei idei au fost cu 28% mai creative, deoarece timpul avut în plus le-a oferit energia să gândească creativ. În timp ce procrastinarea poate fi inamicul productivității, aceasta poate fi o resursă pentru creativitate.

În concluzie, în cartea sa, Adam Grant distruge numeroase mituri despre creativitate. Susținut de o mulțime de dovezi statistice, el explică faptul că cei mai creativi oameni nu sunt neapărat tineri, nu sunt aproape niciodată genii, procrastinează mult, pun la îndoială status quo-ul și au parte de multe eșecuri. Știați că, de exemplu, în 1999, cei doi fondatori Google nu au reușit să-și vândă compania pentru prețul cerut (mai mic de 2 milioane de dolari)? Că a durat 16 ani ca Leonardo Da Vinci să termine Mona Lisa? Că celebra frază a lui Martin Luther King „Am un vis” nu se regăsește în scenariul său original și că a improvizat-o pe scenă?

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!

Dacă vrei să afli tehnici noi care să te ajute să îți atingi potențialul creativ, consider că această carte îți va oferi instrumentele necesare în acest sens.

Autor: Patricia Pricop

Literatura ca mod de viață – „Citind Lolita în Teheran”, de Azar Nafisi

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
Citind Lolita în Teheran

Un roman nu este o alegorie (…). Este o experiență senzorială a unei alte lumi. Dacă nu intri în acea lume, nu îți ții răsuflarea împreună cu personajele și nu te implici în destinul lor, nu vei putea fi capabil de empatie, iar empatia este miezul romanului. Așa îl citești: inhalând experiența. („Citind Lolita în Teheran”, de Azar Nafisi)

Această carte îți arată cum poate literatura deveni un colac de salvare care să te țină în viață în mijlocul unei societăți totalitare, represive și nedrepte. 

Lumea despre care vorbește Azar Nafisi este una în care femeile sunt arestate dacă îndrăznesc să-și arate o șuviță de păr în public, ieșită de sub voalul negru pe care sunt obligate să-l poarte. Războaiele între Iran și Irak sunt la ordinea zilei, bombele nu le permit oamenilor să doarmă de frică, iar profesorii trebuie să predea numai ceea ce este corect politic. Nu încape loc de vreo carte anti-islamică, occidentalizată, indiferent de valoarea ei estetică, literară sau artistică. 

Citind Lolita în Teheran
Sursă foto: Pixabay

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Libris!

În mijlocul acestui haos guvernat de fanatici religioși, Azar Nafisi descoperă literatura ca pe o metodă de evadare.

Astfel, lectura nu mai este o simplă modalitate de petrecere a timpului liber. Ea devine o experiență esențială de evaziune dintr-o realitate frustrantă. Asta îi învață și pe studenții ei, cât și pe cititori. 

Demisionând din postul ei de profesor universitar în Teheran din cauza presiunilor politice, are o idee sclipitoare. Decide să înființeze un fel de club de lectură ai cărei membri sunt cele mai bune studente ale ei. 

Spuneam că eram în acel loc pentru a ne proteja de realitatea înconjurătoare. Aceasta nu ne dădea pace (…).

Astfel, fetele se întâlnesc în fiecare joi dimineață pentru a discuta despre cărți. Spațiul reconfortant din casa lui Nafisi, locul de întâlnire, devine aproape un univers sacru. Fetele ajung parcă să trăiască doar pentru acele dimineți de joi dimineață și pentru cărți. Acolo discută literatură în timp ce beau ceai, în jurul lor țesându-se o atmosferă intimă, feerică. 

Ne-a creat și ne-a conturat o intimitate (…). Relațiile ne-au devenit extrem de personale, în multe direcții. Nu numai că activitățile cele mai banale căpătau pentru noi o luminozitate nouă, prin prisma secretului pe care-l împărtășeam, dar și viața de zi cu zi ni s-a impregnat cu ficțiune.

E posibil să nu simți că te regăsești în această lume. Trăim într-o țară democratică, iar de războaie nu am mai avut, din fericire, parte de multă vreme. Ideea este însă că Nafisi nu vorbește doar pentru prizonierii unei societăți totalitare. Am simțit că această carte se adresează oricui simte că realitatea este nedreaptă și insuportabilă. Și este oare cineva care nu simte asta uneori? 

Antidotul pe care ni-l livrează Nafisi este ficțiunea. Literatura ne dezvăluie noi dimensiuni și universuri. Reprezintă o cale de evadare din monotonia și răutatea zilei. 

