Category archive

Psihologie & Relații

Forever alone? Ai nevoie de Psihologie & Relații!
Te descurci greu la capitolul iubire? Ai impresia că iubita ta e isterică sau că iubitul nu îți dă atenție? Simți că îți pierzi mințile? Atunci, aruncă o privire aici și poate vei înțelege cum stă treaba.

Bărbați vs femei: cum percep diferența dintre sex și dragoste?

"în Dosarul Săptămânii/Psihologie & Relații" "de POV21"
diferenta dintre sex si dragoste

Am întrebat 100 de români care e diferența dintre sex și dragoste. Ei bine, nu chiar 100. Mi-am luat la întrebări câțiva prieteni, curioasă fiind în special să văd dacă există vreo diferență de percepție între băieți și fete pe acest subiect.

Indiferent că îl numim sex sau dragoste, actul în sine reprezintă o descărcare de energii. Tocmai pentru că finalitatea actului intim, teoretic vorbind, este aceeași, mulți consideră că nu există nicio diferență reală între cele două acțiuni. Din punctul acesta de vedere, n-am cum să nu fiu de acord. Dar dacă privim problema mai îndeaproape, putem să constatăm că pentru una din cele două ai nevoie de ceva mai multă atenție și grijă pentru a te bucura pe deplin de experiența trăită.

Bărbații o să mă considere o romantică, o idealistă, o visătoare pentru ceea ce am de gând să spun. Am o veste proastă pentru voi: nu sunt singura! Ba chiar există, printre voi, masculi care vor fi de acord cu mine. A face dragoste implică o conexiune puternică între doi oameni. E genul acela de legătură care merge dincolo de cuvinte, de ce e palpabil. Să fii îndrăgostit de persoana cu care împarți aceste momente intime face ca experiența să fie mult mai intensă și specială.

Sexul e o simplă împlinire a nevoii umane de sute de ani, aceea de împerechere.

Nu mă înțelege greșit, ambele concepte reprezintă tot o împlinire a acestei nevoi, însă dragostea împachetează această necesitate în ceva mai pur. Ce e mai frumos decât să ai chimie cu omul tău special, să existe acea tensiune sexuală, iar totul să meargă natural?

A face dragoste e mai mult decât a avea orgasm.

E minunat să ai orgasm, dar se întâmplă de multe ori ca actul intim să nu conducă înspre asta, pentru că scopul său nu este punctul culminant. Atenția îți este îndreptată spre partener, spre modul în care se simte, dai mult mai multă importanță preludiului. Îți dorești ca acesta să se simtă iubit, apreciat, în siguranță cu tine.

În momentul în care faci sex, lucrurile sunt mai simple. Ambii luptați pentru descărcarea electrizantă de final, iar relația dintre voi este strict de ordin fizic. Nu putem vorbi nici de momente de vulnerabilitate, pentru că fix de asta vreți să scăpați amândoi.

 Ce spun bărbații?

Un prieten de-ai mei mi-a spus, referitor la această întrebare – dacă există sau nu o diferență dintre sex și dragoste: „Eu cred că atât dragostea, cât și sexul sunt niște acțiuni prea complexe pentru a le putea compara sau explica. Ambele sunt nevoi, dar, experimentând atât sexul cu o persoană necunoscută, cât și cu persoana iubită, pot spune că nu e același lucru. Cred că depinde, pentru mine cel puțin, de persoana cu care ești. Dacă e cea potrivită, sexul e tot o energie, tot un fel de dragoste”.

Un alt prieten a venit în completarea lui: „Sexul are nevoie de o scânteie fizică, în timp ce dragostea are nevoie de un foc psihic și de o scânteie fizică”. Am fost surprinsă să aflu că părerea prietenilor de gen masculin este asemănătoare cu cea a prietenelor mele în ceea ce privește acest subiect.

Există situații în care poți face atât sex, cât și dragoste, cu aceeași persoană.

Nu are nicio legătură intensitatea fizică cu care se petrece actul, cât de animalic ești în pat, ci atenția pe care v-o acordați. Nu ți s-a întâmplat niciodată să te afli în mijlocul momentului și să te trezești gândindu-te la altceva? Atunci când relația nu mai merge atât de bine și partenerii sunt deconectați unul de la celălalt, actul intim tinde să devină o simplă descărcare, fără vreo implicare sentimentală.

 Ce părere au femeile?

Același lucru mi l-a spus și o prietenă: „Dragostea o faci cu persoana pe care o iubești, contând mai mult sentimentele decât actul sexual in sine, pentru că se simte iubirea dintre voi și totul e mai senzual. După părerea mea, nu poți face dragoste la un one night stand, adică ce dragoste poți avea acolo? Și chiar dacă ești într-o relație, nu faci mereu dragoste. Eu am făcut de câteva ori și nu se compară cu nimic, e cu totul altceva decât sexul în general. Am făcut și dragoste și sex cu persoana cu care sunt împreună, iar uneori mă simțeam folosită când nu îmi oferea aceeași atenție ca la început, când totul era mai intim”.

O perspectivă interesantă a actului mi-a oferit-o o altă prietenă, care privește dragostea drept un preludiu, iar sexul, momentul de după, punctul culminant: „Sexul este doar momentul în care se consumă actul. Acolo se va ajunge indiferent dacă partenerii programează momentul sau e ceva spontan, ca sexul într-un loc public. Pentru mine, dragostea e ca un fel de preludiu, pe care poți să îl faci doar cu omul iubit, dar tot la sex se ajunge. A face dragoste e momentul în care ți se confirmă sentimentele pentru celălalt, pentru că îți dăruiești trupul persoanei dragi, iar sexul e ceea ce întreține în mare parte relația”.

