Category archive

Dosarul Săptămânii

Apă și canalizare? Nu există așa ceva!

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
apă și canalizare

Atenția presei din România și a ONG-urilor se îndreaptă, în ultimul timp, asupra necesității educației sexuale, violenței asupra femeilor, carențelor sistemului de învățământ. Atenția politicienilor noștri, în schimb, este îndreptată spre alți politicieni: dau vina unii pe alții pentru problemele de care se plâng cetățenii, numesc în funcții publice persoane care nu au experiență în domeniu și multe alte activități irelevante pentru îmbunătățirea statului nostru. O problemă însă rămâne nerezolvată și ignorată de toată lumea: apa și canalizarea.

Haideți să facem un exercițiu de imaginație

Potrivit INS, în anul 2019, 54,2% din populația rezidentă a țării a fost conectată la sistemele de canalizare. De asemenea, 52,9% din populația rezidentă a fost conectată la sistemele de canalizare prevăzute cu stații de epurare. Nu este scenariul unei drame, ci realitatea pe care o trăiesc oamenii în România anului 2020.

Față de anul 2018, potrivit aceluiași comunicat de presă al INS, în anul 2019 numărul de persoane ce beneficiau de o locuință conectată la sistemele de canalizare a crescut cu 221.883, iar cele ce aveau locuința conectată la sistemele de canalizare prevăzute cu stații de epurare, cu 229.014. Creșterea aceasta s-a datorat construirii rețelelor de canalizarea și a utilizării unor noi stații de epurare a apelor uzate.

Deși se poate observa o creștere de la un an la altul, procentajul este încă redus, iar situația este cu atât mai îngrijorătoare, cu cât diferența dintre mediul urban și cel rural este semnificativă. Institutul Național de Statistică anunță: „În anul 2019, în mediul urban populația conectată la canalizare a fost de 9.502.609 persoane, reprezentând 90,9% din populația rezidentă urbană a României. În mediul rural un număr de 1.012.315 persoane au beneficiat de servicii de canalizare, reprezentând 11,3% din populația rezidentă rurală a României”.

La o primă citire, acestea par doar niște cifre nefericite

Ceea ce se întâmplă, de fapt, este că mii de familii din mediul rural și sute din mediul urban se spală în ligheane, uneori cu apă rece, au toaletele în curte, procură apa din fântâni. Mulți dintre aceștia nici măcar nu au posibilitatea de a-și lua apă. Motivele sunt următoarele: fie pentru că sunt bolnavi și singuri, așa încât nu pot face acest efort, fie pentru că drumul până la cea mai apropiată sursă de apă este prea lung.

Consecințele unei igiene precare datorate mediului de trai, implicit a lipsei de apă curentă, sunt resimțite mai ales în timpul pandemiei, când observăm pe zi ce trece o creștere a numărului de cazuri de persoane infectate cu noul virus. O cauză a acestui fenomen este reprezentată, așa cum spuneam, de absența igienei minime, motiv pentru care oamenii fără condiții de trai decente sunt mai sensibili la virusuri și contactează mai ușor boli.

Faptul că, în anul 2019, doar 11,3 % din populația rezidentă rurală a României a beneficiat de servicii de canalizare este o situație alarmantă. Deși INS încă nu a prezentat un raport privind anul 2020, anticipăm o creștere a serviciilor de canalizare, dar, chiar și așa, problema este departe de a fi rezolvată. Vorbim, deci, despre dezvoltarea unei rețele de canalizare care ar asigura un trai decent, de care orice țară dezvoltată ar trebui să dispună.

Potrivit Ziarul Financiar, „lungimea conductelor de gaz din România a crescut în 2019 cu 874 km și a ajuns la 42.300 km. Ritmul mediu anual de creştere a reţelei de gaz din România este de 730 km în ultimii 6 ani. În acest ritm, ar trebui 80 de ani pentru a ajunge la 100.000 km de rețea de gaz, cât are Ungaria. Așadar, lungimea reţelelor de apă a crescut cu 2.000 km şi lungimea reţelelor de canalizare cu 1.800 km în 2019”.

Nu putem să așteptăm ca oamenii pe care îi votăm să se trezească la realitate

În timp ce statisticile arată că este posibil ca abia peste 80 de ani să ne putem considera o țară civilizată, dacă se continuă în ritmul acesta, iar autoritățile dorm, ONG-urile încearcă să cârpească găurile pe care le are această Românie defectă. Trebuie să luăm problema în propriile noastre mâini și să contribuim la schimbarea pe care ne-o dorim atât de mult.

Crucea Roșie Română a înțeles acest lucru și a inițiat, împreună cu Domestos (prin proiectul „Susține igiena în școli”), un proiect comun numit „#Dreptul la toalete: Toaletele în școli nu ar trebui să fie un privilegiu”. Aceștia au constatat realitatea sutelor de școli din România care au toaletele în curte sau nu pot folosi toaletele din școli din cauza gradului de deteriorare al acestora.

De asemenea, Crucea Roșie are in derulare un proiect prin care își propune să transforme apa caldă într-o normalitate, în condițiile în care, așa cum este menționat pe site-ul lor oficial, 1 din 4 români nu are acces la apă caldă. Împreună cu Ariston Thermo România, în anul 2019 au reușit să doneze „peste 644 de boilere electrice de ultimă generație către 371 de instituții din întreaga țară, de care au beneficiat peste 80.000 de copii și vârstnici”.

Cum poți ajuta și tu? Înscrie o școală în program sau donează, pentru ambele campanii, prin intermediul formularelor pe care le poți găsi pe site-ul oficial crucearoșie.ro.

Trăind la țară, am simțit pe propria piele această realitate

Până la vârsta de 13 ani, nu am avut apă curentă în casă. De canalizare nici nu se putea pune problema. Verile erau ușoare: foloseam toaleta din grădină, iar apa potabilă ne-o luam din fântâna de la colț. Iernile, în schimb, erau adevăratul chin: drumul până la fântâna de la colț părea interminabil. Am avut norocul posibilității materiale pentru a ne construi propriul sistem de canalizare și apă curentă pentru a avea parte de o viață decentă.

Mulți oameni din România nu au această posibilitate. Până una-alta, haideți să ne tragem la răspundere politicienii pe care noi i-am pus în funcție. Să înțelegem că noi le-am dat puterea de care ei dispun și că ei se află acolo pentru binele nostru. Haideți să nu mai cerem o schimbare, dacă noi nu putem să contribuim măcar cu 1% pentru ea. Să fim mai puțin egoiști, pentru a vedea trista viziune de ansamblu. Nu suntem bine, dar putem fi, dacă luptăm pentru asta. Apa caldă și canalizarea nu mai pot fi beneficii pe care le ai doar dacă locuiești în mediul urban. Trebuie să devină o normalitate în orice mediu.

Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și peste acesta.

Nu suntem prea tineri să înțelegem ce alegem!

"în Dosarul Săptămânii/Păreri și opinii" "de POV21"
Snowflakes (fulgi de zăpadă), depresivi, leneși, narcisiști: sunt doar câteva dintre cuvintele prin care sunt descriși tinerii Generației Z. Un lucru însă nu se poate spune despre noi: că suntem prea tineri să înțelegem ce alegem.

Snowflakes (fulgi de zăpadă), depresivi, leneși, narcisiști: sunt doar câteva dintre cuvintele prin care sunt descriși tinerii Generației Z. Un lucru însă nu se poate spune despre noi: că suntem prea tineri să înțelegem ce alegem.

În clasa a IV-a, am primit o riglă peste degete pentru că ieșisem afară, în pauză, cât timp ningea. Venisem cu încălțămintea udă, nu ne era permis acest lucru. Știam că nu era corect să fiu mustrată în acest fel și am purtat durerea aceea surdă cu mine prin viață. O simțeam de fiecare dată când mi se închidea o ușă în nas, când eram făcută nesimțită pentru că îmi ceream drepturile sau când reclamam abuzurile.

Țipam, dar nu mă auzea nimeni.

La vârsta de 16 ani câștigam o vacanță la Brașov de pe urma unui concurs de eseuri despre comunism. Timp de o săptămână, am avut activități menite să ne facă să înțelegem mai bine acea perioadă dură pentru România. Mai mult decât atât, am întâlnit câțiva dintre muncitorii întreprinderii de autocamioane Steagul Roșu, Secția 440 „Matrițe” care au pornit revolta de la Brașov, din anul 1987. Am avut norocul și onoarea de a sta de vorbă cu cei care au inițiat această mică revoluție, iar pe măsură ce detaliile sângeroase și dureroase ieșeau la iveală, conștientizam că avem în fața noastră niște eroi. Să fi avut cu vreo 2, 3 ani în plus față de noi când s-au răzvrătit împotriva nedreptăților.

Știam, desigur, datorită orelor de istorie din generală, dar și datorită tatălui meu, ce însemna comunismul de dinainte de această excursie. Știam cum trebuia să fie o echipă de conducere a statului, ce calități trebuia să aibă și că e musai să mă facă să mă simt în siguranță în țara mea.

Nu mă mai simțeam în siguranță în țara mea.

Cu ceva timp înainte, se întâmpla tragedia din Colectiv. Pentru că făceam naveta și aveam ore după-amiază, mereu mă prindea seara prin oraș. Îmi aduc aminte că, scăpând de la liceu, se strânsese lume în Piața Unirii din orașul meu, într-un protest împotriva corupției care a dus la uciderea atâtor oameni. Știam cât de greșit era ce se întâmplase și că așa ceva e de neconceput, așa că m-am alăturat protestului. Nu mă mai simțeam în siguranță în țara mea. Abia începusem clasa a 9-a.

Sunt prea tânără să înțeleg ce aleg?

Astăzi am 20 de ani. Înțeleg acum, la fel cum înțelegeam și la 15 ani, ce reprezintă binele și răul. Desigur, acum cu o perspectivă mai avansată asupra vieții, dar cu același simț al dreptății înrădăcinat în piele. Încă mi se spune că sunt prea tânără să înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul meu, de parcă aș avea în fața ochilor o bucată de sticlă colorată care îmi distorsionează realitatea și mă face să văd lumea în roz.

Când mă uit în dreapta mea și văd o femeie agresată de un bărbat, iar în stânga câțiva copii cerșind în frig, mi-aș dori să văd lumea în roz.

Când am prieteni din comunitatea LGBTQ care îmi povestesc despre cum se feresc ca lumea să afle că au o orientare sexuală diferită, pentru a nu fi stigmatizați, mi-aș dori să văd lumea printr-o bucată de sticlă colorată. Când aproape un sfert din mamele minore din Europa se află în România, aș da orice să pot să trăiesc în bula mea.

În sfârșit, toate țipetele meu se materializau în ceva concret.

La vârsta de 18 ani am început să am o voce pe care până atunci mi-o doream atât de tare. Simțeam că în sfârșit puteam să vorbesc, puteam să țip, să militez împotriva tuturor neajunsurilor pe care le vedeam în jurul meu. Acela a fost momentul în care legea îmi acorda dreptul de vot.

Toate aceste nedreptăți și lucruri care trebuiau schimbate le-am observat încă de la o vârstă foarte fragedă. Nu aveam nevoie de maturitatea unui om de 50 pentru a-mi da seama că nu aveam toate facilitățile necesare unui om bolnav, într-un spital de stat. Îmi sunt de ajuns cei câțiva ani de viață pentru a înțelege că aspecte precum corupția, infracțiunile, abuzurile de orice fel nu stau la baza unui stat democratic.

Într-o țară în care abuzurile sunt la ordinea zilei, este imposibil ca un tânăr să nu priceapă ce se întâmplă în jurul său.

Ce înseamnă, de fapt, prea tânăr, când încă de când ne naștem facem alegeri? Cum putem greși în votul pe care-l exercităm când avem în față toate dovezile a ceea ce e bun și rău?

Nu suntem prea tineri să înțelegem ce alegem! De ce nu vorbim despre vârstă atunci când tinerii cresc cu violența în familie? Când fete de 13, 14 ani sunt violate de propriile lor rude? De ce suntem prea tineri să luam decizii, când copiii din mediile rurale renunță la școală pentru a munci și pentru a-și întreține familia? De ce acești copii nu sunt prea tineri să trăiască și să înțeleagă asemenea lucruri?

Votul meu de azi este votul pentru viitorul meu și al generației următoare. Îmi înțeleg responsabilitatea și am discernământul necesar pentru a înțelege de ce votez și ce votez. Dacă la 15 ani ieșeam în stradă împotriva corupției împreună cu alți mii de tineri, cu siguranță că înțelegeam cu toții că aceasta era atitudinea potrivită pentru a schimba lucrurile în țara noastră.

Suntem mult mai mult decât suma unor ani!

Tinerii reprezintă viitorul, încetați să ne mai priviți ca pe niște copii! Istoria ne-a învățat care sunt consecințele nepăsării, a ignoranței și refuzăm să fim subestimați doar pentru ca nu am prins „vremurile grele”. Ceea ce unii oameni trebuie să înțeleagă este că doar unindu-ne forțele putem face o schimbare benefică pentru toți. Noi nu suntem dușmanii voștri, așa că nu vă mai comportați de parcă ar fi vina noastră că ne-am născut după ’95!

6 decembrie este data în care ne alegem parlamentarii. Ne facem temele din timp și promitem să fim acolo. Indiferent ce părere ai despre candidați, du-te și votează. Nu ai voie să îi lași pe alții să aleagă ce cred ei că e mai bine pentru tine.

Schimbarea stă în mâinile noastre!

De ce să nu fii descurajat dacă nu ai drept de vot – De vorbă cu Generația VOT

"în Dosarul Săptămânii/Interviuri" "de POV21"
Generația VOT

Am stat de vorbă cu câțiva tineri din Generația VOT pentru ca tu să afli cum poți contribui la schimbare, chiar dacă nu ai vârsta legală de vot. Vom face cunoștință cu: Alexandra Mihai, Mihai Tănase, Ștefan Lupu, Catinca Iorga.

1. Ce i-ai spune unui tânăr care încă nu are drept de vot?

„Informează-te, află cum funcționează statul, ce e aia o Constituție, de ce avem Parlament, ce e un consiliu local, ce face președintele. Aceste aspecte trebuie să fie cunoscute, întrucât te vor ajuta să fii un cetățean informat chiar dacă nu ai drept de vot. Viața civică nu începe odată cu vârsta de 18 ani!” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„Lipsa dreptului la vot nu înseamnă, în mod automat, că nu te poți implica în comunitatea ta. Îndeamnă-ți prietenii cu drept de vot să o facă, implică-te în asociații, luptă pentru ca localitatea, județul și țara ta să se schimbe exact așa cum îți imaginezi. Vârsta nu este și nu va fi niciodată un impediment, câtă vreme lupți pentru drepturile tale informat și pragmatic.” – Mihai Tănase, 17 ani;

„Implică-te! Implică-te cât mai mult! Documentează-te pentru a ști ce să faci când vei avea tu 18 ani și drept de vot!” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„Aș încuraja tinerii să se informeze despre ce se întâmplă în politică încă de la începutul liceului, chiar dacă nu au drept de vot. Informația acumulată de acum îi va ajuta să ia decizii în viitor, când își vor putea exercita dreptul la vot.” – Catinca Iorga, 19 ani.

