De văzut

Ce am simțit într-o săptămână petrecută la o mănăstire din România

"Publicat în 11/09/2020" "în De văzut" "de POV21"

În zilele noastre, probabil că puțini mai au liniștea mănăstirilor în casele lor. Suntem asaltați de telefoane, mesaje și câte și mai câte, toate într-o grabă nesfârșită.

În mijlocul acestei lumi m-am aflat și eu, din care am vrut să scap într-o oază de aer curat și râuri line, pe care am găsit-o într-o mănăstire românească, una dintre nenumăratele comori pe care le mai are țara noastră.

Cum am ajuns să stau o săptămână la mănăstire?

Având încă de mic o înclinație către Biserică și fiind impresionat de jertfa și viața monahilor, am nutrit de mult gândul să mă retrag într-o așezare monahală pentru o săptămână sau mai mult. Sigur că, atunci când a sosit prilejul, nu am ezitat nicio clipă.

Inițial, am mers la mănăstire cu scopul de a o vizita pentru câteva ore, lucru care s-a și întâmplat. Mi-au plăcut însă atât de mult liniștea și frumusețea de acolo, încât, după câteva discuții cu părintele stareț, am hotărât împreună să revin peste câteva zile cu bagaj și să rămân mai mult timp.

Am fost la mănăstirea marelui duhovnic Iustin Pârvu.

Mănăstirea „Petru-Vodă“ din Târgu Neamț, întemeiată de marele duhovnic Iustin Pârvu, este una dintre puținele pictate și pe pereții exteriori, lucru care mi-a atras imediat atenția. Tricolorul gigantic din fața porții fâlfâia în vânt cu mândrie, semn al patriotismului părintelui Iustin. Numeroase imagini cu acest mare duhovnic se aflau pretutindeni, iar în curte mișunau oameni și călugari, fiecare cu gândurile sale.

mănăstire

În afară de biserica principală, plină cu sfinte moaște ale sfinților mărturisitori din temnițele comuniste, moaște aduse de însuși părintele Iustin, mai există un paraclis, loc în care se oficiază botezurile, cununiile etc. Într-un cuvânt, slujbele mai restrânse. Alte trei clădiri sunt destinate camerelor pe care le ocupă părintele stareț și obștea, dar și locurilor disponibile pentru cazarea pelerinilor, bucătăria, baia, și, în sfârșit, tot ce este necesar vieții cotidiene.

mănăstire

În jurul mănăstirii se află niște munți mai neînsemnați, care nu știu nici acum cum se numesc. Am urcat însă pe ei de mai multe ori cât timp am stat acolo și a fost mult mai plăcut decât sportul făcut într-o sală închisă și aglomerată. Izvoare, mulți copaci și verdeață, iar în mijlocul lor… mănăstirea!

Nu voi minți, primele zile au fost mai grele…

Mi-a luat vreo trei zile până să mă obișnuiesc complet cu noul meu mod de viață, deoarece totul se schimbase. Nu aveam semnal la internet sau altă modalitate de contact cu lumea din care am plecat. Nu cunoșteam pe nimeni, deși după câteva zile m-am împrietenit cu mai multe persoane. Programul de somn era radical diferit, deoarece în fiecare noapte se făceau slujbe de vreo patru ore. La fel și cu masa, unde nu se mânca deloc carne și se ținea post trei zile pe săptămână, iar de mâncat se mânca doar de două ori pe zi.

Aveam momente în care mă gândeam serios să plec mai repede, dar, cu toate acestea, ceva nu mă lăsa. Ce să fi fost? Cred că liniștea, frumusețea slujbelor, pacea oamenilor de acolo, pătrunși de rugăciune și muncă, duhul părintelui Iustin, la al cărui mormânt se făceau zilnic slujbe și unde pelerinii veneau cu flori în brațe și plecau cu ulei de la candela sa veșnic arzătoare…

Cu timpul, am ajuns să mă simt foarte atașat de acel loc.