Indiferent dacă îl numești sex sau dragoste, actul intim trebuie să fie întotdeauna consimțit și trebuie să țină cont de dorințele fiecăruia. Comunicarea cu partenerul diferențiază un sex bun de unul nereușit, așa că încearcă să lași pudoarea deoparte și vorbește deschis despre fanteziile, plăcerile tale și insecuritățile pe care le ai. Diferența dintre sex și dragoste poate depinde de la persoană la persoană – nu există un adevăr general valabil, însă, cel mai important aspect este să-ți creeze plăcere.

Cum stă treaba cu presiunea și incertitudinile atunci când ești tânăr?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

„Nu știi ce vrei să faci mai departe? Sigur nu te atrage nimic? Cum ai de gând să îți creezi o viață dacă tu la vârsta asta nu știi ce vrei să faci? Păi se poate așa ceva?”.

Știu că de la o anumită vârstă toți auzim aceste întrebări și mai știu și că nu sunt foarte încurajatoare. În general, oamenii se așteaptă ca tu să ai deja un plan de acțiune sau măcar o idee despre ce vrei să faci în viață. Surpriza vine atunci când descoperi că așa ceva nu există. Planul perfect nu există și în mod sigur nu e perfect. De obicei, realizezi asta abia atunci când cineva începe să te mustre.

„Cum adică nu te-ai gândit ce vrei să faci după ce termini liceul? Mâine, poimâine dai bacul și tu tai frunză la câini!”

Adevărul este că mai mult de 75% dintre elevii de liceu nu sunt siguri de ceea ce vor să facă în viitor. Și, chiar dacă poate părea șocant, este absolut normal. Interesele și aspirațiile se modifică în mod constant. Oamenii se schimbă și evoluează. Ceea ce îmi plăcea la 14 ani mi se pare acum insuportabil. Nu vreau să pară ca un atac la adresa sistemului românesc de învățământ, dar în licee nu există – sau, dacă există, sunt foarte puține – ore de consiliere vocațională.

Toate materiile sunt amestecate și, din această cauză, alegerea unei meserii reprezintă o nebuloasă. Nu toți elevii au oportunitatea de a-și găsi singuri vocația, deoarece nu peste tot există cluburi sau activități extrașcolare dedicate dezvoltării, atât individuale, cât și sociale.

De asemenea, suntem adolescenți, iar lumea ne e încă străină. Tindem să vedem doar partea relativ frumoasă, pozitivă a acesteia, nu ne gândim prea mult la viitor și la eventualele dificultăți pe care le-am putea întâmpina. Simt nevoia să specific că și asta este absolut normal. Auzim toată ziua că ar trebui să ne bucurăm de toate aceste momente în care suntem încă liberi, în care nu avem griji, în care singurele noastre îndatoriri sunt să învățăm (că doar vine bacul) și să petrecem timp cu prietenii sau familia. „Ar trebui să te bucuri de anii ăștia. Să știi că nu se mai întorc”.

Dacă sunteți curioși de părerea unor elevi care vor da bacul curând, dați click aici!

cum alegem viitorul?Însă presiunile nu ajută, fie că e vorba de viitor sau de prezent. Fiecare om are modul său de a percepe realitatea și de a experimenta viața. Într-un fel, înțeleg presupusul scop al lor: să te împingă să mergi mai departe. Dar dacă efectul lor este exact opusul? Dacă prin presiunea exercitată asupra noastră toate șansele de a ne bucura de clipele minunate de incertitudine și spontaneitate se spulberă?

Poate că e mai bine să nu știi ce urmează, să nu te poți pregăti înainte. Poate că doar așa guști de fapt anii de adolescență și viața în general. În ultima vreme m-au preocupat destul de mult cărțile legate de „mindfulness”, care presupune conștientizarea gândurilor, emoțiilor și ideilor care apar în prezent. Consider că este un subiect extrem de important, care ar trebui abordat mai des și mai amănunțit, pentru că reprezintă un mod sănătos și eficient de gestionare a stresului, cu care, din păcate, suntem cu toții atât de familiari.

Așadar, unde este echilibrul? Ne-am obișnuit să ne temem de incertitudini și necunoscut, însă acestea ne fac mai puternici și ne deschid calea spre noi perspective. Incertitudinile fac parte din noi și doar cu ajutorul lor ne putem dezvolta și putem experimenta momente care să își lase cu adevărat amprenta asupra modului nostru de gândire.

Cum ar fi viața dacă ai fi sigur de tot și de toate? Nu-i așa că am cădea într-o monotonie absolută?

Autor: Popescu Cristina

Cum știi când iubești pe cineva?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
când iubești

Cum știi când iubești pe cineva? Mereu m-am întrebat asta. E felul în care îl privești? Felul în care pui fericirea lui înaintea fericirii tale? E despre atracția fizică sau conexiunea spirituală? E grija constantă pentru binele persoanei de lângă tine? Cred că sunt toate astea însumate… Și mai cred că, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le poate face o ființă umană e să realizeze și mai apoi să accepte faptul că iubește. Probabil o să vă întrebați „de ce?”. Pentru că iubirea te face dependent emoțional de cel de lângă tine. Pentru că, fără să vrei, iei asupra ta grija față de un alt suflet, care e o responsabilitate imensă.

Și, cu toate că te „împovărezi” inconștient, nu ar trebui să fie un lucru rău, ba din contră. Vorbim aici despre cel mai pur și mai frumos sentiment existent, care poate aduce la suprafață cea mai bună versiune a fiecăruia dintre noi. E… ca lumina de la capătul tunelului, e cea care îți va da mereu speranța că esența umanității nu e pierdută și că trebuie doar să crezi în sentimente și energii.