2. Care ar fi motivele pentru care oamenii nu ies la vot?

„Oamenii nu ies la vot pentru că sunt dezinformați, oamenii nu ies la vot pentru că sunt egoiști. Oamenii nu ies la vot pentru că preferă să trăiască în incertitudine în loc să depună un efort minim pentru a înțelege cum funcționează votul. Oamenii nu ies la vot din frică, nesiguranță. Toate emoțiile negative legate de vot se nasc din nesiguranță. «Dacă ies la vot, cu cine votez? Nu ies la vot, politica mă corupe! Nu ies la vot, protestez împotriva politicienilor care îmi distrug țara!» Toate aceste motive sunt nefondate și pot fi ușor contrazise. Dacă ești informat, primești răspuns pentru toate întrebările menționate anterior.” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„Motivele sunt multe și variate, dar în primul rând vorbim de o dezinformare în masă. Sintagme precum «oricum sunt toți la fel» sau «nu o să se schimbe nimic» pot fi combătute prin informarea cetățenilor. Aceștia trebuie să știe că în absența lor de la urnele de votare partidele politice câștigă alegerile fără o majoritate reală, reprezentativă, ci doar una relativă, față de numărul votanților. Cred că principala idee este că oamenii sunt dezinformați, iar dezinformarea atrage cu sine comportamente anticivice.” – Mihai Tănase, 17 ani;

„«Lasă, un vot nu schimbă nimic». Ăsta ar fi principalul motiv pentru care oamenii nu ies la vot.” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„De multe ori, oamenii nu ies la vot deoarece consideră că toți politicienii sunt la fel și că votul lor nu ar schimba nimic. Totuși, realitatea este că, atunci când mulți cetățeni se implică, politicienii vor realiza că țara necesită o schimbare. Aceștia vor fi nevoiți, astfel, să respecte voința poporului.” – Catinca Iorga, 19 ani;

3. Ce părere ai despre votul obligatoriu? Avantaje și dezavantaje

„Votul obligatoriu îi avantajează pe candidați și, simultan, ar trebui să ne avantajeze și pe noi. Trebuie să învățăm să fim responsabili și în acest fel există mai multe posibilități de a-ți exercita dreptul la vot. Dacă votul ar fi opțional, am lupta să convingem, la fel ca în cazul votului obligatoriu, cât mai multe persoane să voteze. Munca noastră nu s-ar schimba. Votul opțional ar aduce cu sine mai multă responsabilitate din partea politicienilor, însă ne-ar aduce pe noi, cetățenii, într-o poziție de comoditate, ceea ce nu e bine. E, într-adevăr, un subiect complex.” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„Sunt în totalitate de baricada celor care nu susțin dreptul la vot, motivul fiind dat tocmai din întrebare. Când vorbim despre vot, vorbim de un drept, nu de o obligație. Exercitarea unui drept este condiționată de voința cetățenilor de a o face. Deși în diverse cercuri este susținută această idee drept o rezolvare la problema prezenței reduse, eu unul consider că e mai sănătos pentru țară ca cetățenii să meargă la urne pentru că își doresc asta, să meargă informați, decât să fie obligați să voteze și să o facă în mod inconștient.” – Mihai Tănase, 17 ani;

Avantaje: Alesul are o reprezentativitate mai mare și am avea o prezență mai mare la vot.
Dezavantaje: Obligi omul și intri în viața lui fără să-l faci să înțeleagă de ce să iasă la vot.” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„Votul obligatoriu ar putea, pe de-o parte, să mobilizeze cetățenii și să crească responsabilizarea socială. Dar, pe de altă parte, cei neinteresați ar putea sa se simtă obligați să facă ceva ce nu își doresc, ceea ce contrazice idealul libertății.” – Catinca Iorga, 19 ani;

4. Este pandemie și tinerii sunt speriați că se vor infecta sau îi vor infecta pe cei dragi. Care este opinia ta privind exercitarea dreptului de vot în pandemie?

„Ne expunem aceluiași risc la care ne expunem când mergem la supermarket, la bancă sau când circulăm cu mijloacele de transport în comun. Ne asumăm riscul atunci când mergem să achiziționăm cele necesare pentru următoarea săptămână, dar nu ne asumăm să ieșim la vot pentru a alege cine ne va reprezenta în următorii 4 ani?” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„Consider că frica de infectare în procesul de votare este una justificată doar pe jumătate. Da, ne poate fi frică tuturor dacă plecăm de la premisa că organizatorii procesului electoral nu vor respecta măsurile și nu vor impune votanților să o facă de asemenea. Totuși, nu cred că își dorește cineva să plece de la premisa că oamenii care organizează acest proces sunt ignoranți. Trebuie să avem încredere în ei și, mai ales, să ne protejăm pe noi înșine purtând masca, păstrând distanțarea și fiind precauți.” – Mihai Tănase, 17 ani;

„Sincer, sunt absolut de acord. Riscul e mult mai scăzut decât când mergi la cumpărături. Măsurile luate sunt foarte drastice, dar foarte bune, pentru a limita răspândirea virusului.” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„Deși temerile sunt normale în această perioadă, consider că problema riscului de infectare odată cu mersul la urne nu este mai sever decât cea legată de mersul la magazin, de exemplu. Există posibilitatea de a alege să votezi în cursul dimineții, când aglomerația este mai mică. De asemenea, se respectă măsurile de distanțare, purtarea măștii și poți să aduci un pix propriu. Nu în ultimul rând, timpul petrecut în cabina de vot este redus, ceea ce reduce semnificativ riscul de infectare.” – Catinca Iorga, 19 ani;

Dacă ești curios să afli mai multe despre Generația VOT, poți citi aici!

Generația VOT

5. Consideri că ar trebui introdus votul la 16 ani?

„Vorbind din experiența personală, la 16 ani nu știu dacă eram destul de responsabilă pentru a mă informa și a face o alegere corectă pentru mine, însă nu știu ce să spun în cazul în care aș fi fost conștientă că am dreptul de a vota la 16 ani. Generațiile noi se dezvoltă mult mai repede din toate punctele de vedere, însă depinde foarte mult și de mediul din care provii. Introducerea dreptului de vot la vârsta de 16 ani e un subiect care trebuie dezbătut serios.” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„Este o idee pe care am susținut-o de la prima ei apariție în spațiul public. Oferirea dreptului la vot persoanelor între 16 și 18 ani este o soluție la diferite probleme. Pe de-o parte aduce cu sine o responsabilizare a tinerilor sub 18 ani, iar pe de altă parte atrage un interes sporit al politicienilor față de elevi. Până la acest moment, o bună parte a politicienilor a desconsiderat elevii ca o populație de interes, având în vedere că aceștia nu pot vota. Astfel, dezinteresul dovedit în campaniile electorale față de subiectul «educație» a crescut de la sesiune electorală la sesiune electorală. Este firesc ca elevii să fie parte a acestui proces și îmi doresc ca în spațiul public să existe mai multe inițiative de promovare a acestei măsuri.” – Mihai Tănase, 17 ani;

„Dacă Statul ar prezenta de ce e important votul și mersul la vot, prin introducerea unui curriculum în școală, da, sunt foarte de acord. De exemplu, curriculum aplicat pe «Cultura civică»/ «Cultura societății».” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„Personal, extinderea dreptului de vot la 16 ani este o măsură benefică, întrucât există tineri care sunt interesați și au o părere clară despre cine ar trebui sa fie la conducere. De asemenea, liceenii ar putea deveni mai interesați dacă ar ști că vocea lor contează.” – Catinca Iorga, 19 ani.

6. În trecut, au existat cazuri în campania electorală în care candidații partidelor politice dădeau produse alimentare la persoanele cu drept de vot din zona rurală. Ce părere ai despre această metodă de campanie electorală?

„E foarte ușor să vrăjești alegătorii cu 2 pungi de făină și 2 de mălai în România. Părerea mea e că se numește șantaj emoțional, nu campanie electorală. Ți-am oferit produse alimentare, tu ne vei oferi votul tău pentru că te simți obligat să o faci.” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„În mod evident, este una condamnabilă. Vorbim, în situația aceasta, de o manipulare directă. Oamenii din mediul rural au un statut economico-social redus, în România rata sărăciei este una crescută, iar politicienii care abordează aceste tehnici știu asta. Oferă oamenilor săraci, pentru care traiul de la o zi la alta nu este garantat produse alimentare, iar asta, implicit, le aduce voturi. În loc ca politicienii să militeze pentru o informare corectă și creșterea condițiilor de viață pentru acești oameni, ei profită de necazurile lor și atrag capital electoral.” – Mihai Tănase, 17 ani;

„Este o campanie greșită, candidații și-au dat seama că pierd controlul maselor și încearcă să le manipuleze.” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„Campania electorală care folosește produse alimentare pentru a convinge electoratul rural să voteze un anume partid este clar o măsură manipulatoare, care intensifică corupția.” – Catinca Iorga, 19 ani.

7. Credeți că prin Generația VOT ați reușit să vă convingeți câțiva prieteni să iasă la vot?

„Sunt sigură că am convins câțiva prieteni să iasă la vot! Am ales să fac parte din această mișcare din dorința de a face o schimbare. Dacă am convins măcar 3 persoane să iasă la vot, eu sunt mulțumită. E mai mult decât nimic.” – Alexandra Mihai, 18 ani;

„Cu siguranță, iar proiectul nu este încă gata. Scopul nostru este o prezență de peste 50% la vot din partea tinerilor și nu ne vom opri până când nu va fi atins!” – Mihai Tănase, 17 ani;

„Da. Cel puțin 30 de prieteni de-ai mei au înțeles de ce trebuie să meargă la vot.” – Ștefan Lupu, 17 ani;

„Generatia VOT a avut până acum un impact foarte mare, inclusiv printre prietenii și colegii mei. Aceștia au fost impresionați de inițiativă, și au apreciat astfel și mai mult această oportunitate de implicare civică.” – Catinca Iorga, 19 ani.

Nu știi de unde să începi? Nu știi ce trebuie să faci pe 6 decembrie? Generația VOT ne informează de mai multe săptămâni. Dacă încă nu te simți informat, poți citi aici despre candidații care candidează la Camera Deputaților și la Senat. Însă, înainte să te duci să votezi, citește aceste informații de aici.

Cercetează și pune întrebări! Distinge știrile false de cele reale! Citește legi și află-ți drepturile! Nu te uita doar în Constituția României. Verifică și alte legi, deoarece vei observa că sunt destul de multe.

Ești minor și nu ai drept de vot? Dar ai șansa să te implici pentru o schimbare. Sunt destul de multe asociații pentru tineri. Poți candida în Consiliul Elevilor din liceul tău, dacă simți nevoia, că trebuie să existe o schimbare.

Concluzia este: Nu doar de la 18 ani poți schimba ceva. E decizia ta dacă te vei implica și vei lua parte la schimbări sau nu!

Vor trece alegerile parlamentare așa cum au trecut și cele locale. Nu te vei mai implica civic? Nu vei mai produce schimbări în comunitatea ta? Sfatul nostru e să continui și venim în ajutorul tău. Funky Citizens a realizat un ghid, având scopul ca tu să devii un cetățean model. Ghidul poate fi accesat aici! Te provocăm să te implici. Accepți provocarea?


Autori: Filimon Andreea-Gabriela și Tîrziu Petre-Daniel

Bărbați vs femei: cum percep diferența dintre sex și dragoste?

"în Dosarul Săptămânii/Psihologie & Relații" "de POV21"
diferenta dintre sex si dragoste

Am întrebat 100 de români care e diferența dintre sex și dragoste. Ei bine, nu chiar 100. Mi-am luat la întrebări câțiva prieteni, curioasă fiind în special să văd dacă există vreo diferență de percepție între băieți și fete pe acest subiect.

Indiferent că îl numim sex sau dragoste, actul în sine reprezintă o descărcare de energii. Tocmai pentru că finalitatea actului intim, teoretic vorbind, este aceeași, mulți consideră că nu există nicio diferență reală între cele două acțiuni. Din punctul acesta de vedere, n-am cum să nu fiu de acord. Dar dacă privim problema mai îndeaproape, putem să constatăm că pentru una din cele două ai nevoie de ceva mai multă atenție și grijă pentru a te bucura pe deplin de experiența trăită.

Bărbații o să mă considere o romantică, o idealistă, o visătoare pentru ceea ce am de gând să spun. Am o veste proastă pentru voi: nu sunt singura! Ba chiar există, printre voi, masculi care vor fi de acord cu mine. A face dragoste implică o conexiune puternică între doi oameni. E genul acela de legătură care merge dincolo de cuvinte, de ce e palpabil. Să fii îndrăgostit de persoana cu care împarți aceste momente intime face ca experiența să fie mult mai intensă și specială.

Sexul e o simplă împlinire a nevoii umane de sute de ani, aceea de împerechere.

Nu mă înțelege greșit, ambele concepte reprezintă tot o împlinire a acestei nevoi, însă dragostea împachetează această necesitate în ceva mai pur. Ce e mai frumos decât să ai chimie cu omul tău special, să existe acea tensiune sexuală, iar totul să meargă natural?

A face dragoste e mai mult decât a avea orgasm.

E minunat să ai orgasm, dar se întâmplă de multe ori ca actul intim să nu conducă înspre asta, pentru că scopul său nu este punctul culminant. Atenția îți este îndreptată spre partener, spre modul în care se simte, dai mult mai multă importanță preludiului. Îți dorești ca acesta să se simtă iubit, apreciat, în siguranță cu tine.

În momentul în care faci sex, lucrurile sunt mai simple. Ambii luptați pentru descărcarea electrizantă de final, iar relația dintre voi este strict de ordin fizic. Nu putem vorbi nici de momente de vulnerabilitate, pentru că fix de asta vreți să scăpați amândoi.

 Ce spun bărbații?

Un prieten de-ai mei mi-a spus, referitor la această întrebare – dacă există sau nu o diferență dintre sex și dragoste: „Eu cred că atât dragostea, cât și sexul sunt niște acțiuni prea complexe pentru a le putea compara sau explica. Ambele sunt nevoi, dar, experimentând atât sexul cu o persoană necunoscută, cât și cu persoana iubită, pot spune că nu e același lucru. Cred că depinde, pentru mine cel puțin, de persoana cu care ești. Dacă e cea potrivită, sexul e tot o energie, tot un fel de dragoste”.

Un alt prieten a venit în completarea lui: „Sexul are nevoie de o scânteie fizică, în timp ce dragostea are nevoie de un foc psihic și de o scânteie fizică”. Am fost surprinsă să aflu că părerea prietenilor de gen masculin este asemănătoare cu cea a prietenelor mele în ceea ce privește acest subiect.