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!

Așa cum au remarcat cei de la Publishers Weekly, cartea nu reprezintă un volum de memorii, de critică literară sau de istorie. Este toate acestea la un loc și ceva în plus. E, poate, documentarul unei vieți trăite în Iran și în (cu) literatură. E o carte care îți vorbește despre o groază de lucruri, în centrul cărora se află însă mereu literatura, componentă esențială a vieții autoarei și a studentelor ei. 

De aceea, romanul este structurat în patru capitole care poartă denumiri de cărți sau autori: „Lolita”, „Gatsby”, „James” și „Austen”. Fiecare capitol face paralelisme uimitoare între evenimentele livrești și cele reale, care se îmbină armonios până la confuzie. De pildă, „Lolita” a fost aleasă fiindcă, spune autoarea, situația ei se aseamănă cu a femeilor din Iran. Sufletul și trupul le sunt capturate de un bărbat diabolic, în primul caz, respectiv de o mulțime de persoane fanatice în al doilea caz. 

Incursiune într-o lume dominată de nedreptate întemeiată pe dogme religioase duse la extrem și integrate, pe nedrept, în politică, acest volum îți oferă o viziune din interior a lumii islamice. Oamenii nu au voie să privească filme, să râdă, să-și arate emoțiile în public… Femeile suferă de un regim foarte dur, fiind supravegheate în permanență de soții lor. 

Cu toate acestea, Nafisi și fetele ei răzbat. Sunt niște femei independente.

Nu sunt libere, în sensul că sunt închise într-o cușcă a totalitarismului. Însă dețin o libertate poate mai importantă – libertatea de gândire și de simțire. Au acces la lumi noi, care nu pot fi interzise de nimeni. 

Apropo despre drepturile femeii, citește chiar aici un interviu cu Medeea Iancu, autoare feministă!

Ce mi-a plăcut la această carte a fost stilul concis și totodată detaliat care te face să dai pagină după pagină, în ciuda faptului că este lipsită de suspans. Mai puțin interesante mi s-au părut anumite detalii care sincer m-au plictisit. Aspectul de jurnal și modul atractiv și autentic în care a fost povestită viața autoarei în timpul șederii ei în Iran au fost alte aspecte care m-au impresionat. 

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cartepedia!

Însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult și care m-a obligat s-o termin de citit a fost autenticitatea limbajului și a povestirii, precum și caracterul confesiv. Am simțit pe tot parcursul romanului că citesc, de fapt, jurnalul autoarei. Sau, mai bine spus, că mă aflu la o cafenea din Iran cu Azar Nafisi, care-mi povestește lin despre ce a trăit în acea țară, dar și despre marea ei pasiune, cărțile. 

O pledoarie pentru literatură, libertate, emoție, ficțiune și empatie. Asta este „Citind Lolita în Teheran”. 


Toate citatele sunt luate din cartea „Citind Lolita în Teheran”, de Azar Nafisi, cu traducere din limba engleză și note de Silvia Osman, Iași, Polirom, 2018. 

Top 3 cărți care te vor face să plângi până la ultima pagină

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
Top 3 cărți

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât devin mai sensibilă când vine vorba de povești captivante din cauza cărora trec prin 5 stări diferite în câteva minute. Nu sunt o persoană foarte sentimentală, dar o carte bună mă poate stoarce de lacrimi. Astfel, după două luni de auto-izolare petrecute printre pagini, vă prezint top 3 cărți care te vor face să plângi până la ultima pagină!

1. Hoțul de cărți – Markus Zusak

O carte vie narată de însăși Moartea.

Liesel a fost trimisă spre adopție de la o vârstă fragedă ajungând într-o familie modestă, dar foarte iubitoare. Acțiunea se petrece în Germania Nazistă, pe la începutul celui de-al doilea Război Mondial. Date fiind circumstanțele, micuța Liesel a fost nevoită să se maturizeze prea repede, învățând să citească doar pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul său; de ce este înconjurată de atât de multă durere și suferință. Totul are să se schimbe atunci când familia ei acceptă să adăpostească un evreu în subsolul casei. Liesel participă la aventura vieții sale fiind prinsă într-o lume a durerii, a tragediei. Va fi capabilă micuța Liesel să păstreze acest secret crucial? Va fi dezvăluit secretul? Citește și vei afla!

„Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.”