Mai greu stăm însă cu iubirea neîmpărtășită

Ce ne facem în acest caz? Păi, eu susțin că e simplu: o împărtășim. Cel mai frecvent răspuns va fi următorul: „Ușor de zis, greu de făcut”. Dacă am sta să analizăm, nu e greu de spus, e greu de acceptat răspunsul. Pentru că, dacă nu există reciprocitate, apare imediat starea anxioasă inevitabilă. Acest lucru ne va face instant să regretăm faptul că ne-am confesat sentimentele. Dar situația nu e chiar atât de rea precum pare.

Când cineva îți spune că te iubește, nu înseamnă că te-ai împovărat, emoțional vorbind. Ar trebui să fii recunoscător, chit că sentimentul nu e reciproc. Cert e că ar trebui să fii conștient de cât de dificilă este o astfel de confesiune și de cât de mult curaj ai nevoie pentru a face așa ceva, neașteptând validare în schimb.

Iubirea nu ar trebui să fie o grijă, ci ar trebui să se simtă ca o eliberare din tot ce înseamnă realitate, ar trebui să ne facă mai buni, mai atenți la cât de important și fragil este, de fapt, sufletul unei persoane. Tot ce am vrut să subliniez e că noi ne plafonăm atunci când răspunsul nu este pe măsura așteptărilor noastre, însă uităm că fiecare dintre noi are dreptul de a iubi.

În cazul în care ți-a plăcut ceea ce ai citit până acum, te invit să citești și acest articol despre iubire. Nu vei regreta.

Eu nu cred în suflete pereche.

Cred în conexiunea dintre două persoane pe care nimeni altcineva nu o înțelege, dar o simte. Nu consider că menirea noastră pe acest Pământ e să ne găsim sufletul pereche, ci să învățăm să iubim. Da, nu ați citit greșit, să învățăm să iubim, pentru că, în ziua de azi, iubirea e confundată cu altele, iar „te iubesc”-ul nu mai are aceeași însemnătate pentru toți, întrucât ignoranța și interesul personal și-au pus amprenta asupra lui. În cele din urmă, eu asta îmi doresc: să învățați să iubiți, să învățați să prețuiți persoanele de lângă voi și să spuneți ceea ce simțiți, până nu e prea târziu.

 

Autor: Daria Pușcașu

Haosul mental – Cum să îți echilibrezi viața? (I)

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Haosul mental

Haosul mental – Cum să îți echilibrezi viața?

Zi de zi am trăit o viață destul de complicată. Nu mă refer la cea interactivă, ci la cea interioară. M-am confruntat cu anxietăți, scenarii, depresii și mai ales, cu dorința de a fi iubit și apreciat, dar am ajuns la un punct al vieții mele în care am realizat cum aș putea să-mi ușurez traiul de zi cu zi și chiar să-l îmbunătățesc. Nu am descoperit absolut totul, sunt încă în proces de formare, schimbare și evoluție. Sunt sigur că mulți dintre cei care vor citi, se vor regăsi în cele enumerate, așa că am să încep cu o parte din ceea ce am învățat până acum.

1. Trăiește-ți viața așa cum simți.

 Toți avem anturaje și dorința de a ne integra, dar nimeni nu ne poate spune cum ar trebui să ne trăim viața. Vă spun din experiență, nu am călcat pragul unui club aproape niciodată și unele din cunoștințele mele au fost mirate de acest fapt. Pur și simplu nu mă regăsesc în acea atmosferă. Mai multă serotonină-mi eliberează creierul când citesc o carte, relaxat, într-o zi de duminică, fără gânduri chinuitoare, ori când alerg, cu telefonul ce îmi rulează în căști un podcast ori o serie de melodii. Așa am ales să trăiesc în simplitate. Nu pot sugera cuiva cum să trăiască și nici nu aș vrea, așa cum nu mi-aș dori ca cineva să-mi spună cum se trăiește o viață.

2. Nu îmi pasă. 

Da, exact. Să nu-ți pese. Gura lumii e nenecesară. Se leagă extraordinar de prima idee pentru că oamenii tind să judece extraordinar de mult și de des. Uneori mă complic și pun la suflet, dar, de cele mai multe ori, aleg să nu mă chinui cu gânduri despre viitor, planuri irealizabile doar pentru că mă gândesc prea mult. Uneori e nevoie de un „Nu îmi pasă!”, ca un panou pentru mintea perfecționistă și o pauză. Atât în privința oamenilor, cât și în privința stresului, overthinking-ului și a altor lucruri distructive.

3. Carpe Momentum. 

Chestia asta cu „mindfulness”, personal, pare adevărată. Mereu fugim după realizări sau de eșecuri și ajungem să trăim în viitor. Îți sună cunoscut „Dacă nu iau notă mare la materia x, voi ajunge corigent.”? E genul de gând ce te ține stresat și speriat până la finalizarea sarcinii. Ajungi să-ți creezi mental scenarii care te pun în postura de corigent. Nu e ușor, și eu mai trec prin asta. Dar am învățat un lucru. Acum e acum, viitorul e viitor. Acum nu sunt corigent, acum sunt în postura de a alege să învăț sau nu. Aleg să învăț. Testul e în viitor, acum învăț. Ca să fiu mai clar. Acum e momentul care contează. Ce fac în viitorul apropiat e ușor planificabil, dar viitorul îndepărtat e plin doar de scenarii. Carpe Momentum și vei vedea că va fi bine, chiar și Paler spunea că omul dacă nu trăiește la timp, nu va mai trăi niciodată.