Există situații în care poți face atât sex, cât și dragoste, cu aceeași persoană.

Nu are nicio legătură intensitatea fizică cu care se petrece actul, cât de animalic ești în pat, ci atenția pe care v-o acordați. Nu ți s-a întâmplat niciodată să te afli în mijlocul momentului și să te trezești gândindu-te la altceva? Atunci când relația nu mai merge atât de bine și partenerii sunt deconectați unul de la celălalt, actul intim tinde să devină o simplă descărcare, fără vreo implicare sentimentală.

 Ce părere au femeile?

Același lucru mi l-a spus și o prietenă: „Dragostea o faci cu persoana pe care o iubești, contând mai mult sentimentele decât actul sexual in sine, pentru că se simte iubirea dintre voi și totul e mai senzual. După părerea mea, nu poți face dragoste la un one night stand, adică ce dragoste poți avea acolo? Și chiar dacă ești într-o relație, nu faci mereu dragoste. Eu am făcut de câteva ori și nu se compară cu nimic, e cu totul altceva decât sexul în general. Am făcut și dragoste și sex cu persoana cu care sunt împreună, iar uneori mă simțeam folosită când nu îmi oferea aceeași atenție ca la început, când totul era mai intim”.

O perspectivă interesantă a actului mi-a oferit-o o altă prietenă, care privește dragostea drept un preludiu, iar sexul, momentul de după, punctul culminant: „Sexul este doar momentul în care se consumă actul. Acolo se va ajunge indiferent dacă partenerii programează momentul sau e ceva spontan, ca sexul într-un loc public. Pentru mine, dragostea e ca un fel de preludiu, pe care poți să îl faci doar cu omul iubit, dar tot la sex se ajunge. A face dragoste e momentul în care ți se confirmă sentimentele pentru celălalt, pentru că îți dăruiești trupul persoanei dragi, iar sexul e ceea ce întreține în mare parte relația”.

Indiferent dacă îl numești sex sau dragoste, actul intim trebuie să fie întotdeauna consimțit și trebuie să țină cont de dorințele fiecăruia. Comunicarea cu partenerul diferențiază un sex bun de unul nereușit, așa că încearcă să lași pudoarea deoparte și vorbește deschis despre fanteziile, plăcerile tale și insecuritățile pe care le ai. Diferența dintre sex și dragoste poate depinde de la persoană la persoană – nu există un adevăr general valabil, însă, cel mai important aspect este să-ți creeze plăcere.

De vorbă cu Cosmina – o tânără de succes

"în Dosarul Săptămânii/Interviuri" "de POV21"
tânără de succes

Dacă în general interviurile sunt cu oameni importanți, cunoscuți și deja consacrați, eu prefer să merg mai mult pe ideea de promovare. Ca cititor, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre un om la început de drum sau care a pus pe picioare un proiect fără prea mult ajutor extern. Îmi place să văd oameni dedicați și pasionați de ceea ce fac și vreau să surprind omul din spatele proiectului și câtă muncă necesită de fapt, chiar dacă poate din exterior lucrurile par altfel.

Sunt sigură că ați auzit măcar o dată de GROW, TEDx sau „Tineri de succes”. Ei bine, alături de Hrițuc Cosmina-Maria, avem șansa de a pătrunde puțin mai mult în „miezul” acestor proiecte, dar cel mai important, avem șansa de a înțelege, într-o oarecare măsură, sentimentele și experiențele din cadrul acestora. Așadar, astăzi stăm de vorbă cu o tânără de succes.

Î: Bună, Cosmina. Mă bucur tare mult că ai acceptat să ne acorzi acest interviu. Cum e să fii cea căreia i se ia interviul și nu cea care intervievează?

R: E o poziție puțin ciudată, pentru mine, în ideea că sunt obișnuită să pregătesc un set de întrebări pe care, evident, îl știu dinainte, dar când trebuie să răspunzi… Măi, e ciudat să vorbești despre tine, știi?

Î: Pentru început, cum te-ai descrie în câteva cuvinte pentru persoanele care nu te cunosc?

R: Cred că „workaholică” e pe primul loc, dinamică, optimistă. Pozitivă n-aș spune, pentru că acum e pandemie și n-aș vrea să intrăm în confuzii de genul ăsta și, nu în ultimul rând, fericită.

Î: La momentul actual ești studentă în ultimul an la Comunicare & PR, în cadrul FSPAC. Ce te-a determinat să alegi acest domeniu și cum a început totul?

R: Eu dintotdeauna mi-am dorit să vorbesc oamenilor, nu știam cum, dar asta voiam. După liceu, fiind la științe sociale intensiv engleză, evident că îmi doream să merg tot în zona asta, pentru că mereu am fost pasionată de limbi străine. Dreptul mi se părea mult prea rigid ca sistem pentru personalitatea mea, în legătură cu jurnalismul eram puțin în dubii, însă știam că vreau să merg în Cluj, așa că am intrat pe site-ul UBB-ului și dintre toate facultățile și specializările, Comunicare & PR mi s-a părut cea mai bună opțiune pentru mine.

Î: Event planner & organizer – care este ultimul eveniment pe care l-ai organizat fizic și cum ți-a afectat pandemia activitățile de zi cu zi?

R: Practic, pandemia m-a oprit din tot ce făceam, s-a oprit viața, s-a oprit planeta și m-am oprit și eu cu ea. Dar în legătură cu ultimul eveniment pe care l-am organizat… cred că a fost ediția de Crăciun de la Cluj Design Days, care a fost și este în continuare un proiect de suflet, pentru că am învățat extraordinar de multe lucruri acolo. Știi cum e, pleci la drum cu niște așteptări și-ți imaginezi că o să ai legătură doar cu oameni importanți și că o să faci lucruri vitale pentru comunitate, dar, în final, ajungi să fii la evenimente cu ciocanul în mână și să bați cuie. În teorie se numește project management, în practică se cheamă “faci di tăti”. A fost ultima ediție Cluj Design Days pe care am organizat-o de Crăciun și chiar mi-am dat tot interesul, adică am fost acolo 24/24 să mă asigur că totul merge bine. În final, m-au bucurat tare mult reacțiile oamenilor, să le văd sclipirea din ochi când se pierdeau în atmosfera aia de Crăciun.

Î: Nu am putut să trec cu vederea faptul că ai înființat o revistă digitală, și anume InspireCluj. Încă din titlu cred că ne dăm seama ce fel de content are. Cum ți-a venit ideea?

R: A fost foarte spontan, pentru că în pandemie viața mea s-a reorganizat – dacă înainte eram foarte haotică și săream peste mese, peste orele de somn, în pandemie am fost, practic, obligată să am grijă de mine, mai ales că era și mama în peisaj, dar m-a ajutat mult toată treaba asta, am devenit mult mai responsabilă cu mine, iar asta nu poate decât să mă bucure. Revenind la revistă, mă sună într-o zi cofondatorul revistei, Lóránd și-mi spune: „Cosmina, am o idee de proiect și nu-mi imaginez să-l lansez cu altcineva în afară de tine”. Eu nu prea voiam să mai iau proiecte în perioada aia, dar l-am rugat să-mi spună de ideile pe care le are. Mi-a spus că i se pare că lipsește un conținut motivațional, mai ales în zona asta de media. El este foarte bun pe foto-video, pe editare, pe montaj, dar avea nevoie de o persoană care să scrie la revistă, care să coordoneze toate activitățile acestea redacționale, iar din punctul ăsta de vedere ne-am potrivit. Eu cum sunt pasionată de dezvoltare personală, zona asta de „motivare” mă încântă și am fost de acord să o facem. Și-așa a pornit InspireCluj, dintr-o „joacă”.

Î: Acum proiectul este încă pe picioare, nu? E, bănuiesc, încă în plină dezvoltare.

R: Știi cum sunt eu? Pun pe picioare un proiect sau îi dau un boost și după ce-l văd că începe să meargă de la sine, plec și trec la următorul. Îmi place să văd proiecte de început și îmi place să văd cum lucrurile încep să se contureze și tocmai de aceea mi-a plăcut conceptul de InspireCluj. Așa că nu l-am lăsat singur pe Lóránd, i-am adus în echipă 3 fete geniale, sunt 3 fete care acum și-au împărțit task-urile și scriu pentru revistă, fac interviuri, editoriale, așa că ei 4 formează acum echipa InspireCluj. Ei vă pregătesc niște surprize, proiectul merge chiar foarte bine și crește.

Î: Am observat că și pe parcursul liceului ai fost un membru activ al comunității – te-ai implicat în acțiuni de voluntariat, ai inițiat o mulțime de proiecte, i-ai inspirat și pe alții să fie „Tineri de succes”. Ce ne poți spune despre această asociație?

R: Am zis de fiecare dată când am dat interviuri sau când am ieșit în public faptul că atitudinea asta a mea proactivă a pornit oarecum sau s-a amplificat considerabil la „Tineri de succes”. Am văzut anunțuri pe facebook cum că se organizează seminarii de dezvoltare personală pentru tineri și am zis că, orice ar fi, eu trebuie să fiu prezentă acolo. La prima întâlnire, speaker-ul nostru, Cristian Cuciureanu, a spus: „Să ridice mâna cine vrea/cere sfaturi în general”, iar dintre toți, eu am fost singura care a ridicat mâna. Și s-a uitat la mine direct și, deși mi-a zis „Poate locul tău nu e aici”, am pornit cu ideea că pot și că voi demonstra că sunt capabilă de lucruri mari. Practic, a pornit dintr-o provocare, căci eu nu aveam de gând să rămân în „Tineri de succes”, dar funcționez foarte bine pe provocări. Așa că m-am implicat foarte mult în asociație, am făcut parte din prima generație „Tineri de succes” Suceava și am trecut, oarecum, prin toate departamentele asociației, dar, practic, aici mi-am format atitudinea asta optimistă – domnul Cristian Cuciureanu mi-a schimbat complet perspectiva, iar pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare. Tot acolo mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fac asta ca profesie.

Î: Îți propun să ne întoarcem la primul tău proiect – GROW, despre care ai scris că este „proiectul tău de suflet”. De ce îl consideri așa și cum a fost prima ta experiență în domeniul ăsta?

R: GROW a fost primul meu contact cu responsabilitatea în adevăratul sens al cuvântului. Adică am început activitatea ca participant – GROW pentru cei care nu știu este tot un proiect de dezvoltare personală, în limba engleză, în care vin unul sau doi speakeri pe ediție, studenți străini care vin să țină niște workshop-uri pe teme precum time management, multiculturalitate. Din postura de participant am trecut la cea de ambasador al proiectului, ceea ce însemna promovarea sa în licee, în mediul online; de asemenea, ajutam trainerii să își țină workshop-urile. Atunci am văzut pentru prima oară ce înseamnă să fii în spatele unui proiect atât de mare, pentru că, fiind un proiect internațional, sunt implicați foarte mulți oameni și, inclusiv logistic e nevoie de foarte multe lucruri.

Î: Până acum am vorbit doar despre părțile pozitive, dar sunt sigură că există uneori și momente în care oboseala își spune cuvântul, iar lucrurile poate nu ies așa cum ți-ai fi dorit. Cum gestionezi toate aceste emoții negative?

R: Dacă pot să le gestionez e senzațional. E un proces, le înveți pe parcurs și nu există o rețetă pe care o preiei și funcționează la toată lumea, fiecare își gestionează propriile emoții în funcție de momentul respectiv și de propria personalitate. De exemplu, eu nu sunt un caracter coleric, eu nu mă enervez, nu țip, de obicei. La mine problema e că mă entuziasmez foarte tare în munca mea și atunci continui să muncesc; drept urmare, adrenalina aia tot pompează și mă face să nu mă mai opresc până în momentul în care simt că îmi cedează corpul. Asta nu e foarte sănătos, chiar lucrez la asta și încerc să îmi echilibrez viața, deși e mai greu decât pare. Cred că e important să îți amintești din când în când de ce ai început să faci lucrul acela, de ce te-ai implicat în primă instanță; pentru că dacă tu știi care îți este scopul, îți poți doza foarte bine energia și implicarea. Dacă nu ești into it și o faci numai de dragul de a o face, cu siguranță o să te pierzi pe parcurs.

Î: De-a lungul timpului ai avut contact cu oameni importanți ai televiziunii românești. Care a fost rolul tău în cadrul proiectului TEDx și cum a fost experiența ta alături de ei?

R: Cred că TEDx a fost primul și singurul eveniment de până acum în care am făcut ceea ce sunt menită să fac de fapt – mai exact, am fost event host, ceea ce înseamnă că responsabilitatea mea principală a fost să mă asigur că oaspeții noștri au o experiență plăcută din momentul în care ajung și până la plecare. Mi s-a spus de-a lungul timpului că darul meu este acela de a conecta oamenii și am fost numită catalizator, linker, chestii de genul ăsta și într-adevăr am ajuns să cred că asta fac, știi? E ceva natural pentru mine să intru într-o încăpere plină de oameni și să îi fac cumva să intre într-o conversație plăcută, să se cunoască, să relaționeze pur și simplu. Cei de la TEDx au fost destul de inspirați să înțeleagă că o persoană de genul acesta aduce un plus de valoare echipei – faptul că invitații relaționează înainte de eveniment, face ca evenimentul să curgă mai frumos.

Î: Te-ai gândit să te implici și în TEDx Suceava din moment ce nu mai ești în Cluj?

R: Există în Suceava de anul acesta TEDxAreni, organizat de Tudor Ciubotari. Este un prieten de-ai mei și mi-a propus să îl organizăm inițial împreună, doar că fiind atât de ocupați – el cu proiectele lui, eu cu ale mele și nemailocuind în același oraș, a fost puțin dificil: eu eram la Cluj, el la București în momentul în care a lansat proiectul. Dar preconizăm o colaborare pe viitor, însă nu știm exact sub ce formă.

Î: Totuși, ce te-a determinat să te întorci în orașul tău natal – să lași Clujul pentru Suceava? Cred că e o curiozitate pe care mulți o au.

R: Eu nu văd lucrurile așa, deși am fost inițial forțată să mă întorc, pentru că aici m-a prins pandemia. Am început un alt capitol din viața mea și am regăsit o liniște pe care nu am anticipat-o. Am tot fugit după fericire și o căutam cât de departe puteam, în alte țări, în alte proiecte, în alte locuri, în alți oameni și am regăsit-o făcând absolut nimic, dar acasă. Sunt fericită aici, deocamdată nu mă văd plecând.

Î: În momentul de față, ce faci în Suceava? La ce alte proiecte mai lucrezi?

R: Lucrez la un post de radio regional. Am 3 job-uri în paralel, dar toate sunt conectate cu zona asta de radio: fac marketing, mă ocup de partea de social-media și am un program de două ore, este o emisiune de linie și încercăm să păstrăm zona asta de entertainment live.