Ce mi-a plăcut la această carte? Well, intensitatea fiecărei pagini, povestea fascinantă, complexitatea personajelor… Toate astea m-au făcut să citesc 600 de pagini într-o noapte. Este genul de carte care nu se vrea lăsată din mână, iar finalul acesteia te distruge. Pare că exagerez, dar citește-o și te vei convinge!

Vezi prețul la Libris

Vezi prețul la eMag


Markus Zusak - Hotul de carți

2. Toate acele locuri minunate – Jennifer Niven

O emoționantă poveste de dragoste despre o fată care învață să trăiască de la un băiat care vrea să moară.

Depresia în rândul adolescenților nu este ceva neobișnuit, iar această carte o ilustrează din două perspective diferite. Theodore Finch este copilul „ciudat” de la liceu care are în permanență zâmbetul pe buze, dar care se confruntă cu tulburări grave de personalitate. La polul opus se află Violet Markey care era răpusă de durerea cauzată de moartea surorii sale. Ce îi leagă? Același sentiment parcă interminabil de tristețe și dorința de a muri.

Violet se simțea blocată în micul orășel din Indiana care, de la moartea surorii ei, era un nesfârșit film alb-negru. Finch a fost pata de culoare care a eliberat-o pe Violet din lupta cu depresia. I-a arătat frumusețea locurilor din micul lor oraș, au creat amintiri împreună, au râs, au dansat, au plâns. Au trăit.

„Niciunul dintre noi nu știe cât mai are de trăit, poate încă o lună, poate încă cinci ani – mie îmi place să trăiesc de parcă mi-ar mai fi rămas numai două zile.”

Este fascinant cum o tentativă de sinucidere poate crea o conexiune atât de puternică între doi oameni. Violet și Finch erau incompleți, dar își umpleau unul altuia golurile. Au câștigat lupta cu moartea, sau cel puțin unul dintre ei.

Ce m-a făcut să plâng? Finalul. Este genul de carte care fură o parte din mine când se termină, care mă doare (la propriu), dar pe care aș reciti-o cu plăcere.

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag


Jennifer Niven - Toate acele locuri minunate

3. Printre tonuri cenușii Ruta Sepetys

O lecție de iubire, supraviețuire, demnitate și curaj.

Da, alt roman istoric. Lina, protagonista romanului, este o adolescentă de 15 ani care, în circumstanțele provocate de cel de-al doilea Război Mondial, a fost nevoită să-și părăsească tatăl și să evacueze țara. A străbătut lungul drum până în Siberia alături de mama și fratele ei, un drum plin de pericol, umilință și evenimente tragice. Este pusă în situația de a lupta pentru viața sa. Oare va supraviețui? 

„Unele desene erau, ca și ale lui Munch, pline de durere, altele pline de speranță, de dor. Toate redau realitatea cu acuratețe și puteau fi, în mod cert, considerate anti-sovietice.”

Ce m-a făcut să plâng? Talentul autoarei de a se juca cu sentimentele oamenilor. Dacă vrei să îți simți inima călcată în picioare, ruptă în 1000 de bucăți și lipită la loc, cartea asta e pentru tine. Psihic nu am fost capabilă să mă desprind de ea. Am recitit-o de două ori și cu siguranță aș face-o din nou.

Vezi pretul la Libris

Vezi pretul la eMag


Ruta Sepetys - Printre tonuri cenusii

Well, acestea sunt câteva dintre cărțile care m-au stors de lacrimi până la ultima pagină. Dacă aveți alte idei de cărți, știți unde e secțiunea de comentarii 😉 Enjoy!

Care sunt cele mai populare cărți ale anului 2020? Vezi chiar aici!

Recenzie – „Madame Bovary”, de Gustave Flaubert

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
„Madame Bovary”, de Gustave Flaubert

„Madame Bovary”, de Gustave Flaubert, a fost publicată în 1856. Romanul este dedicat lui Marie-Antoine Joules Senard, avocatul care l-a apărat pe autor în fața justiției. Faptele pentru care s-a făcut vinovat Flaubert sunt strict legate de scrierea acestei cărți. Din cauza ei, a fost învinovățit de „ofensă adusă moralei publice și religioase și bunelor moravuri”.

Aceasta a reușit însă să fie publicată, așa cum am zis adineaori, datorită avocatului. Se pare că francezii veacului al XIX-lea erau indignați de portretul zugrăvit de Flaubert Emmei, protagonista romanului, care refuză să se supună convențiilor sociale și comite adulter, trădându-și astfel soțul credincios.