4. Stresul și acțiunea.

 Doamne, cât mă omora stresul o perioadă bună de timp. Eram stresat adesea cu gândul la lucruri pe care le puteam face, dar nu le-am făcut, sau cu gândul la câte am de făcut. Se leagă mult de celelalte puncte pentru că stresul, cel mai adesea, provine din scenariile mentale, chiar din situațiile pe care ni le creăm pentru că nu am făcut anumite lucruri (încă). Nu îți face griji, stresul e ceva absolut normal. Nu este un demon care ne erodează sufletul. E o capacitate firească a organismului de a se apăra de situațiile nefavorabile și a-l duce la zonele de siguranță. Cum în preistorie, omul era stresat că era un pericol în apropiere și decidea să migreze mai departe de ariile periculoase, ori să le înfrunte, așa și în epoca actuală, omul poate să evite a-și lua angajamente, ori să și le asume și să le îndeplinească.

Observația este că în ambele perioade evitarea e o soluție, dar e una pe termen scurt, ori cu repercursiuni, ori cu niciun beneficiu. Înfruntarea pericolului este de sine stătătoare, mai grea și necesită mult efort, dar are beneficii pe termen lung. Prin urmare, ascultă-ți stresul. Îți spune că ai ceva de făcut.

5. Acceptă schimbarea și fă-o treptat.

 Ușor de zis, greu de făcut. Rămânem blocați în rutină și cu greu tolerăm noi ajustări asupra propriei vieți. E greu să tolerăm moartea cuiva drag, ori un eveniment imprevizibil, presupune schimbare care nu e binevenită nici conștient, nici inconștient. Însă, noi putem face schimbări pe care ni le dorim conștient, dar inconștient, mintea noastră dezvoltă o aversiune asupra schimbării pentru că e în afara rutinei, a zonei de confort. Această ajustare voită asupra identității devine un proces de voință care poate fi acceptat, ori nu, de către organism. Această ajustare e obiceiul. Vrei să slăbești, să te lași de fumat, să citești mai mult, să fii mai prietenos? Nu le face pe toate dintr-un foc, pentru că fiecare proces e un consumator de voință. Oferă-i minții schimbări treptate. Renunță la mâncăruri ce îngrașă, apoi abia după ce ai prins drag să mănânci sănătos, poți începe să faci sport. Dar, de ce nu? Poți să te distrezi făcând schimbările acestea. Fă-le să fie un „Vreau să fac asta.”, nu un „Trebuie să fac asta.” și schimbă-ți viața așa cum simți.

6. Compară-te cu tine, nu cu alții. 

Greu am realizat că pot avea progrese reale dacă mă compar mai degrabă cu mine, nu cu alții. Alții pot avea alte repere, alte stiluri și altă viteză. Așa cum corpurile ne sunt, biologic vorbind, diferite, așa și voința, motivația, concentrarea, etc. ne sunt diferite și pot fi antrenate în măsuri variate, ca niște mușchi. Cu cât le antrenezi mai mult, cu atât le dezvolți mai mult, astfel ajungând la capacități nebănuite acum 10 ani, sau acum chiar un an. Decât să spui câte mai ai de învățat, alege să remarci câte ai învățat până acum. Este dureros să observăm cât de insignifianți suntem, raportat la ceilalți care au muncit mai mult, ori au altă viteză de rezolvare a problemelor. În fond, noi suntem unici încă din punctul nașterii, iar comparația e doar un punct de raportare a existenței noastre, dar alții nu sunt noi și noi nu suntem alții, iar toți avem raportări diferite, implicit și realizări diferite.

În concluzie, acestea sunt doar primele șase puncte, dintr-o multitudine, pe care le-am învățat de la viață și de la oamenii din jurul meu. Lista este mult mai lungă, pentru că mai am multe de învățat, având în vedere că omul cât trăiește învață. Dar totul are un început, iar scopul vieții noastre este unul extraordinar de complex și nu putem ști care ne este direcția. Tot ce pot spune e ca în fiecare zi să vă puneți întrebarea „Ce am învățat astăzi?”, cred că e binevenită.


Autor: Alexei Ivanov

Ți-ai lăsat prietenașele pentru iubit? Ești proastă

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
prietenașele

Ți-ai lăsat prietenașele pentru iubit? Ești proastă. După batiste cu muci aruncate și statusuri tâmpite pe Facebook despre singurătate, ai și tu relație. Bravo, fată! Ești cineva. Acum ți s-au rezolvat toate problemele din lumea asta. Pământul se învârte iar, Obama e din nou președinte, iar tu simți că ai un motiv serios ca să trăiești.

Sper să nu dai cu telefonul de pământ după ce-o să-ți spun cât de aiurită ești dacă te fandosești, crezând că unicul scop din lumea asta e să ai iubit.

Oricum sună superficial ca dracu’, exact ca întrebările neamurilor și curioșilor de „Ia zi, fată, ai gagiu?”, „Da’ relație pe când?”, „Nu intri și tu în rândul lumii?”.

Calmați-vă, că nu dezbatem întrebarea existențială de: a fi sau a nu fi într-o relație. Nu acum, cel puțin.

Vreau să vorbim, însă, despre tipele care atunci când întâlnesc un prințișor levitează în jurul lui și se agață de el, cum s-a agățat și Jack de scândura din Titanic.

Cumva, e de înțeles. Când e dragostea în floare și te tremură până și duminica la masă cu familia, vezi negru-n fața ochilor până nu-ți dă mândrul lumii vreo notificare.

Și ce dilatare pe pupilele tale, dragă domnișoară, când, după-o așteptare de câteva ore – soră cu moartea, te sună cavalerul, BadBoy-ul, acel DearFutureHusband pentru care adormi noaptea sub pernă cu toate buruienile de pe câmp, în speranța că vă uniți destinele sub jurământ sacru.

Și când te sună, gata! Nu mai ai stare! Îi lași naibii de părinți, de prieteni și ieși în fața casei în hăinuțele de sărbătoare, întrebându-te unde-și va parca armăsarul.