Î: Și cum a fost tranziția – de pe scenă, de la lumina reflectoarelor la a fi în spatele unui microfon dintr-un studio gol?

R: Eu am spus de mai multe ori că pe scenă mă simt acasă, mă simt foarte bine acolo, este locul meu preferat din toată lumea. Îmi place foarte tare că în fiecare zi pot să fiu în fața unui microfon și să le vorbesc oamenilor, dar e o tranziție puțin… nu dificilă, dar interesantă – dacă pe scenă trebuie să fii atent, pe lângă cuvinte, la felul în care arăți, la comportamentul tău nonverbal, la microfon contează doar cum îți sună vocea și ce emoție transmiți atunci când vorbești, e atât de simplu. Pentru mine e complicat, deoarece vorbesc foarte mult cu ochii, iar faptul că oamenii nu mă văd când vorbesc e un challenge destul de mare, dar reușesc să dețin controlul, atât cât se poate.

Î: După atâtea întrebări legate de carieră, aș vrea să te întreb cum e Cosmina din spatele microfonului? Cum e Cosmina atunci când nu o vede nimeni?

R: La fel de clumsy, sunt o împiedicată, îmi vin foarte multe idei, mai ales când dorm. Sunt o persoană dinamică și în viața de zi cu zi, cel puțin așa mă percep eu și asta mi-au spus și prietenii. Spontană, nu știu dacă am mai zis asta. Cosmina iubește să conducă, tot Cosmi ar sta în apa mării de dimineața până seara. Îmi plac oamenii, mi se par cele mai interesante creaturi. Îmi place soarele, îmi place lumina, mă definesc prin lumină ca stare de spirit. Și, tot în viața reală, fac un scop din a-i face pe oameni să fie mai fericiți cu ei înșiși.

Î: În final, ce sfaturi le-ai da cititorilor noștri, ascultătorilor tăi în legătură cu dezvoltarea personală și pe partea de carieră?

R: Să mă urmărească pe mine. Mai în glumă, mai în serios, cu asta mă ocup. Îmi place să motivez oameni și cred că un sfert din activitatea mea online are legătură cu zona asta de dezvoltare personală, postez foarte multe lucruri care mie mi se par utile în ceea ce privește dezvoltarea pe partea asta de self care. Sunt conștientă că e un proces dificil – tu să lucrezi cu tine e cam cea mai grea muncă pe care o să o faci vreodată, dar e și cea mai satisfăcătoare. Eu nu m-am considerat niciodată superioară cu ceva celorlalți oameni doar pentru că am fost la o mulțime de seminarii și am lucrat foarte mult în domeniul acesta, ci pur și simplu cred că am accesat niște instrumente pe care le pot împărtăși cu ceilalți. Și atunci, cel puțin pe social-media, caracterul postărilor mele este unul motivațional. Chiar mi s-a spus la un moment dat: „Tu vrei să fii influencer”. Nu-mi place deloc conotația pe care a luat-o acest termen, pentru că, în fond, „a fi influencer” înseamnă, prin traducere, „a influența” – și da, poți influența oamenii într-un mod negativ sau poți să îi faci să fie o versiune mai bună a lor, iar eu cu asta mă ocup sau cel puțin asta încerc să fac.

Ce spuneți, v-ați convins că viața e mai mult decât ore online și seriale? Eu una sigur da și o să o urmăresc îndeaproape pe Cosmina, așa cum am făcut și până acum, de altfel, pentru a fi la curent cu toate proiectele ce urmează. Vă îndemn să faceți la fel și, poate vă găsiți curajul de a participa în cadrul unor proiecte sau evenimente. Dacă încă sunteți nesiguri, zic să o urmărim pe Cosmina pe social-media și să ne lăsăm inspirați de content-ul ei motivațional:

Facebook:  https://www.facebook.com/CosminaMariaHM

Instagram: https://www.instagram.com/eusuntcosmica/


Link-uri pentru evenimente:

Cluj Design Days (facebook): https://www.facebook.com/clujdesigndays/

InspireCluj – https://inspirecluj.ro/ GROW – https://growedu.ro/

TEDx – https://www.facebook.com/TEDxZorilor/ TEDxAreni –https://www.facebook.com/TEDxZorilor/

Tineri de succes – http://www.tineridesucces.org/

Radio regional-https://www.radioimpactfm.ro/


Autor: Daria Pușcașu

Copii-problemă sau părinți-problemă?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

De-a lungul istoriei au tot existat probleme. Chiar dacă vorbim de perioada antică, fie de prezent, situația este neschimbată. Fiecare persoană ia defecte (sau calități) de la persoanele din generația anterioară sau cu două generații mai mature. Personal, m-am confruntat cu astfel de situații și discrepanțe. Am observat că părinții unor prieteni de-ai mei folosesc replici precum „Da’ ce, bă! Mă înveți tu pe mine?” sau „Ai să înțelegi când mai crești.”. Replici aparent fără niciun efect, dar acestea dezvoltă mentalități toxice și lipsite de perspective.

Totuși este chiar dificil să dezbați problemele cu care societatea se confruntă, cu atât mai mult problemele dintre generații.

Având în vedere că este o confruntare constantă între înțelepciunea generațiilor mai mari și agerimea și inovația celor mai tinere, probleme există în viața fiecăruia dintre noi, indiferent dacă vorbim de o persoană bogată sau săracă, de un bărbat sau o femeie sau chiar despre un părinte sau un copil. Se poate oferi, totuși, o perspectivă asupra celor două concepte și se poate defini ce face ca o situație sau un individ să fie denumit „problemă”.

Când putem spune că un părinte este unul problemă?

Când dezinteresul de sine sau în privința urmașilor săi este unul vizibil și chiar (auto)distructiv. Atunci când iresponsabilitatea și inconștiența sunt la ordinea zilei. Se observă un părinte problemă prin mai multe prisme: fie acesta nu se interesează de situația copilului, fie își pune viciul în prim-plan, fie vorbim chiar despre un interes de sine foarte scăzut, ori despre priorități prost puse, alegând jobul.

De ce să nu vorbim și despre comportamentul agresiv al unora dintre părinți?

Acesta are un impact extraordinar asupra celor din jur și mai ales dacă este considerat un model de către cineva. De asemenea, ignoranța este o problemă care alimentează atitudinea prostească și toxică, demonstrând doar cât de neștiutori sunt de fapt. Am cunoscut diverși oameni ignoranți fie erau părinți, fie erau copii, tot mă durea să-i văd că se strofoacă în propriile obiceiuri doar pentru că așa li se pare lor bine.

Dacă vorbim despre un copil-problemă, primul gând ne duce la vandalism, la un comportament zeflemitor și foarte meschin. Dar culmea, e greu de conceptualizat ce face ca un copil să fie problemă. Eu însumi am fost un copil mai dificil, pentru că nu puteam suporta normele impuse din varii motive, iar comportamentul meu, uneori, era de-a dreptul deplasat.

De asemenea, nu e ușor de stabilit nici cum poate fi un părinte văzut ca problemă.

Observabil este că unii copii se interiorizează și adâncesc în problemele lor, făcându-i timizi, tăcuți, deprimați și foarte restrânși în aria lor. Alții tind să arate că suferă și ca un strigăt de ajutor, neputința li se transformă în furie, comportament agresiv și chiar abuziv. În ambele cazuri, repercusiunile pe termen scurt aduc mai multe probleme, iar cele pe termen lung putem avea un alt părinte-problemă care va deveni la rândul său fie asemeni părintelui său, fie opus. În orice caz, va dezvolta un comportament toxic și își va lăsa amprenta asupra copilului său.

Relația dintre tine, ca părinte, și copilul tău va determina comportamentul și atitudinea viitorului său.

Copilul dezvoltă cele mai multe din contururile personalității de la vârstă fragedă, iar influența părinților este una extraordinar de mare. Familia, pentru a fi una cât mai sănătoasă, trebuie să dezvolte o serie de reguli și obiceiuri menite să protejeze bunăstarea pentru a nu apărea probleme. Este importantă armonia familială, pentru că în ea stau sănătatea și siguranța fiecăruia dintre noi.

Ca perspectivă ușor concluzivă, ofer un sfat.

Fie că ești un tânăr până în 20 de ani sau chiar și mai mare, fie ești părinte și simți că problemele te copleșesc, îți recomand să discuți cu cineva. Nu ești singur și mulți oameni au trecut prin ce ai trecut și tu. Vorbește cu dirigintele, cu un prieten, cu cineva apropiat, în care ai încredere și cel mai important, apelează la ajutor specializat. Analizează-te zi de zi și vezi dacă ești bine, fii conștient de tine și de ceea ce simți, pentru că tu ești cel mai important pentru tine, iar dacă simți că ai o problemă, caută, cu răbdare, să o rezolvi. Va fi bine.

Autor: Alex Burlacu

Violența în familie și impactul acesteia în educația elevilor

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Violența în familie a devenit un subiect tot mai discutat, deoarece lumea a devenit tot mai conștientă că aceasta are repercusiuni atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Ai auzit vreodată replici precum „Unde dă x, crește“, „Bătaia este ruptă din rai“ sau „Lasă că scot milităria din pod“? Amenințări pe care ai ajuns fie să nu le mai crezi, fie să îți fie scârbă de ele pentru simplul fapt că știi că urmează sau este posibil să urmeze un act de violență. Violența în familie este o problemă serioasă asupra căreia nu s-a luat atitudine prea repede, fie că este vorba despre bărbatul care-și bate nevasta, fie că vorbim despre „educarea“ sau „corectarea“ copilului.

Părinți, violența nu rezolvă nimic!

Indiferent de ce credeți voi că o vorbă sau o palmă călește caracterul individului, în cele mai multe cazuri nu face decât să desființeze identitatea. Am descoperit pe propria piele cum abuzul duce la nesiguranță, la timiditate extremă și uneori, la neputință – care și aia generează conflict interior sau exterior, ori ambele. Neputința fie face individul furios și ajunge să devină la rândul său violent și distructiv, dar îl poate face și autodistructiv și apatic.

Am fost elev, m-am confruntat cu un episod care m-a marcat.

Problemele m-au copleșit într-o zi și înainte învățasem din greu pentru o materie. Eram mândru de mine, având impresia că știu. Puteam discuta cu cineva, în acel moment, despre ce învățasem. Dar a venit și ziua testului și în mintea mea s-a instalat ceața, iar apoi ciuda. M-am simțit neputincios știind că nu voi lua deloc notă mare la test în ciuda faptului că am învățat. A fost primul moment în care mi-am asumat cu adevărat ceea ce am făcut și am dat foaia goală, apoi am cerut ajutor. Am discutat cu profesoara care m-a înțeles și am fost de acord cu nota doi, pentru că așa a fost să fie. Am mers la psihologul școlii și acolo am realizat cât de multe probleme s-au adunat și ce luptă duceam, fără ca măcar să fiu conștient. Nu am conștientizat până atunci că nu am absolut nicio identitate, eram nesigur și anxios, iar deprimarea era singurul sentiment pe care-l cunoșteam cu adevărat.

După un proces care a durat aproape doi ani, acum sunt bine. Dacă fac o comparație între atunci și acum, ca elev, pot vorbi din prisma mediei anuale care a crescut cu un punct. Interesele mele s-au dezvoltat, m-am redescoperit, am înțeles cine sunt și ce îmi doresc. Comportamentul meu a fost unul deviant; chiuleam, nu-mi păsa de bunăstarea mea, eram ori nervos, ori deprimat, eram inadaptat social și sufeream de orice putea suferi cineva care s-a confruntat cu violență constantă în familie.

Totul s-a schimbat de la acea notă și acel doi mi se pare mai extraordinar decât oricare zece primit vreodată.

Ca idee care să însumeze toate cele povestite, violența în familie este o problemă realmente serioasă, cu un impact puternic, chiar devastator. Lipsa constantă de siguranță și iubire autentică cu care se confruntă un tânăr aflat în această situație are efecte puternice pentru viitorul adult, făcându-l nesigur, rigid, frustrat, uneori chiar disperat.

Cei care vă aflați în situația aceasta și simțiți că aveți nevoie de ajutor, cereți-l. Poate să facă diferența pentru voi și viitorul vostru.


Autor: Alex Burlacu

Copiii de ieri, copiii de astăzi!

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Există o diferență majoră între copiii de ieri și copiii de astăzi, generația bunicilor noștri și generația noastră, și anume, apariția unui fenomen care a rezidit fundația vieții și modul cum o trăim: tehnologia. Aceasta a reprezentat mai mult decât un pas în evoluție, a fost un salt. Consider că ruptura dintre generații a devenit mai mare decât a fost vreodată.

Dacă am compara acum copiii de ieri cu copiii de astăzi, am putea spune că ceea ce ne face diferiți la bază este accesibilitatea la informație, iar poate lucrul cel mai important este ușurința comunicării.

Comunicarea cu cealaltă parte a globului este atât de întâlnită. Este, mai bine zis, ceva care nici măcar nu mai impresionează. De multe ori, trecem cu vederea peste acest lucru, când el constituie unul dintre motivele pentru care lumea de acum este așa cum este.

O urmare aparent insesizabilă este ușurința de a empatiza cu celelalte națiuni.

Nu se mai pune problema unei cenzuri făcută cu ușurință. Înainte, o altă țară și poporul său erau reprezentați așa cum propriul tău guvern dorea. Dacă ziarele spuneau că acei oameni din țara X sunt în felul Y, acest lucru era interpretat drept adevărat. Acum, este aproape imposibil, pentru că avem imagini destul de clare care să reflecte realitatea universală.

Vedem dezastrele, problemele, bucuriile și multe altele, ca și cum am fi acolo.

Țările nu mai sunt izolate, luptând doar pentru ele. Tehnologia a reușit să încurajeze oamenii să fie mai uniți, să îi împingă spre înțelegere reciprocă, lucru deosebit de important pentru copiii din ziua de astăzi. În rândul acestora, tehnologia pare să fi devenit un ,,privilegiu”, aspect pe care părinții îl accentuează. Ai putea lăsa un copil toată ziua pe telefon pentru a nu te deranja, iar asta bănuiesc că fac majoritatea părinților. De aici se naște întrebarea dacă tehnologia este cu adevărat benefică. Este, probabil, unul dintre cele mai bune lucruri create de oameni, însă gestionarea reprezintă, de fapt, problema.

Copiii ar trebui lăsați să trăiască în viitor, dar într-un viitor responsabil.

Tehnologia este ceea ce a rupt copiii de ieri de copiii de astăzi. Este motivul în sine pentru care putem trasa o linie între aceste două categorii, știind exact la ce ne referim. Schimbări majore au avut loc și vor mai fi multe, de altfel. Cum descoperirea hârtiei a inovat accesibilitatea la educație, astfel schimbând lumea, așa și tehnologia oferă omenirii posibilitatea de a descoperi noi căi spre viitor.