În a patra zi, deja mă simțeam ca și cum m-aș fi născut acolo. Slujbele de noapte, care începeau la 1 noaptea și se terminau pe la 4 sau 5 dimineața, îmi intraseră în obișnuință. De sărbători și duminica așteptam să văd cum se umple curtea de oameni, încât aproape că nu te mai puteai mișca în aglomerația aceea. La Sfântul Maslu, care se ținea săptămânal, tot noaptea, veneau oameni cu lumânări ca la Înviere, probabil din satele din apropiere, dar și cu autocare, și umpleau curtea mănăstirii. Era atât de frumos! Și ce fețe aveau unii, parcă ar fi rămas fără aer în lumea sufocantă și plină de griji și ar fi intrat să-și odihnească sufletele în mănăstire, unde-i întâmpinau glasurile frumoase ale stranei și ale preoților…

mănăstire

Modul de viață jertfelnic pe care și-l asumă monahii le schimbă până și fizionomia.

Slujbele care durau, din câte îmi amintesc, peste șase ore zilnic, postul, ascultarea – toate acestea te transformă interior, iar celor care stau de-o viață acolo, aproape că le schimbă și fețele. Și așa, un loc sau un om tumultos se poate transforma în pace, liniște și cântare. Îmi amintesc și acum cu drag de călugării care mergeau prin curte cu treabă pe la bucătărie sau alte locuri și fredonau „Cuvine-se cu adevărat“ sau alte cântări…

Am mers la mănăstire, nici nu contează că am făcut-o pentru șapte ore sau pentru șapte zile, și am încercat să merg cu înțelegere și participare personală, nu ca la un exponat dintr-un muzeu de antichități, nu ca și cum aș fi vizitat o cetate aflată în ruine. Astfel am descoperit lucruri uimitoare despre ortodoxie, români, și, implicit, despre mine.

Sursă foto: Facebook

Nemaivăzutul Peleș

"Publicat în 21/06/2020" "în Poezie și literatură/De văzut" "de POV21"

Anton nu vede, își trăiește viața fără culori și imagini, doar din imaginație, emoții și sentimente. Nu a văzut niciodată culoarea florilor și a pomilor înfloriți, pământul îmbrăcat în alb, apusul sau răsăritul de soare, oamenii și animalele.
Anton este un puști de 15 ani, dintr-un orășel de pe malul Dunării, din sudul Germaniei. De când era mic, mama lui îi povestea despre castelele din toată lumea, dar cel mai mult îl fascinau cele din România, în special Castelul Peleș.

Zilele au trecut, anii s-au scurs, iar Anton nu a vizitat vreodată vreun castel, până când, într-o zi de iunie, familia sa a decis să-l ducă în vizită la Castelul Peleș.

Traumele sale îl apăsau tot mai mult, iar gândul că nu va putea niciodată să vadă cu adevărat Castelul Peleș îl frământa pe parcursului drumului spre Sinaia.

Odată ajuns în curtea castelului, ciripitul păsărilor parcă-l chema să cânte cu ele, iar sunetul ierbii fremătând în vânt îi răsuna puternic în urechi de parcă era o furnică în mijlocul unei păduri seculare.
În castel, ghidul le descrie caracterele stilistice fascinante ale arhitecturii Peleșului.

Pentru Anton, acestea nu erau fascinante, erau simple vorbe goale care vibrau în urechile lui.

Umblând pe coridoarele castelului a încercat să-și imagineze pentru câteva secunde vorbele ghidului: “Castelul are 160 de camere… (Dar cum arată o cameră? se întrebă retoric băiatul), împodobite cu lambriuri sculptate din lemn de nuc și frasin, picturi cu personaje alegorice, vitralii policrome și ornamente aurite, parcă pictate de soare.”

Băiatul încerca să-și imagineze culoarea soarelui. Un val de bucurie îi traversa pieptul. El nu putea să vadă culorile, dar putea să le simtă ca emoții.
Ghidul tot povestea despre arhitectura castelului, despre Holul de Onoare care era grandios, având lambriuri și statuete. Luxul și bogăția îl învăluiau pe băiat într-un aer confident și o fericire paroxistică îi traversa sufletul odată cu trecerea prin Dormitorul Regal luminat de un candelabru din cristal de Bohemia.