Oh, și câtă poezie! Ce dragoste desăvârșită când urci pe calul alb alături de stimabil, și vă pierdeți amândoi, gonind în bătaia vântului și-n praful de pe uliță, sub privirile invidioase ale plebeilor ieșiți la poartă.

Ce mândrie pe tine! Ce aroganță! Și ce bărbățel ți-ai mai tras. Îl mai cotești fără să vrei ca să-l admiri nițel din profil și te gândești cu satisfacție cum trebuie să le roadă acum ciuda pe nesăbuitele de coleguțe, vecinici, cumătre etc, etc.

Te-a luat atât de tare valul, încât îl dai dracului de telefon. Îl închizi. Îl pui în poșetuță, îl arunci naiba știe unde, numai să nu fii deranjată. Doamne ferește să te perturbeze careva din visul nesfârșit de dragoste.

Și-n timp ce tu te-avânți cu domnul pe curcubeu, gândindu-te dacă îți păstrezi sau nu numele de fată după nuntă, prietenașele tale te dau dispărută, apoi moartă, și se pregătesc deja să dea comandă de coroane.

Într-un final constată că-i mai bine c-au scăpat de tine. Ești multă pagubă, femeie. Ori plângi în pumni după vreun Brad Pitt din trecut, ori iar te ia o dragoste și uiți de lume.

S-au săturat, mă, să te sune și să le zici că ești cu iubi. Cu zi, cu noapte, cu sărbători, cu zile de muncă, tu tot de el ești agățată. Mai rău ca lipitorile.

Îți mai atrag gagicile atenția când și când, dar tu le spui că sunt nebune. Faci crize că: „Vaaai, nu mă înțelegeți, fetelor!” sau „Sunteți doar invidioase pe dragostea noastră ruptă de pe ecranele hollywoodiene”. Moment în care fetele își dau ochii peste cap și-și spun cât ești de proastă. Își spun lor, că ție n-are rost. Tu ești îndrăgostită. Sau ești nebună. După caz.

Și-n vreme ce pentru tine s-a oprit timpul în loc și ți-ai renegat originile în numele primul Făt-Frumos care ți-a scris cu gânduri de combinat pe Facebook, restul lumii-și duce-n continuare existența la fel de bine. Șocant, nu-i așa?

Prietenele tale pe care le-ai dat dracu’ s-au apucat de studii, de sport, de investit în ele. Au continuat cu party-uri peste party-uri cu gașca, s-au susținut una pe alta, au mers la concerte, la lansări de cărți etc, etc. Pe scurt: și-au continuat viața într-un ton cât mai mișto. Și ce-ai făcut tu? Te-ai izolat de omenire ca să-ți desăvârșești pornirile de-amor.

Oh, dar vine-o zi, Cenușăreaso, când bate-un vânticel cald de primăvară și-l vezi pe prințișor apărând la tine-n poartă cu răgușeală-n voce și emoție de domnișoară. Își duce sensibil o mână la inimă și-ți spune că trebuie să fie sincer. Doar e virtutea lui cea mai de preț. Și-ncepe cu discursul pregătit de-acasă și repetat în timp ce se-ndrepta pe armăsar spre tine.

Îți zice cu tremur în voce că nu mai merge, că s-a rupt lanțul de iubire, că are treabă.

Știi și tu cum e cu bărbații ăștia ocupați din secolul XXI care dau pe dinafară de afaceriști și elevați ce sunt. Banii nu se-nvârt singuri și nici firmele nu se conduc doar din șoapte de amor. Se bazează pe tine că înțelegi. Doar ești fată deșteaptă. Ești matură. Nu, nu e vina ta. Tu ești o persoană extraordinară. E vina lui și a lumii solicitante din care aparține. Oh, ce nepotrivire a sorții. Dar stai liniștită, te poți baza pe el în continuare. Normal că puteți rămâne prieteni. Trebuie să fluturi doar cu batista în fața ferestrei și vine la tine. Doar e bărbat de cuvânt, ce naiba.

Și-n timp ce nu mai știi cum să te-oprești din plâns că te aud vecinii, îl vezi oprind cu calu-n fața porții de alături. Simpatii vechi pentru vecinica de care ți-a spus să nu-ți faci griji. Ei, lasă! Mai sunt bărbați. O să încerce și-alții să se bage-n seamă. Doar nu se demodează combinatu’ așa ușor.

Dar știi ce are vecinica și nu ai tu, drăguță ?

O viață personală. În timp ce tu nu mai știai cum să-ți arunci telefonul să nu fii deranjată și îi dădeai dracu’ de prieteni, draga ta vecină a făcut chestii tot mai mișto. S-a ocupat de dânsa. S-a plimbărit și fără prinț cu cal, s-a apucat și de citit ca s-aibă ce să povestească.

Și uite-așa se-ntâmplă cu-o femeie care începe să radieze. Atrage tot mai mult privirile bărbaților din jur. Tocmai pentru că nu-i axată exclusiv pe ei și are ce să facă-n caz că nu o sună vreun fermecător să vină în poiană.

Când ești o lipitoare pentru bărbatul de lângă tine, crede-mă, se simte. O simt și cei din jur. O simte și stimabilul care-n final te va lăsa cu ochii-n soare dacă continui să fii proastă.

Și-acuma comedie! Apucă-te și sună oamenii să vă-ntâlniți! Îți mai răspunde dracu’. Se plictisesc prietenii de tine și în final nu mai vor legături. Te miri, prințesă? Așa se-ntâmplă când îi dai naibii pe toți cei care te-au iubit doar pentru-un bărbat așa cum sunt atâția.

Clar că toți oamenii sunt trecători. Prietenele pot la fel de bine să fie de rahat și să te facă să îți fie scârbă de-omenire. Dar în principiu, ele-s acolo pentru tine când ești proastă și nu știi ce mai vrei de la viață. Sau când n-ai grijă de tine și te obligă să mănânci. Asta-i iubirea autentică, măi.