Autor: Bianca Bândilă

Educația religioasă – relevantă sau filler?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Educația religioasă și de unde pornește ea. În România, religia e un punct de reper important pentru generația părinților noștri. Aceeași generație din care fac parte și cei ce fac programa școlară, de altfel. Așadar, ora de religie există în programă de mulți ani. Dar cât de relevantă și bine făcută este, uitându-ne la elevii de astăzi?

Majoritatea programei constă în referințe biblice și rugăciuni, cel puțin în școala primară și generală. Tocmai în acești ani formatori, copiii ar trebui să învețe despre valorile morale pe care ar trebui să le dobândească și să le aplice în societate. Totuși, interpretarea literală a Bibliei încă mai este practicată în școli, educația religioasă rezumându-se, de multe ori, doar la asta.

Metoda curentă de predare a educației religioase este una învechită, raportată la relevanța obiectivă a religiei în secolul al XXI-lea.

Mai mult, elevii nu consideră religia o materie demnă de luat în seamă sau de apreciat, tocmai din cauza modului în care e predată. Ce să mai vorbim despre faptul că acum copiii pot fi retrași de la oră, nemaifiind notați sau trecuți ca prezenți. După cum văd eu situația, educația religioasă ar trebui să fie o combinație dintre istorie (istoria religiilor, pentru promovarea diversității și conștientizarea diferențelor culturale), filosofie (adaptată fiecărei grupe de vârstă) și dezbatere a pasajelor biblice. Astfel, profesorii nu pot fi acuzați de „îndoctrinare”, întrucât ar da ocazia fiecărui elev să-și exprime opinia și să își dezvolte propria viziune asupra lumii.

Educația religioasă e importantă acum, pentru că poate ajuta, în mod paradoxal, la diferențierea între religie și științe exacte.

Adică, un profesor de religie poate influența în mod pozitiv elevii, ajutându-i să facă diferența între evenimentele biblice, care nu au de-a face cu adevărurile științifice. Astfel, confuzia și dezinformarea timpurie pot fi oprite, copiii învățând de mici valoarea pur simbolică a Bibliei, din punct de vedere științific.

Dacă doriți să vedeți opinia noastră despre orele de religie în școli, apăsați aici!

Asta mă aduce la următorul meu punct, anume diferența dintre „a crede” în Dumnezeu și a lua de bun orice scrie în Biblie.

Acest aspect trebuie făcut clar încă de la începutul școlii, pentru educarea în sens științific a elevilor, fără negarea spiritualității. Spiritualitatea poate fi utilă pentru a face față unor situații dificile, în timp ce creaționismul e dezinformare deliberată.Importanța unei materii școlare nu e „absolută”, adică depinde de context. La momentul actual, educația religioasă nu are o mare importanță pentru elevi, aceștia nefiind atenți la oră, de cele mai multe ori, pe lângă programa slab concepută pentru valorile care ar trebui cultivate noii generații.

Totuși, cu câteva îmbunătățiri, religia ar putea fi o materie relevantă și atractivă pentru elevi, aceștia având șansa de a se cultiva și de a vedea diferența între spiritualitate și credință oarbă, dobândind gândire critică încă din școala primară. Acum că am pus problema pe tapet, rămâne ca cei ce organizează programa școlară să ia în considerare nevoile elevilor, pentru că, până la urmă, ei, nu părinții sau miniștrii, merg la ore și ar trebui să beneficieze de lecțiile predate.

Autor: Adela Brăslașu

Cum e să fii student la medicină veterinară – plusuri și minusuri

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
medicină veterinară

Cum e să fii student la medicină veterinară? Părinții ne bat mereu la cap să ne facem doctori, avocați sau programatori, că doar astea sunt meseriile „bune“. Cu celelate sigur „mori de foame“. Nimeni, însă, nu se gândește și la ce presupune o facultate din asta „prestigioasă“, ce să mai zic de a se gândi la ce ne dorim noi, viitorii studenți, cu adevarăt, oricare e talentul nostrul real.

Eu, spre exemplu, sunt la Facultatea de Medicină Veterinară din București din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară. Pentru că asta mi-am dorit și nu m-a obligat nimeni să aleg meseria asta. Pot spune că am fost chiar norocoasă din puctul ăsta de vedere și părinții și-au dorit să fac ceea ce îmi face mie plăcere. Acum, după patru ani petrecuți în facultatea asta îmi dau seama că nu aș fi rezistat un semestru dacă nu o făceam cu pasiune. Asta nu înseamnă că nu am avut momente când nervii mei au fost întinși peste limite și credeam că nu reușesc să termin anul, dar uite că nu a fost așa.

Dacă te bate gândul să urmezi cursurile Facultății de Medicină Veterinară, iată câteva dintre lucrurile cu care o să te confrunți:

1. Nu o să poți să povestești ce ai făcut la facultate dacă pe lângă tine sunt oameni care mănâncă.

O să tai broaște și o să te „joci” printre mațele lor, o să îți bagi capul prin carcase de cal sau porc, o să ții în mână inimi care încă bat, o să întinzi materiale fecale pe lame de microscop ca mai apoi să le analizezi sau o să înmoi bețișoare în urină. Poate ție o să ți se pară foarte interesant și o să fii entuziasmat peste limite, însă când o să ajungi acasă și o să vrei să povestești, nu o să ți se împărtășească aceleași sentimente.

2.  vezi animalele total diferit 

Da, cățelușii și pisicuțele vor rămâne la fel de cute și o să te entuziasmezi mereu când vezi un animal, dar o să ajungi să vezi „dincolo de aparențe” și un cățel cu blăniță pufoasă o să devină inițial doar niște oase puse una lângă alta cap la cap, apoi o să adaugi și mușchii (pe măsură ce înveți la facultate), iar în final o să te surprinzi palpându-ți prietenul patruped în căutarea limfonodurilor superficiale.

3. O să colorezi mult, foarte mult.

Poate chiar mai mult decât ai făcut-o la grădiniță. La anatomie și histologie o să îți perfeționezi talentul la desen, iar dacă nu îl ai o să îl dezvolți sigur. Ai să ajungi să ai o colecție impresionantă de creioane colorate și carioci, dar mereu o să ți se pară că nu sunt suficiente.

4. Viața ta personală o să fie pe cale de dispariție.

Programul examenelor sau cursurilor o să îl afli cu câteva zile înainte sau poate chiar în ziua în care trebuia să susții examenul ăla greu. Dacă mergi fizic la facultate o să simți că de fapt tu stai mai mult acolo decât în propria casă. Îți zic de acum: nu ți se pare, chiar așa e. Cu orarul aporape zilnic de 12 ore, abia ai timp sa mănânci și să dormi. Te gândești, însă, că weekend-ul e pentru tine. Da, este pentru tine ca să ai timp să înveți și poate să vii la facultate să repeți la anatomie. Eu în primul an de facultate mergeam săptămânal la laboratorul de anatomie în timpul liber în încercarea de a reține totuși ceva.

5. Scapi de frica de examene.

Nu, nu o să îți dea nimeni o poțiune magică ce o să te scape ca prin minune de aceste temeri, ci nu o să ai timp să te mai gândești la asta. Cu 12 examene în zece zile tu abia o să citești toată materia, dar să mai ai și timp să te panichezi?

6. O să deprinzi aptitudini interesante.

Vei învăța să determini vârsta peștilor în funcție de desenele de pe solzi, vei învăța distanța la care zboară muștele (2000 de metri, dacă te roade curiozitatea), vei învăța părțile component ale unui geam sau ale unei uși. Iar astea sunt doar o mică parte din lucrurile utile pe care le vei afla.

În speranța că ceea ce am zis aici te-a făcut măcar puțin interesat de acest domeniu, o să îți spun și câteva dintre lucrurile pe care o să le auzi de la cei din jur ca student:

1. „Te joci toată ziua cu animalele”

Nu e chiar așa. În primii ani de facultate nu o să prea vezi animale vii decât dacă nimerești la vreun cabinet care să te lase să faci practică sau dacă ai tu animale pe acasă. Și nu cred că o să îți placă sa te joci cu cadavrul îmbibat in formol. De cele mai multe ori îți o să îți fie greu să îți dai seama ce specie e din cauza degradării. Să mai zic de lacrimile apărute din cauza formolului care nu o să te lase să vezi clar câteva ore?

2. Oamenii o să te subestimeze doar pentru că nu ești medic uman.

O să ai discuții de genul de fiecare dată când cunoști oameni noi:

„La ce facultate ești?”

„La medicină…”

„Wow, trebuie să fii foarte deștept.”

„…veterinară.”

„Ah…”

Societatea tinde să desconsidere medicul veterniar, crezând că munca sa nu este atât de nobilă precum cea a unui medic „adevărat”. Dar, fără a încerca sa laud pe cineva, noi învățăm anatomia pe opt specii diferite: ecvine, rumegătoare mari, rumegătoare mici, suine, feline, canide, leporide si păsări în timp ce medicul uman știe un singur organism. O să ajungi să știi detalii de diferențele anatomice dintre specii cu ochii închiși. Adică poate până acum nu te intersa ce specie are, la nivelul oaselor coxale, gaura obturată în formă de triunghi, dar îți zic de pe acum că e una dintre întrebarile de la examen.

3. O să ți se ceară să faci magie.

Daca ajungi să profesezi sau să faci practică pe timpul facultății, nu doar o dată o să ți se întample să vină stăpânul unui câine cu o tumora cât jumătate din greutatea lui și să îți spună „De dimineață m-am trezit și l-am văzut așa. Ieri nu era, jur!”. Sigur că știi și tu și stăpânul că nu e așa, doar că tu o să trebuiască să tratezi câinele alflat într-un stadiu avansat al bolii.

Eu, deși îmi doream foarte mult ceva timp pentru mine în timpul facultății, acum, când stau acasă și activitatea se desfășoară exclusiv online, îmi este foarte dor să merg fizic la facultate. Și nu doar eu trăiesc astfel de sentimente, nu sunt eu singura nebună, ci și colegilor mei (unora) le e foarte dor. Cu toții așteptăm cu sufletul la gură anunțul care o să ne spună că ne întoarcem în laboratoarele alea de care până acum doream doar să scăpăm mai repede.

Nu știu ce părere ți-ai făcut din ce am povestit eu aici.

Însă pot doar să te asigur că nimic nu e imposibil daca tu chiar vrei, iar în meseria asta cred că mai mult te chinui pe tine dacă o faci doar pentru că așa vrea mama sau tata, ori pentru că „dă bines să fii medic”.

Desigur, eu am spus totul din punctul meu de vedere, așa cum am vazut eu Facultatea de Medicină Veterinară din București. Lucrurile sunt sigur diferite în funcție de profesorii pe care o sa îi ai la grupă și localitatea în care o să faci facultatea.

Autor: Maria Neștian

Cum nu ne-au pregătit 12 ani de școală pentru facultate?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
facultate
Sunt în pragul de a începe facultatea și am emoții. Acestea nu sunt pentru că abia aștept un nou capitol al vieții mele, ci pentru că habar nu am ce va urma și nici ce am de făcut. Am terminat un liceu cu profil mate-info și am ales să continui studiile făcând facultatea de psihologie.

Personal, simt că am avut un noroc imens cu privire la alegerea carierei.

Am descoperit în ultimul an ce-mi doresc, depunând eforturi majore pentru a crea momente de introspecție eficiente. Mi s-a propus să aplic la medicină, să devin inginer, ori chiar programator, dar de fiecare dată am strâmbat din nas voluntar ori involuntar. Am înțeles că mirosul de spital și atmosfera mă deprimă, la fel și statul constant pe scaun, tastând, iar cum sunt o persoană care se pierde în calcule, am pierdut puncte până și la bacalaureat din neatenție. Astfel, am ajuns să îmi doresc să devin psihoterapeut și profesor descoperind motivație intrinsecă în această dorință.

Ce mi-a lipsit, ca elev, în acești doisprezece ani?

O perspectivă – toți suntem diferiți, dar nimeni nu a înțeles acest fapt. Am trăit sub discriminare, pentru că a fost nevoie de egalitate. Toți trebuie să fim la fel de buni în orice domeniu. Chiar dacă ni s-a zis deseori că suntem unici, trebuia să ne supunem notelor, pentru că, altfel, am fi fost numiți niște incapabili. Timpul și organizarea acestuia au fost o problemă majoră în viața mea și, probabil, în a majorității.
De mic am fost învățat să acord o importanță egală fiecărei materii, fie că este vorba despre desen, fie matematică. Am crescut și am simțit cât de greu îmi e să-mi pese de elemente stilistice în desen și să mai și acord o serie de ore pentru realizarea, mediocră de altfel, a unui tablou cu natură moartă. Am simțit nevoia să îmi prioritizez alegerile. Principiul Pareto l-am învățat de unul singur și tot singur am înțeles că primele 20% dintre priorități reprezintă 80% din necesarul zilnic de rezolvare a problemelor. Mi-aș fi dorit să descopăr acest lucru mult mai devreme, dar mai bine acum decât niciodată.
Politica, religia, simplul fapt că avem drept la opinie au rămas – sau au fost transformate în – principii intolerabile, iar simțul critic rămâne unul alterat. Să fii credincios este o problemă, de asemenea ești insultat și pentru că ai înclinații conservatoare ori liberale, chiar și dacă doar îndrăznești să ai principii devine în sine o problemă.

Dreptul la opinie există și este evocat peste tot ca o mantră, dar nimeni nu se gândește la toleranță, la existența unor diferențe.

Degeaba avem opinii dacă nu putem accepta că acestea se pot schimba radical. În acești doisprezece ani am dezvoltat un obicei toxic, patologic chiar, de a avea certitudini. Certitudinile ne fac intoleranți și ne dau impresia denaturată că dreptatea este doar a noastră, iar cei din jurul nostru greșesc.
Lipsa empatiei reprezintă o lacună imensă care ne alimentează intoleranța și ne face mai repulsivi la diferențe. Așa cum creierul nostru se antrenează pentru testele de matematică, așa și empatia este ca un mușchi ce poate fi antrenat prin compasiune, grijă, bunătate, răbdare și altruism. Este atât de necesară în societatea de astăzi pentru că ducem lipsă de aceasta, deoarece suntem tot mai deconectați unii de alții.
Cei mai mulți dintre noi suntem complet nepregătiți pentru facultate deși nu credem asta. Habar nu avem de unde să începem și nu ne observăm lipsurile pentru că nu suntem conștienți de ele, iar când suntem conștienți, avem impresia că toate aceste lucruri se vor schimba de la sine.
În cazul în care nu știi cum să îți alegi facultatea mult-visată, găsești tot ce ai nevoie chiar aici!