Cartea urmărește destinul tragic al Emmei.

Crescută de măicuțe, este o fată cuminte a cărei viață este închinată rugăciunii și muncii,însă un vierme de nesupunere și visare își face treptat loc în inima ei prin lecturile pe care le are. Citește romane siropoase și ajunge să nutrească mari iluzii cu privire la fericire, proiectându-și împlinirea în căsătoria cu Charles Bovary, soțul ei, ofițer de sănătate în orașul de provincie Yonville.

Ce lucruri cumplite se vor petrece oare, mai întâi în sufletul Emmei, apoi concretizate în fapte, în clipa în care mărețile iluzii romantice feminine, hrănite de romane sentimentale, se vor sparge de realitatea neîndurătoare și monotonă a unui mic oraș plictisitor și provincial?

Drama unui destin sortit măreției și luxului, dar pierdut în plictisul cotidian? Sau e oare de vină Emma că nu și-a acceptat viața așa cum e ea și a năzuit mereu spre altceva?

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!

Își proiectează mereu fericirea în modă, petreceri cu viconți și marchizi, bărbați, bijuterii și luxul capitalei. Însă ne dăm seama, odată cu ea, că nimic din toate acestea nu o împlinesc cu adevărat. Mereu caută altceva, o voluptate și mai mare, o experiență și mai uimitoare, un bărbat și mai potrivit. Oare nu ar fi fost mai sănătos pentru spiritul ei să-și accepte viața, chiar și monotonă, cu bune și cu rele, și abia apoi să încerce să și-o schimbe?

Ce mai, nu era fericită și nici nu fusese vreodată. De unde venea oare sentimentul acesta de viață neîmplinită, de putrezire bruscă a lucrurilor de care se sprijinea?… Dar dacă exista undeva pe lume un om puternic și frumos, o fire aleasă, exaltată și fină totodată, o inimă de poet într-un chip de înger, o liră cu corzi de bronz, înălțând către cer epitalami elegiaci, de ce nu-i ieșea ei, din întâmplare, în cale? O, ce lucru imposibil! De altfel, nimic nu merita atâta trudă a căutării; totul era minciună!

Nu știu. Însă eu cel puțin nu o pot acuza, precum au făcut mulți, pentru că și-a înșelat soțul. Ce altceva am fi putut aștepta de la o persoană îmbibată în romantism, iluzie și povești de dragoste perfecte, livrești, însă imposibile de ancorat în realitate? Toată viața ei, copilăria, adolescența și nu numai, au fost subjugate de o reverie continuă. Și, atunci, chiar nu mi se mai pare surprinzător unde au dus toate astea.

Fiecare zâmbet ascundea un căscat de plictiseală, fiecare bucurie un blestem, fiecare plăcere dezgustul de ea și până și cele mai plăcute sărutări nu-ți lăsau pe buze decât dorința neîmplinită după o voluptate și mai adâncă.

 

„Madame Bovary”, de Gustave Flaubert
Sursă foto: The New York Times (din filmul „Madame Bovary”, 2014)

Vezi prețul la Emag!
Vezi prețul la Libris!

Va reuși oare madame Bovary să-și accepte destinul sau se va răzvrăti împotriva vieții înseși? Vă las pe voi să aflați!

Povestea acestei femei nu este însă singurul pilon pe care se sprijină construcția lui Flaubert. La aceasta se adaugă critica socială, de unde și subitltul de „Moravuri de provincie”. Scriitorul francez este un critic plin de ironie, umor și incisivitate la adresa obiceiurilor provinciale. De la discursurile sforăitoare, la interesele bănești care acaparează totul, romanul e o veritabilă critică adusă societății franceze din acel veac, care însă e la fel de actuală și astăzi. Amintind din acest punct de vedere de Caragiale, autorul satirizează însăși noțiunea de dragoste pe care o au unele dintre personaje (Rodolphe Boulanger și Léon Dupuis).

Mi-a plăcut stilul curgător al lui Gustave Flaubert, care m-a ținut în priză pe tot parcursul romanului.

Picăturile de suspans căzute ici și colo ușurează, de asemenea, parcurgerea textului (drept dovadă am citit vreo 400 de pagini în 4-5 zile fără pic de efort). „Madame Bovary” abundă, totodată, de minuțioase descrieri ale peisajelor și orașelor, ceea ce pentru mine e un avantaj, însă știu că pentru alți cititori poate fi ceva plictisitor. Profilul psihologic al personajelor este frumos conturat, mai ales Emma este surprinsă impecabil în toate fazele vieții ei.