Nu zic că nu trebuie să te implici într-o relație. Din contră. E genial tot ceea ce poți să trăiești alături de un om, dar dacă te bazezi numai pe asta și în final te izolezi de lume, păpușă, te-ai cam ars.

Poți să disperi și să te dai cu capul de pereți că nu impresionezi. Odată ce-i dai naibii pe prieteni, ei fac la fel cu tine. Și te trezești sunându-ți cunoștințe vechi de zeci de ani, numai ca să nu începi să putrezești în casă: „Heii, mă mai știi? Da, am fost împreună cândva la grădiniță. Normal că mai știu cum te cheamă. Ce zici, ai chef să ne vedem?” Cam până-aici mergem cu demnitatea. Șoc. Șoc. E nașpa să fii singur, nu?

Și-acum, măi, fetelor: pentru a evita toate măgăriile de mai sus și scenariile posibile, să nu vă pună sfântu’ să deveniți ca siamezele pentru bărbații sau prinții de lângă voi.

Nu mai stați agățate de toți feciorii care apar în drum sau care vă parchează armăsarul lângă bloc. Mai spuneți-le să stea și pe-acasă, c-aveți și voi o viață personală.

Aveți prieteni de sunat, cafele de băut, cărți de groază de citit, sport de făcut și lista-i lungă.

Nu mai fucking levitați în jurul bărbaților pentru c-o să vă luați o țeapă de zile mari când veți vedea cât sunteți de singurele și prostuțe, și cât de greu vă mai suportă cineva după un moment de genul.

Lăsați, nu mai plângeți și nu vă mai rugați să pice altul care să vă vrăjească-n timp ce colindați pe curcubeie.

Sunați-vă prietenașele și încercați pe cât posibil să nu mai fiți ca lipitorile!

Vrei să afli mai multe despre relații? Click aici.

Anxietatea și „devotamentul” pentru autobullying

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Autobullying

DISCLAIMER: Aceasta este doar părerea mea și nu vorbim despre cazuri grave.

Autobullying. Probabil că, la școală, ai dezbătut frecvent planurile care vizează bullyingul – atât cauze, cât și efecte. Posibil știi cum să manageriezi un conflict. Ai reținut și faptul că, dacă-ți exprimi nemulțumirea utilizând propriile emoții, poți ieși dintr-un lucru nefavorabil: „Gestul tău m-a dezamăgit”, „Această idee m-a înfuriat”.

Ai aflat și despre corpul tău că nu simte furia sau frica, ele sunt doar alegeri emoționale pe care noi decidem să le arătăm în exterior.

Dar ce se întâmplă când vorbim despre autobullying?

„Nu sunt bun de nimic”, „sunt un eșec”, „nu sunt perfect”, „trebuia să iau decizia asta”, „îmi urăsc aspectul fizic”, „sigur râd de mine” – sunt doar câteva idei prezente, mai cu seamă, în cazul adolescenților. Schimbările în cadrul acestei vârste nu provoacă decât teama de a nu fi acceptat, de a fi respins, o teamă de alegeri. Însă, sunt cazuri în care autobullyingul avansează. Cred că ați mai auzit de tulburarea de opoziție sau cea de alimentație.

Și, astfel, am ajuns la concluzia că ar trebui dezbătut mult mai frecvent modul în care ne raportăm la noi.

Pe scurt, ce este autobullyingul?

Autobullyingul este o acțiune negativă pe care o aplici asupra propriei persoane. Sau, mai bine zis, autobullyingul este o formă de autopedepsire.

1. Trec pe lângă un grup de colegi de școală. Când ajung în dreptul lor, ei izbucnesc în râs.

Ce gândesc: râd de mine, de aspectul meu fizic

Iau decizia de a nu mai ieși din casă o săptămână – AUTOBULLYING.

Alte explicații alternative ale aceluiași comportament: am nimerit tocmai în momentul în care au văzut un meme foarte amuzant pe Facebook.

2. O întreb pe colega mea ce am avut de pregătit pentru ora care urmează. Ea scrie în caiet și îmi răspunde pe un ton ridicat.

Ce gândesc: am deranjat-o din scris, am enervat-o.

Iau decizia de a nu mai mânca trei zile, deoarece am supărat-o pe colega mea – AUTOBULLYING.

Alte explicații ale aceluiași comportament: este stresată, a răspuns cu un ton ridicat din instinct.


Să spunem că nu-ți place aspectul tău fizic.

Autobullying:
– te învinovățești pentru cum arăți;
– te compari cu ceilalți;
– există riscul să renunți la activitățile preferate din cauza faptului că nu vrei să te afișezi;
– se poate ajunge și la cazuri mult mai extreme.

Nu ai reușit să iei 10 la testul pentru care te-ai pregătit timp de o lună, iar colegul tău, care a învățat 5 zile, reușește să primească și felicitări (sau poate fi vorba despre o promovare pe care nu o obții).

Autobullying:
– „sunt prost”;
– „data viitoare nu mai învăț”;
– „nu sunt bun de nimic”;
– „de ce mi se întâmplă doar mie?”;
– „nu mai ajut pe nimeni”;
– „demisionez”;
– „nu este locul meu aici”;
– „niciodată nu pot face ceva cum trebuie”.

De la ce pornește?

Autobullyingul se dezvoltă prin două aspecte principale:

1) Ai fost prea aspru pedepsit când erai mic?