Autor: Alex Burlacu

Ce presupune traficul de persoane?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
traficul de persoane
Știm cu toții că traficul de persoane nu este practicat de azi, de ieri, ci această „afacere” prosperă de mult timp și pare să nu mai aibă „antidot”. Ați auzit des replica: „Mă duc în străinătate, că e mai bine!”, nu-i așa? Ei bine, România este una dintre multele țări care și-au pierdut cetățenii, milioane de oameni ce pleacă, în favoarea unui trai mai bun în vestul Europei, și nu numai.
Cauza propriu-zisă a acestor „excursii” ale persoanelor, în special ale femeilor și copiilor, uneori chiar și fără voia lor, cu bilet doar dus spre anumite țări, este existența a zeci de rețele de traficanți ce mișună mereu pentru a mai găsi niște potențiale victime. Traficanții își ademenesc victimele prin prisma unor promisiuni și speranțe a unui trai mai bun, ce se dovedesc a fi false. Aceștia îi păcălesc atât de bine încât oamenii ajung să devină sclavii lor atât pentru prestarea serviciilor sexuale cât și pentru exploatarea prin muncă.

Este alarmant faptul că numărul victimelor a crescut, ceea ce a condus Romania pe prima poziție în clasamentul topului traficului de persoane, în toată Europa. Potrivit ANTP (Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane), în anul 2019, s-au raportat 698 de supraviețuitori ale traficului de persoane. Acest număr fiind un procentaj destul de mic în comparație cu numărul total al victimelor traficanților. De cele mai multe ori, țările în care migrează românii și în care clanurile traficante își fac veacul sunt Anglia, Franța, Spania, Germania, Italia și Grecia.

Cine poate fi traficantul?

Traficanții pot fi chiar persoane la care nu te vei aștepta niciodată, pot fi vecinii victimelor, prietenii, colegii de muncă sau de școală și chiar iubitul sau persoane din familia ei. Aceștia recurg la orice metodă pentru a capta atenția și încrederea persoanelor vulnerabile și chiar și a familiilor acestora.

Factorii traficului de persoane:

M-am documentat, cu privire la acest subiect și, potrivit unui fragment din Hotărârea nr. 1654/2006 privind aprobarea Strategiei naționale împotriva traficului de persoane pentru perioada 2006-2010, traficul de persoane se învârte în jurul unor factori atât macrosociali și microsociali, cât și individuali, deci, în paragrafele ce urmează vă voi explica despre fiecare în parte.

-factori macrosociali:

a) Scăderea nivelului de trai al populației și apariția șomajului.

Din cauza faptului că la locurile de muncă se fac restructurări sau apariția situațiilor critice cum ar fi pandemia și stările de urgență fac posibilă încadrarea a mai multor persoane ce întră în șomaj. Lucru care, nu e tocmai roz deoarece criza economică apare, și nivelul de trai al oamenilor începe să scadă.

b) Lipsa atât a unor programe educaționale ce ar fi destul de eficiente în zilele noastre, cum ar fi educația sexuală, cât și a unor oportunități educaționale pentru segmentele de populație defavorizată, însă cu o minte sclipitoare, sau chiar și a segmentelor de populație cu un grad mai scăzut de inteligență.

Cred că știm cu toții că educația din sistemul de învățământ românesc este precară, când vine vorba de unele situații.

Educația sexuală în școlile din zilele noastre chiar nu ar trebui să lipsească. Dacă ar exista, poate nu ar mai fi atâtea fete ce prestează servicii sexuale pentru un pachet de țigări, lucru despre care scria într-un articol pe care îl citisem acum ceva timp, sau relații destrămate din cauza apariției „greșelii vieții lor”, așa cum spun viitoarele „mame”, neștiind cum să scape de sarcină.

Tinerii ar înțelege mult mai bine că sexul nu e doar plăcere, ci și o formă de iubire și intimitate între doi oameni ce se iubesc și că acesta se face cu protecție dacă nu sunt pregătiți să devină părinți, dar și pentru prevenirea multor boli cu transmitere sexuală, cum ar fi Hiv, Hepatită B și C, Scabie, HPV, etc.

Cât despre potențialele viitoare oportunități pentru ambele categorii de elevi, ce întârzie să apară, ce pot spune?! Cu siguranță dacă profesorii și inspectoratul și-ar da un pic mai mult interesul pentru copiii ce nu prind atât de repede informațiile și ar încerca să găsească și alte metode decât cele clasice pentru a le stârni interesul pentru învățat, nu ar mai exista un număr atât de mare privind abandonul școlar și nici al elevilor descurajați că nu pot face performanță din cauza fondurilor insuficiente.

c) Mediul socio-cultural tolerant la discriminarea persoanelor în funcție de sex, etnie, religie și vârstă precum și la comportamentele de tipul violenței domestice.

Multe persoane sunt predispuse la agresiune verbală și fizică doar din cauza faptului că sunt diferiți, de ce? Pentru că așa s-a obișnuit societatea, să critice și să judece fără să cunoască cu adevărat situația, să își bată joc și să agreseze persoane, indiferent de etnie și culoarea pielii, religie, sau altele. Să nu mai vorbim de faptul că foarte multe femei sunt agresate zilnic de partenerii lor. Încă odată întreb, de ce? Aceste manifestări nu pot fi decât accentuarea lipsei de comunicare între parteneri, neacceptarea defectelor reciproce, inferiorizarea unuia dintre parteneri din cauza veniturilor aduse în familie sau chiar lipsa unui venit, iar lista poate continua.

Adeseori, bărbații, au viciul ăsta, de a-și îneca problemele în foarte mult alcool, crezând că totul se va rezolva peste noapte, însă, de cele mai multe ori, totul se întoarce împotriva lor, și asta vă spune o fată a cărei părinți nu sunt tocmai în floarea vârstei, însă au ajuns în pragul divorțului, tocmai din aceste motive.

d) Implicarea insuficientă a sistemului politic și juridic;

e) Gradul migrației internaționale pentru muncă în creștere;

f) Calamități naturale provocate de anumiți factori în gospodării;

g) Abandonul familial.

Factorii menționați mai sus sunt, cred, de la sine înțeleși, pe scurt, ar trebui să existe mai multă implicare din partea învățământului, a statului, a familiei și în general a noastră, noi, ca oameni, ca o societate în continuă dezvoltare, trebuie să ne implicăm în schimbarea acestei lumi.

-factori microsociali:

a) Lipsa unei educații corespunzătoare și a unei consilieri a persoanelor traficate împreună cu familiile acestora.

Lumea ar trebui să știe că după ce răul a trecut, vor trebui să meargă mai departe, pentru că după fiecare furtună iese soarele, și cum pot fi explicate aceste lucruri pentru o perioadă mai mare de timp altfel decât prin psihologi, consilieri școlari și psiho-terapeuți?!

b) Relațiile deficitare dintre membrii familiei, în special dintre părinți și copii.

Ceea ce conduc la abandonul familial sunt relațiile dintre membrii familiei, mai exact, diferența în gândire, neacceptarea schimbărilor ce apar la adolescenți și în societate, neînțelegerile dintre părinți și influența altor rude asupra acestora, etc.

Adică să fim serioși, de câte ori nu ați auzit frazele „Tinerii din ziua de azi…”, „Pe vremea mea…” sau  „De când mă contrazici tu pe mine?” ?

Indiferent de cum, când și ce făceai, tot nu era bine dacă nu era ca ei, nu-i așa? Dar cel mai rău e atunci când și alte rude se bagă în certurile voastre de familie. De exemplu, eu am avut o situație în familie, în care o rudă din partea tatei spunea că eu și mama suntem „intruși” în familia lor, a neamului, dar cei care se băgau între noi 3, oare ce erau?

În fine, ideea e că indiferent de situație, nu merită să îți abandonezi familia, comunică cu ei, sau încearcă să discuți cu un psiholog despre problemele pe care le ai, și curând totul se va rezolva.

c) Comportamente precum alcoolismul și consumul de droguri:

După cum spuneam și la factorul de la punctul c, din prima categorie, ultimul paragraf, bărbații au acest viciu, alcoolul, însă pe lângă acesta poate apărea și fumatul și consumul de droguri. Toate aceste vicii nu țin cont de vârstă sau sex, se pare, fiindcă nici unele femei nu sunt mai presus. În general, oamenii spun că aceste ocupații îi liniștesc, îi calmează, îi face să uite de probleme, însă toate acestea nu sunt decât iluzii, pentru că nu poți scăpa cu adevărat de o problemă decât dacă o înfrunți. Starea de bine dispare după o țigară, după o zi, două, când revii în „lumea reală” din mirajul frumos a acestor vicii.

După cum ați observat, majoritatea factorilor se leagă între ei, de aceea am încercat, pe cât posibil să îl particularizez pe fiecare. În cele din urmă urmează factorii individuali:

a) Dorința de aventură și presiunea provocată de anturaj:

Bineînțeles că acest lucru e foarte greu de stăpânit, mai ales la noi, tinerii. Anturajul ne face să ne schimbăm complet, din dorința de a fi acceptați în continuare într-un grup în care, de fapt, poate noi chiar nu avem ce căuta. Și eu am avut o perioadă, un anturaj în care eu, cea adevărată, nu mă regăseam și a trebuit să aștept până să se întâmple ceva ca să îmi dau seama de asta.

b) Relații sentimentale ratate și debutul prematur al vieții sexuale în rândul adolescenților ceea ce poate conduce la istoria unor agresiuni sexuale.

Mereu dacă auzi că o fată își începe viața sexuală mult prea devreme ori a fost agresată sexual, ori a crezut că și-a întâlnit marea iubire ce va rămâne cu ea mereu. Nu e greu de crezut că toți greșim, deci nu trebuie să judecăm la orice pas, gândiți-vă, cum v-ați fi simțit dacă situația ar fi fost centrată pe voi?

c) Lipsa de încredere în sine, în ceilalți dar și în instituțiile ce ar trebui să ofere asistență și suport:

Cel mai mare „defect” pe care îl poate avea cineva este să nu aibă încredere de sine, încredere că poate reuși ceva. Orice ar fi, mereu trebuie să ai încredere că poți, și dacă nu, măcar ai garanția că ai încercat și că poți învăța ceva din experiența asta. Cât despre neîncrederea în ceilalți și în instituții… depinde foarte mult de experiența din trecutul tău, ce se reflectă asupra situațiilor din prezent și cel mai bine ar fi să discuți cu cineva specializat, un consilier școlar, un psiholog care te poate ajuta să treci peste traume și să îți „reînvie” încrederea.

Te interesează legislația? Mai multe detalii poți găsi aici.

Etapele traficului de persoane:

Traficul de persoane include parcurgerea a mai multor etape și metode la care traficantul parcurge pentru ași face victime:

  1. Recrutarea:

-există 3 categorii de recrutori: bărbați cu vârste cuprinse între 20-30 de ani(marea majoritate a traficanților, în proporție de 70%), femei cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, și în ultimul rând, familiile;

-ocupațiile recrutorilor variază de la vânzători, barmani, taximetriști și tot ce ține de relațiile cu publicul, până la patroni de firme false și membrii unor rețele de traficanți;

-de asemenea, și metodele de recrutare variază de la anunțuri false în diferite domenii sub diverse formulări, în țările menționate mai sus, până la metode mai rigide, cum ar fi răpirea victimelor;

-principalele județe din care se recrutează cel mai des sunt: Iași, Bacău, Vaslui, Neamț, Suceava, Botoșani, Mehedinți, Dolj, Olt, Gorj, Caraș-Severin, Galați, Brăila.

  1. Transportul:

-traficul de ființe umane se desfășoară pe diferite rute dintre țara de origine și destinație, aceasta fiind adeseori alta decât cea promisă victimei;

-trecerea frontierei spre țara de destinație se face cu ajutorul recrutorilor și poate fi: legală (sub pretextul unei excursii, în cazul în care fetele au pașaport) dar și ilegală, cu promisiunea că nu vor exista probleme la ieșirea acestora din țară (în cazul persoanelor minore sau fără pașaport);

-de cele mai multe ori, victimele sunt tratate normal, până la destinație, li se oferă mâncare, pot lua legătura cu familiile lor, etc.

  1. Vânzarea:

Are loc în țările de destinație, fără ca victimele să știe că au ajuns „proprietatea” unor patroni și au fost vândute în scopul prestării serviciilor sexuale sau exploatării prin muncă pe niște prețuri exorbitante (adesea prețurile variază între 1.000 și 4.000 de dolari). Criteriile care stabilesc prețul unei victime sunt aspectul și vârsta acesteia.

  1. Sechestrarea și exploatarea:

Victimele realizează că au fost vândute abia atunci când sunt sechestrate, exploatate și poate chiar și bătute. Acestea sunt sechestrate în locuri bine izolate, li se confiscă toate mijloacele de comunicare, iar dacă victimele nu se supun anumitor reguli, atât „cumpărătorul” cât și principalul traficant recurg la anumite „pedepse” cum ar fi, violul, bătaia, amenințarea sau, în unele cazuri, chiar și pedeapsa cu moartea.

  1. Revânzarea:

Victimele intră într-un ciclu unde, fiecare „patron” dorește să-și răscumpere ceea ce a cheltuit pe fiecare victimă, de aceea le vinde și el la rândul său.

Cum se sfârșește acest „joc”?

Din păcate nu toate victimele ajung să evadeze din aceste rețele de traficanți, iar cele care o fac, vor rămâne cu traume pentru mult timp de acum înainte, posibil chiar toată viața.

Evadarea se face cu ajutorul unor „clienți falși”, oameni ai poliției sub acoperire, apoi victimele se adresează ambasadelor sau consulatelor României din țara respectivă. Repatrierea victimelor se face cu ajutorul IOM (International Organization for Migration) și a ambasadelor sau consulatelor din țara respectivă care se ocupă cu formalitățile de repatriere.

Victimelor li se realizează pașaport și celelalte documente de călătorie pentru ca acestea să se poată întoarce acasă. La ajungerea în țară a persoanelor, o echipă de la IOM va prelua victimele, și le va instala în programe de asistență a victimelor traficate pentru a le ajuta să se reintegreze în societate, precum și programe de prevenire a traficului de persoane în România pentru ca acestea să ajute la rândul lor alte persoane, să nu pățească ceea ce au pățit ele.

Infracțiunile comise de către cei din rețelele traficante se pedepsesc conform legii privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial nr. 783/11 decembrie 2001 al Codului Penal, Ordonanței de Urgență nr. 678/2001.

Găsești legislația chiar aici!

Așa că, dragii mei, dacă ați fost victimele unei rețele de traficanți și ați scăpat, sau cunoașteți persoane care s-au confruntat cu asta, nu stați!

Vorbiți despre asta cu un psiholog, povestiți poliției și dacă aveți prieteni în această situație convingeți-i să facă la fel pentru că e spre binele lor.La fel vă pot sfătui și în legătură cu declararea la poliției a unui iubit, soț sau a oricărei persoane ce vă agresează și abuzează atât verbal prin adresarea unor injurii și amenințări cât și fizic, prin bătăi sau chiar și viol sau tentativă a acestora.

Poți citi mai multe despre un primar ce a beneficiat de o rețea de proxenetism aici!