Nu știu dacă este ceva ce nu mi-a plăcut.

Vezi prețul la Libris!
Vezi prețul la Cărturești!

Poate anumite detalii tehnice legate de activitățile sătenilor din Yonville (agricultura, creșterea animalelor) pe care nu le-am înțeles și care m-au obosit. Dar nu e nimic important, doar un detaliu nesemnificativ mai degrabă.

În final, îmi doresc să precizez că „Madame Bovary” nu e deloc un roman siropos, cum ar putea crede unii. Este un roman de dragoste, având elemente de satiră socială, însă nu se poate încadra nicidecum în categoria romanelor (pur) sentimentale. Dimpotrivă, veți putea observa că autorul este un critic al acestor tipuri de cărți. Dacă v-am convins să-l citiți, vă doresc lectură plăcută!

Îți plac romanele de dragoste? Citește chiar aici recenzia cărții „Dragoste în vremea holerei”, de Gabriel García Márquez!

Citatele au fost preluate din cartea „Madame Bovary”, de Gustave Flaubert, traducere din limba franceză de Florica-Ciodaru Courriol, editura Art, București, 2015.

„Huliganii”, de Mircea Eliade – recenzie

"în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"
Huliganii Eliade

„Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta… Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan.”

Credeai că nimeni nu-ți va spune aceste cuvinte în întreaga existență, nu-i așa? Și totuși… Eliade o face în cartea sa, „Huliganii”. Eliade scriitorul, eseistul, filosoful și, nu în ultimul rând, Eliade – omul transformă acțiunile tinerilor în arta huliganismului.

Ce sunt huliganii? Tinerii pe care Eliade îi vede ca niște entități curajoase, asumate, dureros de reale, pline de instinct, pasiune, dorință, acești indivizi gata să moară pentru principiile și credințele lor. Enervanți de sinceri, prezenți, lipsiți de orice influență a vremurilor, huliganii reușesc să spargă limitele, să spargă falsul adevăr și să lase în urma lor, propria realitate. Fac din libertate un instrument cu care distrug tot ce le stă în cale.

Vezi pretul la eMag
Vezi pretul la Libris

Dinamica cu care își creionează propria lume le dictează firea unică de a fi. Deși personalități diferite, tinerii din carte desființează orice tipar de personaj adaptat până acum unui sistem, unui context sau unei perioade. Tinerii lui Eliade nu se ghidează în viață nici legați de ochi și nici cu ochii închiși. Tinerii lui Eliade știu că niciodată nu pot cădea în lumea prefăcută și lipsită de adevăruri concrete a celor mari, știu asta pentru că fiecare deține propriul adevăr, propria versiune a unei lumi. Nu țin cont de etică, deoarece au propria morală, propriul templu în fața căruia să se închine. Nu devin datori să demonstreze ceva nimănui, ci doar întregului proces de devenire. Nu sunt superiori sau inferiori, ei pur și simplu sunt, aici și acum, în Universul-Minune, numit viață. Laolaltă cu frustrările, dezamăgirile și suferințele lor.

„Dacă eşti tu însuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă, în concret, nimic nu te poate rata.”

Vezi pretul la Cartepedia
Vezi pretul la eMag

Eliade demonstrează prin cartea sa că adevărata frumusețe a unui tânăr nu stă în capacitatea acestuia de a se adapta drumului parcurs, ci în curajul de a-și crea propriul destin, propria întâmplare. De a face din el, propriul Dumnezeu. Un huligan nu are repere, nu are puncte fixe de care să se agațe, ci își modelează, prin propria conștiință a experiențelor, un stil specific de a simți și de a trăi, propria ideologie. Un huligan se impune prin ambiție, tărie de caracter și supunere doar față de el însuși! Orice întâmplare a lumii exterioare devine o banalitate, un fapt a cărei semnificație o înțelege prea bine, dar refuză să o aplice modului de a exista.

Prin urmare, acești oameni, prin filosofiile lor, îți rezumă singurul sens general-valabil al vieții: tragedia nu constă în greșeala față de ceilalți și în faptul de a crea antipatii, ci în abandonarea ta, a sufletului și a minții tale, în favoarea validării și a acceptării celor din jur.

Îți place Mircea Eliade? Citește chiar aici mai multe despre el!
Derulează înapoi