Ai încălcat câteva reguli de bază acasă și ai fost pedepsit destul de dur.
Ei bine, viitorul adult din tine va înțelege faptul că atunci când greșești, fie față de cineva din exterior, fie față de tine însuți, singura cale de a repara problema este să te AUTOPEDEPSEȘTI – consideri că nu ești destul de bun pentru această lume și poți ajunge la măsuri cu mult mai drastice…

2) Atunci când te loveai, părinții dădeau „na-na!” la masă, scaun?

Când erai mic, te-ai împiedicat și te-ai lovit de masă, scaun, un obiect oarecare. Cineva din familia ta „bătea” acel obiect. Însă, această acțiune nu induce decât faptul că dacă o persoană îți greșește, trebuie să o lovești. De aici pornește atât bullyingul, cât și autobullyingul.

Am trecut și eu printr-un autobullying fragil, nu chiar atât de grav.

Nu pot să spun că mi-am urât aspectul fizic. Însă, dacă aș fi găsit o pungă bună din carton, aș fi ales-o pentru a-mi ascunde fața (amintiri din școala generală).

Adesea, am avut probleme cu imaginea picioarelor. Mi se păreau prea groase, mi se vedeau venele și, mai mereu, când cineva îmi făcea un compliment, reacționam: „Bine că nu le ai tu. Ești perfectă!”.

Cum am învățat să iubesc ceea ce am?

Am rămas cu o cicatrice foarte drăguță, opărindu-mă pe picioare cu puțină cafea. A fost un accident sau un semn de la Univers: „Iubește-te mai mult!”.

M-am acceptat! Prima oară a fost dificil. Pe urmă, a intrat în reflex.

Fiecare „defect” ne face unici. Eu n-aș mai fi eu dacă: nu aș avea cearcăne proeminente, acel solo la chitară n-ar fi improvizație proprie. Din ce cauză tu n-ai mai fi tu?

Suntem perfecționiști și vrem să nu facem greșeli. Însă, eșecul clădește rampa de lansare, pentru ca succesul să prindă aripi mai târziu.

De ce să nu devenim cea mai bună varianta a noastră? Nu prin a ne răni. Ci prin a lucra cu noi…la noi.

Cum scăpăm de autobullying?

Am încercat să vorbesc cu prietenii despre toate defectele mele, defecte pe care mi le-am creat singură. La un moment dat, am auzit și replica: „Mă mai plictisești mult?”. Dacă și tu te confrunți cu o situație asemănătoare, recomand:

a) Să faci ceva creativ
Desenează, creează un cântec, o poezie despre viața ta. Majoritatea persoanelor preferă să se axeze pe activitățile care le aduc plăcere : citit, scris, cântat, fotografie, teatru, meditație.

b) Nu te mai compara
Auzim frecvent replica: „Nu mă compar cu nimeni!”. Fals! Involuntar o faci. Uneori, compari reușitele tale cu reușitele altora. Părinții te compară cu prietena/prietenii tăi? Poate spui că nu-ți pasă, totuși, aici vorbim despre inducere: „Ai mei au dreptate. Eu de ce nu pot fi la fel de deșteaptă?”.

Pentru ceea ce faci cauți o notă, un grad prin comparație: „Dacă eu am obținut un răspuns afirmativ în vederea publicării unui articol, iar colega mea nu, înseamnă că sunt cea mai inteligentă”. De ce nu ai oferi nota din punct de vedere al satisfacției, mândriei pe care ți-o conferă activitatea: „Sunt mândră de mine pentru faptul că am reușit să-mi ating țelul de a publica un articol”?.

Tu ești tu! Fiecare are un mod de a evolua, fiecare are o definiție pentru ce înseamnă perfecțiune.

Ține minte: singurul dușman suprem al tău ești tu însuți prin ceea ce faci!

c) Este vorba despre exercițiu

Când vorbim despre autobullying, e ca și cum am avea o bandană neagră legată în jurul ochilor.
Așadar, îți propun următoarele:

1) În fiecare zi, scrie într-un caiet sau într-un jurnal lucrurile (chiar și pe cele mărunte) pentru care ești recunoscător.

De exemplu:
· sunt recunoscător/recunoscătoare deoarece am reușit să termin de citit cele 5 pagini propuse;
· sunt recunoscător/recunoscătoare pentru faptul că am terminat varianta de Bac la matematică;
· sunt recunoscător/recunoscătoare pentru faptul că noua colegă mi-a zâmbit astăzi;
· sunt fericit/fericită pentru că am reușit să desenez propriul portret;

De obicei, avem tendința să scoatem anumite lucruri din context și nu privim întregul ansamblu.

2) În fiecare dimineață, vorbește cu tine în fața oglinzii: „Sunt frumos/frumoasă, sunt deștept/deșteaptă și nimeni nu mă poate influența negativ”.

Spune-ți că ești mândru de tine, că munca ta nu este în zadar! Nu aștepta laude din exterior!

3) Și cum atitudinea este totul, simte-te fantastic.

Spune-ți că ești fantastic! Ești propriul supererou. Tu ai reușit să treci prin atâtea probleme și ești un câștigător! Ai o poveste frumoasă și minunată.

Lucrează la tine și ai încredere, Supereroule!

Autor: Filimon Andreea-Gabriela

Ce este și cum recunoști tipul de atașament evitant?

"în De simțit/Psihologie & Relații" "de POV21"
atasament evitant

Manifestarea tipului de atașament evitant diferă de la un individ la altul, însă câteva trăsături de bază, inconfundabile, sunt: prețuirea (aproape sfântă) a independenței și a faptului că mereu caută implicarea în relații, dar cu măsură. 

Punctele cheie ale articolului :

  1. Ce este și cum se manifestă tipul de atașament evitant?
  2. 6 (proto)tipuri de persoane cu atașament evitant
  3. Rădăcinile acestui tip de atașament
  4. Bonus: detalii despre teoria atașamentului
  5. Putem să-i ajutăm pe cei care au un stil de atașament evitant?