De ce să stăm să îndurăm o căsnicie sau relație îngrozitoare, un tată josnic sau pur și simplu pe tipul acela de pe Facebook sau de pe stradă care ne hărțuiește și/sau ne amenință, atât timp cât putem merge la poliție să denunțăm toate astea? De frică? Știu că nu este deloc ușor, și nici instituțiile nu vă inspiră încredere, însă, mai există și polițiști care chiar își fac treaba, trebuie să riscăm!

Să oprim toate astea! Strângeți din dinți și haideți să mergem mai departe!


Autor: Sabrina Chilcos

De ce internetul o salvează pe Britney Spears?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Britney Spears
Fanii artistei cred că idolul lor este exploatat de propriul tată, Jamie Spears, acesta profitând de faptul că în 2007 Britney Spears a fost diagnosticată ca fiind instabilă psihic, iar ca urmare acesta i-a devenit tutore.

Cum și-au dat fanii seama că ceva nu e in regulă?

De la faimosul incident de acum 13 ani în care cântăreața și-a ras tot părul din cap, viața sa personală și profesională a ajuns să fie din ce în ce mai greu de urmărit de către fani. Pe Instagram postează conținut căruia nu mereu îi găsim un sens, cum ar fi poze pe care le găsim pe facebook-ul părinților noștri cu copii, pisici sau tot felul de citate care mai de care mai…interesante.
Citește aici. 
Poți afla detalii aici. 

Fotografiile și videoclipurile în care aceasta apare ne fac de cele mai multe ori să ne întrebăm dacă ea este cu adevărat.

Până și fanii îi comentează spunând că nu e ea, ci că este cineva care seamănă cu Britney. Și nu poți să îi condamni pentru că prin anii 2000, când își începuse cariera, avea grijă de cum arată și modul în care se îmbracă, care nu de multe ori a dus la pornirea unor noi trenduri, ieșind mereu în evidență cu ceva: eyeliner-ul alb, pălăriile, crop-tops sau chiar codițele împletite. În ultimul timp, însă, arată ca o țărăncuță care își dorește să fie vedetă.
Sursă imagine: Getty

Cum s-a ajuns aici?

Totul a început în 2007 când artista, având probleme cu consumul de substanțe ilegale, a ieșit dintr-un centru de reabilitare și, în încercarea de a își lua viața de la capăt, s-a ras în cap. Moment în care media a explodat. Toată lumea știa de această „cădere nervoasă” care, din punctul meu de vedere, e de fapt doar o încercare de a lua totul de la început.
Însă ce poți să îți dorești într-o societate în care se consideră că feminitatea stă în lungimea părului, iar femeile care aleg să aibă păr scurt sunt catalogate instant ca „bărbați”? Când Jason Momoa și-a ras barba a spus cineva că de fapt el are o cădere nervoasă sau că are probleme psihice? Nu, doar ne-am plâns că am considerat că nu mai e așa atrăgător. Mi-ar plăcea foarte mult dacă societatea s-ar opri să mai comenteze deciziile altor persoane asupra propriului corp.

Un an mai târziu, Britney, a fost involuntar supusă unei evaluări psihiatrice în urmă căreia medicii au decis că aceasta ar trebui să aibă un tutore legal pentru o perioada de timp. Iar tatăl sau, Jamie Spears, a fost cel ales pentru supravegherea ei.

Sigur, poate a fost o decizie corectă ținând cont de antecedentele ei cu consumul de droguri, căderile nervoase din public în care ataca mașinile paparazzilor și faptul că este o persoană publică, care cu siguranță influențează fanii. Însă de unde știm că diagnosticul a fost chiar așa grav încât avea nevoie de tutore și lucrurile nu s-ar fi putut rezolva mult mai ușor pentru ea? Adică vorbim despre o persoană care în urmă cu ceva timp avea apariții publice cu mii de fani și imediat a fost diagnosticată cu o boală psihică așa gravă încât avea nevoie ce cineva care să ia toate deciziile importante pentru ea.

Ce înseamnă de fapt o tutelă?

Cei care sunt sub tutela cuiva, în conformitate cu legea americană, nu au voie să voteze, să se căsătorească sau să facă copii. Astfel, Britney și-a pierdut custodia celor doi copii și trebuie să ceară acordul tatălui ei și atunci când vrea să își cumpere o cafea de cinci dolari, având o avere de 56 de milioane de dolari pe care nu o poate folosi cum își dorește.

De asemenea, tatăl ei hotărăște ce medicație ia, după ce se consultă cu medicii, ea neavând nici un drept asupra vieții ei. Acest lucru a dus chiar la anularea spectacolului „Domination” pe care Britney îl avea programat în Las Vegas.

Deși spectacolul venea foarte repede, la doar 10 luni după ce terminase turul de patru ani care a înglobat 248 de reprezentații al „Britney: piece of me”, pe rețelele de socializare artista părea foarte încântată și dornică să apară iar pe scenă. Din cauza faptului că aceasta a refuzat să ia o anumită medicație și să viziteze anumiți medici, tatăl său i-a spus că dacă nu își continuă tratamentul îi va anula spectacolul, dând vina pe problemele lui de sănătate, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că Britney a fost nevoită să anunțe anularea spectacolului.
Află detalii aici. 
Conform tutelei, ea nu are voie să conducă. Însă în 2019, la 11 ani după ce a fost văzută ultima dată la volan, fanii au văzut-o conducând. Informația a ajuns imediat în media, doar că în următoarele trei luni de la acest incident cântăreața nu a mai fost văzută fizic, ori pe rețelele de socializare. Oare boala ei s-a agravat și a luat mășina fără să își dea seama, iar în următoarea perioada a fost tratată într-un spital, ori asta a fost, de fapt, o încercare de a ei de a scăpa, iar la aflarea veștii, tatăl ei a „pedepsit-o”?
Deși inițial tutela era prevăzută ca provizorie, aceasta a devenit permanentă în urma hotărârii unui judecător. Avocatul ei s-a retras din caz susținând în continuare că Britney are nevoie de supraveghere pentru că nu este responsabilă de propriile acțiuni.

Ulterior a renunțat și tatăl ei la tutelă pentru o perioadă, motivând că are probleme de sănătate. Acesta a fost înlocuit de Jodi Montgomery.

Eu văd câteva probleme aici:

– de ce un judecător hotărăște cât durează o tutelă pusă din motive medicale? Ar fi trebuit să existe un consult psihologic care să decidă dacă pacientul trebuie sau nu supravegheat în continuare.
– pare că tatăl ei s-a retras de bună voie, într-o încercare de a avea grijă de sine, însă imediat după ieșirea din sala de judecată, acesta a fost observat bruscându-și nepoții, iar pentru mine acesta este un semn de ieșire nervoasă. Iar un om cu probleme psihice ( cum se consideră a fi Britney) are nevoie de un tutore care are ieșiri nervoase?

Ce e #freebritney?

Deși până în 2017, Britney lansa regulat muzică și avea spectacole, în ciuda faptului că era sub tutela tatălui sau, în ultimii ani ea a dispărut din industrie.
În online tot mai des apare #freebritney, o mișcare menită să o salveze pe Britney de la abuzurile tatălui sau, susținută chiar și de Paris Hilton.

Totul a pornit pe Instagram și, deși inițial nu avea atâta credibilitate, a prins amploare în momentul în care fanii acesteia au început să „citească printre rânduri” în postările sale:

– în timpul unei ședințe foto, cântăreața, aducea un omagiu idolului ei, Janet Jackson, prin realizarea unor fotografii asemănătoare cu coperta albumului ei “CONTROL”. Sigur, poate să fie doar un lucru făcut din admirație, însă fanii au legat numele albumului de modul în care aceștia cred că e tratată de tatăl sau.
Click aici.
– la începutul anului, Britney, a postat pe Instagram o fotografie în care se observă o carte de poezii numită “Shout- The true story of a survivor who refused to be silenced”, însă, de asemenea poate fi o coincidență, nimic voit.
Că până la urmă, dacă te vede cineva că citești „Micul prinț” nu o să creadă că de fapt tu vrei să zici că ești de fapt de viță nobilă, dar ești ținut prizonier.
Detalii aici.
– la una dintre postările sale de pe Instagram, fanii i-au transmis un mesaj prin care îi ziceau că dacă are nevoie de ajutor, în următorul videoclip să poarte ceva galben și să aibă flori în jur.

Asta a fost o încercare de a comunica cu ea și de a vedea dacă ceea ce cred ei că se întâmplă în viața artistei e adevărat. Ei bine, în următorul videoclip cântăreața purta un top galben și spunea că a fost foarte fericită să posteze pentru că florarul ei i-a făcut o surpriză, iar ea și-a îmbrăcat bluza ei favorită galbenă.

Click aici pentru detalii.
Dacă în primele două cazuri fanii puteau doar să interpreteze după cum își doresc, în cel de al treilea totul devine destul de evident.
Toate astea mă fac să cred că, de fapt, decizia inițială prin care lui Britney i s-a pus tutore nu este una luată ținând cont doar de motive medicale. Sigur sunt „interese mari la mijloc” .
Autor: Maria Neștian

De ce se sinucid „oamenii cu responsabilități” ?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
Suicid
 Suicidul e mereu o temă sensibilă, atunci când este abordată în mod serios. E una din temele ce face parte din triada tabuurilor conversaționale: „politică, religie, bani”. În ultima vreme, discuțiile despre suicid au început să fie normalizate, cu riscul ca tendințele suicidale să devină desensibilizate și luate peste picior sau considerate „o fază trecătoare” sau „cerșit de atenție”.
Cele mai multe sinucideri sunt raportate în rândul tinerilor, dar mulți dintre noi tindem să trecem cu vederea persoanele ce au ajuns la vârsta a doua și comit acest act. La ce se gândeau? Cel mai probabil, au o familie, poate un venit decent, o slujbă, responsabilități… Cât de egoist din partea lor! Tocmai aceste gânduri ne împiedică să evoluăm și să fim empatici cu cei din jurul nostru. Sinuciderea nu ar trebui considerată un act egoist, iar o persoană cu gânduri suicidale nu ar trebui să audă asta niciodată.

Cu această idee în minte, cum putem să îi înțelegem pe acești oameni?

La ce se gândesc? Ce îi frământă atât de rău? De unde le vin tendințele suicidale? În final, ce îi determină să facă pasul final? Ca să intuim un răspuns la aceste întrebări, mai jos voi „inventa” poveștile a doi oameni cu diferite poziții sociale, financiare și familiale și modul în care au ajuns să își pună capăt zilelor. Nu e un exercițiu morbid, ci mai degrabă o viziune „împreună cu” a vieților unor tipologii de oameni adesea judecați pentru actul lor final. La sfârșit, voi trage câteva concluzii, dar las la latitudinea fiecăruia să interpreteze și să cântărească fapta după propriile principii.

Primul nostru „pacient” este o doamnă. Una înstărită, chiar.

O chema Aura Marcu, avea 53 de ani și părea să ducă o viață bună. Lucra ca manager regional la o firmă de haine, făcea ce îi plăcea – design vestimentar. Putea avea câte vacanțe își dorea, se învârtea în cercuri sociale cu interese similare. Apropiații știau că era o fire destul de introvertită, dar fermă.
Cât despre viața ei personală, și ea părea dezirabilă – soțul ei a fost mereu aproape și era fericit pentru ea de fiecare dată când avansa în carieră. Din exterior, părea o relație sănătoasă și stabilă.
Acum că am cunoscut-o pe Aura din exterior, să vedem și cum își privea ea viața. Cu toate că putea să își facă viața profesională cât mai plăcută și avantajoasă, mereu simțea că nu depune tot efortul necesar, că putea să se implice mai mult. În subconștient, avea un stres continuu ce nu a fost tratat niciodată și, de-a lungul anilor, și-a pus amprenta asupra vieții sale fără să își dea seama. Devenise la ordinea zilei să aibă impresia că ceva nu e în regulă.

Soțul ei mereu i-a oferit afecțiune și o asculta întotdeauna.

O fire afectuoasă și deschisă, mereu a vrut să se asigure că soția sa se simte bine și are susținerea sa. Totuși, Aura avea continuu impresia că soțul ei o compătimește, într-un fel sau altul și îi interpreta privirea drăgăstoasă ca fiind una din milă. Milă pentru aparențele ei în societate, pentru performanțele profesionale? Nici ea nu știa exact. Știa doar că nu poate să aibă o legătură sinceră cu persoana lângă care stătea în fiecare zi, ceea ce i-a făcut și viața personală un calvar inconștient.
Soțul ei n-a știut niciodată despre toate aceste lupte interioare,  nu a știut cum să interpreteze comportamentele Aurei, spre tragedia amândurora.
Într-o zi s-a trezit de dimineață și  a mers la muncă. Părea că întreaga companie voia câte ceva de la ea. Nu mai dormise bine de luni de zile. Deodată, și-a zis că nu mai poate suporta. A clacat. Când? La momentul cel mai inoportun – era la volan, în drum spre casă, când a trecut pe lângă un zid al unei fabrici abandonate, un zid pe lângă care trecuse în ultimii 10 ani. Doar că în acea zi, în loc să treacă pe lângă el, așa cum făcea mereu, a accelerat și a luat dreapta de volan, murind aproape instant.

Era oare Aura o persoană rea?

Aș spune că nu. Problema sa principală era că nu a reușit vreodată să își conștientizeze anxietățile și stările interioare, iar faptul că era introvertită și mereu ocupată nu a ajutat-o prea mult. Totuși, gestul său nu poate fi judecat de nimeni, căci, până la urmă, nimeni nu a știut ce gândea.

Să mai cunoaștem o ”persoană cu responsabilități” care a ales să își pună capăt zilelor.

Numele lui era Raul Pancu și a luat decizia finală la 37 de ani. Ca să conștientizăm că oamenii cu intenții suicidale pot veni din orice mediu, aflăm că domnul nostru ducea o viață modestă. Începuturile sale sunt destul de stereotipice – termină liceul, intră la facultate, unde o cunoaște pe viitoarea sa soție.
O fire destul de molcomă, aproape stereotipică pentru un ardelean, nu s-a opus de multe ori părinților lui și, mai târziu, iubitelor lui. Era ceea ce generația tânără l-ar numi un ”pushover”. Renunța la dorințele proprii pentru împlinirea dorințelor celorlalți. Cu toate astea, a trecut peste cuvântul părinților, în anul al treilea de facultate, când a ales să renunțe, pentru a pleca cu iubita sa în străinătate. S-a simțit abandonat de părinți și, chit că avea 23 de ani, măcar o avea pe iubita lui, nu? Și ea renunțase la facultate, se aveau unul pe altul, știa că se iubeau, așa că restul avea să se rezolve de la sine…Nu?

Anii au trecut pe lângă cei doi, iar de la optimism și entuziasm, Raul a ajuns la apatie și nostalgie.