Simțea degetele de la picioare cum se înmuiau în covorul roșu aprins care pentru el era doar un material moale care-i făcea vizita mai plăcută.
Vizitatorii au urcat niște scări și s-au îndreptat către Biblioteca Regală.

Au pășit după colț spre stânga. Anton auzea doar șoaptele și mirările celorlalți vizitatori. „Ce frumos!” exclamă o fetiță din spatele lui, „Privește toate cărțile acestea cu coperți din piele și gravate cu litere de aur!” spuse un bărbat fascinat de peisaj.

Anton nu știa cum arată o carte, nu avusese niciodată șansa să citească o carte normală, doar mirosul de pergament ronțăit de timp îl îndruma oarecum spre carte.

Au mers din cameră în cameră timp de două ore.

Pe parcursul drumului Anton era puțin întristat de exclamațiile fascinante ale vizitatorilor la adresa castelului. El nu putea să se bucure pe deplin de această vizită.

Peleșul era un castel aparte pentru el, îl făcea să se simtă precum regele Carol I, plimbându-se pe coridoarele lungi și prin camerele largi, îmbogățite cu obiecte vechi, dar atât de frumoase, parcă smulse dintr-un rai regal.

Își dorea și el măcar pentru o secundă să se bucure pe deplin de splendoarea castelului și să-i răsară pe chip un zâmbet suav precum un zbor de fluturi.
Orologiul din turn bate ora 12, urmând să se termine vizita în castel.

Ultima oprire a fost Sala de Concerte unde ghidul le-a descris Pianul „Girafă”.

– Și acum v-am pregătit o frumoasă surpriză, un concert de pian, spune ghidul cu tremur în glas.
Corpul lui Anton vibra de o emoție profundă. LA-ul, prima notă care se auzea în sală, îi inunda complet creierul cu o vibrație ușoară a muzicii clasice, care-l purta lin prin universul imaginației și sentimentelor profunde, și-i dădea o stare mistică, purtându-l aproape de ce-i era mai drag, sunetul muzicii.

Pianul regal se juca liniștit, împărțind emoții în toată sala. Emoția lui îl întreba dacă mai e un loc și pentru ea în peisajul acesta artistic, o călătorie care-i aduce aminte de o metaforă de neîndeplinit, un epitet al muzicii vechi, care-l însoțea în viață.
În întunericul adânc, melodia devenea tot mai lentă, se pierdea în particulele oxigenului pe care-l respira odată cu muzica, se combina cu eternitatea “eternă” și se termina cu un sunet grav, totul.

Autor: Oana Miritescu

Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Top 5 locații fabuloase de vizitat în România!

"Publicat în 17/06/2020" "în De văzut" "de POV21"

România este o țară absolut senzațională, este locul unde găsești peisaje care mai de care mai frumoase, vei rămâne cu siguranță profund impresionat. Ți-am pregătit 5 locuri care merită cu adevărat să le vizitezi, câteva minunății ale României. Dar stai aproape; o să mai pregătim materiale astfel încât vei descoperii toată România. Top 5 locații fabuloase de vizitat în România:

1. Lacul Sfânta Ana și Tinovul Mohoș, județul Harghita

Este singurul lac vulcanic din Europa Centrală, aflat la 1000 de metri altitudine. Acolo vei găsi o natură conservată, aer curat, oameni minunați, dar și o sursă bună de energie. Ca și activitate poți să faci o plimbare cu barca sau chiar să înoți în lac. Merge și un picnic sau o carte bună la malul lacului.

Tinovul Mohoș, care înseamnă “lacul cu muschi” se află la câțiva kilometri distanță. În explorarea vegetației din Tinovul Mohoș te va însoți un ghid turistic și vei afla de la el toate detaliile și cum au luat ele naștere.