Mai bine zis, la întrebări în genul „what if?” Cum ar fi arătat viața lui dacă nu s-ar fi lăsat de facultate? Cum ar fi fost dacă nu s-ar fi îndepărtat de prietenii din facultate? Cum ar fi fost dacă și-ar fi găsit un anturaj mai potrivit?
Ar fi fost ceva mai mulțumit dacă relația cu iubita sa, devenită soție, ar fi rămas la fel de bună ca la început. În schimb, ea devenea din ce în ce mai distantă și îl ignora, preferând să iasă în oraș cu prietenele sale sau jobul necesita neobișnuit de multe ore.
Ca din neant, Raul află de la soția sa că vrea să se întoarcă în țară, să își reia studiile. Sau cel puțin asta a aflat Raul. El nu își permitea să plece înapoi în țară, risca să rămână falit. Pe deasupra, nu simțea că relația mai merita sacrificiul întoarcerii, având în vedere că renunțase la aspirațiile proprii ca să meargă în străinătate.
Cei doi s-au despărțit, iar Raul a încercat să-și pună viața pe picioare. Pentru o vreme, părea că îi ieșise, dar singurătatea tot își punea amprenta asupra lui. Nu avea pe nimeni semnificativ cu care să-și împărtășească trăirile, speranțele, gândurile. La două luni după ce s-a despărțit de soția sa, și-a pierdut slujba. Luând în considerare starea în care se afla deja, a reprezentat o lovitură destul de puternică. A ales să intre în șomaj, neavând suficientă energie sau chef de viață să caute un nou loc de muncă.

În singurătatea sa, începuse să reflecteze la viața lui de până atunci.

Și-a dat seama că nu făcuse mare lucru, pentru că mereu a pus mai mare preț pe ceilalți decât pe sine. A început să devină speriat, pus în fața situației sale.

Disperarea îl făcea să nu mai poată dormi, să aibă vise pe jumătate conștiente, cauzate de oboseala constantă. Într-o noapte, a visat că se spânzură. Când s-a trezit, era intrigat, liniștit la gândul că ar muri și extrem de obosit, cu toate că abia se trezise din somn. Aproape ca prin vis, în mijlocul nopții, a luat o frânghie groasă și s-a spânzurat în spatele blocului în care locuia.

Spre deosebire de Aura, pe Raul nu l-au plâns mulți.

Asta nu face moartea bărbatului mai puțin importantă sau viața sa, mai puțin valoroasă. Într-adevăr, caracterele celor doi „pacienți” sunt contrastante, tocmai pentru a arăta mai bine faptul că fiecare trăiește și interpretează viața și însemnătatea vieții în funcție de propriile experiențe și trăsături psihologice.
Scopul acestor două povești pur fictive este ajutarea cititorilor să înțeleagă puțin mai bine situația unui adult ce s-ar sinucide. Odată ce cunoaștem ambele părți ale poveștii (atât ale apropiaților, cât și a victimelor), o putem vedea cu alți ochi și putem emite judecăți mai bune, cu mai puține preconcepții. Sper că mi-am atins scopul, sau că măcar am dat de gândit câtorva cititori, căci acest subiect nu e unul ușor de tratat și de abordat.
Suicidul e încă văzut drept subiect tabu, iar de aceea există dezinformare și păreri extremiste. Vorbind educat despre acest fenomen, fie în publicații în print sau online, fie prin alte mijloace mass-media, putem reduce prejudecățile și putem ajuta la reducerea stigmatizării.

Autor: Adela Brăslaşu

Bună, sunt Maria și am fost victima bullying-ului

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
victima bullying-ului
Bună! Mă numesc Maria și am fost victima bullying-ului, cel mai răspândit „virus“. Am decis să vorbesc despre aceste lucruri pentru a le opri și pentru a vă ajuta dacă ați fost sau sunteți în situația mea.
Pentru unii, primii ani de școală au fost cei mai frumoși ani, dar pentru mine a fost o perioadă de coșmar. Intrarea mea într-o clasă nouă, cu profesor nou și colegi noi, a fost o „evadare“ din familia pe care mi-o construisem în fosta clasă, și un nou început. Colegii noi m-au văzut ca „tipa nouă” puțin diferită. Din cauza unui comportament atipic și a unor probleme de sănătate, au început să îmi adâncească această suferință prin probleme: respingere, porecle și comportament agresiv. Au trecut zile, luni, chiar și ani.

Toată umilința pe care am primit-o s-a transformat în depresie.

Singura mea dorință era să fug departe de probleme și cea mai „bună“ soluție era suicidul. În interiorul meu o voce țipa, spunându-mi să nu fac acest lucru și să vorbesc cu cineva. La vremea respectivă, eu nu voiam să comunic cu nimeni. Consideram ca toți mă vor vorbi pe la spate.
N-am ascultat acea voce și o noapte de mai aveam, voiam să fie ultima noapte cu o „persoană în plus“ pe Pământ. Am încercat să îmi iau zilele și mi-a fost scoasă în cale mama mea. Ea nu știa că eu sufăr în tăcere, dar eu am ascultat acel țipăt și i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat cu mine în toată această perioadă. Am suferit atât eu, cât și ea, văzându-mă că nu mai pot face față acestei bătăi de joc.
Mi-a promis că îmi va fi alături și că va face tot posibilul pentru a fi eu din nou, copilul vesel de altădată. Pentru toate aceste lucruri îi sunt recunoscătoare atât ei, cât și Universului, deoarece mi-a dăruit o mamă cum alții poate visează.
Au trecut 8 ani de chin. Am terminat acest război atât cu mine, cât și cu foștii mei colegi. Acum sunt eleva unui liceu foarte bun, am colegii pe care în școala primară și școala generală îi visam.
Pentru mai multe despre bullying și urmările acestuia, citiți următorul articol.

Această experiență, deși m-a prăbușit, mi-a dat o căruță de învățături și m-a făcut mai puternică.

Am realizat că pot, în pofida faptului că am primit multe mesaje descurajatoare. Am încetat să am așteptări de la oameni. Datorită acestei perioade, am ajuns cine sunt astăzi: o fată vindecată de aceste răni, cu multe pasiuni și dornică să ajute persoanele aflate la ananghie.
Mai consideri bullying-ul o joacă între copii?

Autor: Maria Tărcatu

(INTERVIU) Cum ne sfătuiesc psihologii să gestionăm riscul de suicid?

"în Dosarul Săptămânii" "de POV21"
suicid

Viața ni s-a schimbat peste noapte, iar noua realitate în care trăim pare să scurgă tot mai mult din puterea noastră de a ne bucura și de a găsi noi motive de a merge înainte. În acest context, am ales să stau de vorbă cu o prietenă dragă mie, psihologul și scriitoarea Alexandra Tatu pentru a dezbate ideea de suicid și schimbările legate de aceasta în contextul pandemiei:

  1. Bună și mulțumesc pentru disponibilitate, Alexandra! Mai întâi de toate, spune-mi cum percepi tu ca psiholog ideea de suicid în momentul de față? Dar înainte de pandemie?

Și eu îți mulțumesc pentru încrederea și dorința de a discuta despre această temă, care din păcate reprezintă o realitate pentru multe persoane, indiferent de vârstă sau statut. Tendința suicidară, în primul rând, poate fi privită din mai multe perspective, atât ca un răspuns/decizie într-un moment intens, cât și ca o tendință pe care omul o poate avea în funcție de dezvoltarea sa emoțională și de trecutul său. Acea tendință, fiind urmată de o vulnerabilitate crescută la stres și schimbări mari, poate determina persoana să renunțe la contactele sociale și la activitățile care îi aduceau fericire.

Pandemia a adus schimbări majore în viața multor oameni, iar acele schimbări au dus la o modificare a ritmului și a percepției asupra vieții pentru fiecare în parte. Statul în case le-a răpit multor persoane din hobby-uri sau din contactele sociale, astfel încât preocuparea în sine de virus și de situația financiară a determinat o gândire bazată pe frică. De aceea susțin ideea că unul din aspectele importante este comunicarea. Faptul că o persoană este privită și ascultată, poate schimba ziua unui om complet. Răbdarea, empatia, acceptarea, la rândul lor sunt elemente importante în lucrul cu persoanele care se confruntă cu suicidul.

  1. Vezi societatea actuală ca fiind destul de conștientă legat de existența suicidului? Dacă nu, cum putem crește această conștientizare într-un mod sănătos și de impact?

Din ce am văzut atât online cât și în viața reală, a existat o oarecare tendință de a vedea suicidul ca act în sine și persoana care are această tendință, în moduri diferite. Suicidul este discutat adesea ca fiind o situație gravă în viața unui om și este general acceptat ca pe un fapt ce merită atenția tuturor, ca un semnal de alarmă asupra lucrurilor din societate. În schimb, din păcate pentru unele persoane cu tendințe suicidare, ele pot fi privite drept cele care vor doar atenție, care de fapt „nu au nimic”.

Această perspectivă este toxică și poate duce la adevărate tragedii dacă se va eticheta persoana într-un mod atât de crud fără a cunoaște care este situația. Consider că workshop-urile pe tema suicidului ar trebui să se facă mult mai des în școli și în mediul online. Adolescența în sine atrage multe schimbări. Dacă tinerii nu sunt informați sau ghidați unde să apeleze pentru a primi informațiile sau ajutorul necesar, acele tragedii devin realitatea multor familii.

De asta sunt de părere că deși suicidul este înțeles, ar trebui să se pună accent și pe acele persoane, ca oameni cu o viață personală și cu propria lor complexitate, nu doar să fie văzute prin prisma acelei etichetări.

  1. Crezi că ancorarea în tehnologie a generației actuale și lipsa ei în cazul generației trecute are vreun impact asupra ratei de suicid? Dacă da, care e acesta?

Pentru unii, tehnologia și tot ce ține de lumea virtuală poate să însemne ceva bun, că la finalul zilei poți discuta cu altcineva chiar și de la distanță atunci când nimeni din jurul tău nu te înțelege. Dacă vorbim de extrema negativă și de cazurile în care contactele sociale sau performanța de la muncă sunt afectate, atunci presiunea venită din social media crește stresul și agitația psihică. Unii oameni trăiesc două vieți diferite, cea din mediul online și cea din viața reală. În cazul în care diferența este mare, apar dezechilibrele emoționale, așteptările nerealiste și standardele greu de îndeplinit.

  1. Mediul online și audiovizual contribuie sau nu la suicid? Dacă da, spune-mi trei mijloace care crezi că ajută cel mai mult în acest sens.

Din ce am observat eu, știrile sau articolele despre suicid tind să apară mai des în urma unui eveniment care nu a putut fi schimbat. Tendința asta este întâlnită în societatea românească, aceea fiind faptul că până nu se întâmpla respectivul necaz/tragedie, măsurile nu sunt luate la timp. Poate ar ajuta dacă s-ar vorbi mai des despre aceste teme de interes pentru a reduce rata acelor tragedii.

Dacă vorbim de artă, sunt de părere că oamenii dornici și talentați pot face spectacole/animații frumoase pe această tema a suicidului care să inspire lumea, să le ofere încredere și o perspectivă diferită asupra vieții. Spun acest lucru fiindcă observ o evitare a emoțiilor negative, conștientă sau inconștientă. Oamenii nu sunt învățați să își accepte aceste emoții și să aibă grijă de ele cum se cuvine și nu prin fugă sau ironii.

Nu în ultimul rând, mai multe live-uri făcute pe Facebook sau dezbateri care să ajute în adevăratul sens și nu doar să dureze 2-3 zile ca apoi să se uite complet de toată acea inițiativă. Mă refer la proiecte serioase care să pună la bătaie atât creativitatea și spiritul civic, cât și dorința de a face o schimbare pentru anumiți oameni.

  1. Un copil, un adolescent, un adult sau un bătrân, cine crezi că e mai greu de ținut departe de suicid și de ce?

Sunt sigură că suferința și greutatea celorlalte emoții este imensă în fiecare caz. Totuși, studiile arată că adolescenții sunt mai puțini receptivi atunci când le vorbești de suicid. Unii pot spune că nu au nimic și să ascundă astfel adevărul. Alții pot spune că fie râzi de ei sau că îi vezi inferiori. Lucrul cu adolescenții este o provocare și fiecare discuție are nevoie de un grad ridicat de atenție și mai ales de claritate – nu poți discuta chiar așa orice, oricum. Riști să pierzi timp prețios, iar adolescentul, dacă este impulsiv și nu are relații sănătoase, deja poate lua decizia fără să spună nimănui.

Ce cred unii că este sinuciderea? Oare o consideră ca fiind o soluție? Citește despre asta aici.
  1. Ce crezi că nu ar trebui să i se spună/ amintească unei persoane cu gânduri suicidale?

Orice ține de zona negativă a gesturilor/atitudinii acestor persoane. Ele deja își dau seama că situația lor nu este bună, deci angajarea în discuții dure, de genul „punere la colț” sau pedepsire doar înstrăinează omul de comunicarea și deschiderea față de alții.

Frazele precum: Este doar o fază! Lasă că e în mintea ta și nu ai nimic! Nu te mai plânge atât! trebuie evitate cu orice preț.

  1. Există anumite idei pe care i le poți induce unei persoane predispuse la suicid în așa fel încât aceste gânduri negative să dispară?

Cum am spus, comunicarea ajută la deschidere. Dar de multe ori chiar și simpla prezență a altui om într-un moment dificil poate schimba multe. Frazele de genul: Observ că nu îți este tocmai bine, dar îți sunt alături… Putem vorbi când dorești… Vreau să fac ceva pentru tine… Ești important și îți vrem binele… sunt exemple care ajută oamenii să treacă peste ezitări și teama de a fi etichetați.

  1. Creativitatea indiferent de forma ei, poate fi un leac anti suicid? Dacă da, de ce?

Chiar dacă persoana are un hobby anume care ține de artă sau nu, angajarea în activități concrete poate ajuta oamenii să rămână în prezent, în aici și acum. Adesea mintea este tentată să plece în trecut (depresia) sau în viitor (anxietatea) și contactul cu prezentul, cu adevăratele nevoi se pierde în asemenea situații.

Arta are un rol important în restabilirea contactului cu latura noastră creativă. În multe țări, oamenii care au avut experiențe legate de suicid sunt invitați să realizeze în cadrul unor expoziții fie portrete, fie desene ale unor obiecte dragi lor, astfel încât ei primesc din partea publicului validare, apreciere, acceptare și admirație.

  1. Ne poți spune trei cărți de ficțiune respectiv trei filme care te pot ajuta să vezi viața mai frumos și să stai departe de suicid?

Trei filme care abordează această temă sunt – It’s kind of a funny story (2010) / The Perks of Being a Wallflower (2012) / 50/50 (2011).

Mulțumesc pentru disponibilitate și pentru discuția extrem de interesantă!

Iar voi nu uitați că mereu există un motiv pentru a merge mai departe!

 

Autor: Camelia Alina Popescu

 

1 2 3 10
Derulează înapoi