 

1. Cum se manifestă tipul de atașament evitant?

 Cu toții îi știm: distanți. Urăsc conflictele. Misterioși. În aparență ignoranți, poate chiar aroganți. Ciudat de calmi. Apropiați nouă, dar în același timp la o galaxie distanță.

atasament evitant

 

Oricât de dragi ne-ar fi și indiferent cât de mult am sta în preajma lor, simțim că niciodată nu se vor deschide complet față de noi. Ascultă politicos, îți dau sfaturi, dar (aproape) niciodată nu vorbesc despre ceea ce gândesc cu adevărat.

Preferă să evite chestiunile „prea personale”, eschivând și schimbând centrul atenției, cu deosebită măiestrie, în fața impertinentei tale încercări de a le invada universul emoțional.

Te copleșește liniștea lor. Te ofensează. Îți pui întrebări încărcate cu reproș și frustrare în același timp: își bate joc de mine? Mai ales că răceala aceasta emoțională pare picată de nicăieri, după ce totul părea să decurgă atât de lin.

Pe de altă parte, cu siguranță știi și extrema opusă: prietena care, deși în aparență este extrem de sociabilă și „de treabă”, având un simț al umorului bine-dezvoltat, nu ai nici cea mai mică idee cine este de fapt. Ce insecurități are cu adevărat? E prietenă cu toți, dar, în același timp, cu nimeni.

Indiferent că sunt parteneri romantici sau simpli prieteni, indivizii care manifestă astfel de comportamente sunt, fără nicio urmă de îndoială, destul de dificili.

Mai ales dacă ai încercat să pătrunzi în spatele măștii pe care o afișează în mod regulat.

Dacă și tu cunoști de mai mulți ani o persoană cu un comportament similar, cel mai probabil te-ai obișnuit cu tranziția cald-rece din comportamentul lor, un soi de schimb ciclic vară-iarnă.

Te-ai întrebat și: de ce?

În continuare, vom diseca semnele distinctive ale acestui tip de atașament, alături de câteva „prototipuri” pe care e posibil să le fi remarcat la cei din jurul vostru.

 

2. Semnele unui atașament evitant (avoidant):

atasament evitant

– Manifestarea unei oarecare rigidități emoționale

Suprimarea propriilor emoții (în special cele negative), ca mijloc de apărare împotriva acestora

Iritare și nervozitate când vine vorba de intimitate emoțională din partea celorlați

Intimitatea (mai degrabă emoțională, decât fizică) îi stânjenește, astfel că îi vor menține pe cei apropiați la o distanță „sigură”, considerând – conștient sau inconștient – apropierea o cale de pierdere a autonomiei emoționale.

Nu este receptiv la exprimarea unor chestiuni prea „personale”

– Paradoxal, la nivel interior se află într-un conflict între dorința de apropiere și, în același timp, teama de aceasta, respectiv de a fi răniți

– Nu cer ajutor foarte des, chiar dacă au nevoie

– Concentrați pe realizări exterioare

– Foarte absorbiți de sine

– Nu le plac conflictele

– Într-o relație,  nu sunt preocupați de starea emoțională a partenerului

– Pun foarte mare preț pe independența și libertatea lor

– Evită o apropiere fizică excesivă de partener, în schimb îngăduie o apropiere periculoasă pentru cuplu din partea altor femei/bărbați.

 

Conform lui Mark Manson, acest tip de atașament se manifestă diferit de la o persoană la alta, în funcție de situație. Poate fi vorba de tipul care lucrează 80 de ore pe săptămână și se enervează când femeia cu care se întâlnește dorește să-l vadă de mai multe ori în weekend. Sau fata care are zeci de date-uri de-a lungul anilor, cu diverși parteneri, dar în continuare nu vrea „nimic serios”. În cele din urmă, sfârșește prin a-i părăsi atunci când s-a „săturat” de ei.

Cum știi că ești dependent de comportamentul unei persoane cu atașament evitant? Uite aici câteva semnale care ar trebui să te pună pe gânduri. 

În video-ul de mai jos, sunt expuse alte 4 prototipuri:

– Individul suspicios, subtil, care „tace și face”

– Carismaticul sau sufletul petrecerii

– Singuraticul care își petrece timpul cu alți tineri prost-văzuți

– Sportivul cu mulți admiratori, care își concentrează efortul pe rezultate

Când vine vorba de o relație, aceștia mereu își construiesc o strategie de ieși din ea, când la orizont se ivesc diverse angajamente.

 

3. Rădăcinile unui astfel de comportament

atasament evitant

John Bowlby (1907 – 1990), psihanalist britanic, e cel care a dezvoltat, între anii 1950-1960, teoria atașamentului, în urma unor experimente efectuate împreună cu studenții săi.

Pe scurt, pentru a studia atașamentul părinte-copil, sugarii în vârstă de 12 luni și părinții lor au fost aduși în laborator și, în mod sistematic, separați și reuniți unul de altul.

Concluziile sunt deosebit de interesante:

1) Majoritatea copiilor (adică aproximativ 60%) se comportă conform ulterior dezvoltatei teorii „normative” a lui Bowlby. Ei devin supărați atunci când părintele părăsește camera, dar, când se întoarce, ei caută activ părintele și sunt ușor mângâiați de acesta. Copiii care prezintă acest tip de comportament sunt adesea numiți „siguri” (secure).


2) Alți copii (aproximativ 20% sau mai puțin) sunt inițial stânjeniți, și, după separare, devin extrem de necăjiți. Important este că, atunci când sunt reuniți cu părinții, acești copii suferă și, de multe ori, prezintă comportamente conflictuale care sugerează că vor să fie mângâiați, dar și că vor să „pedepsească” părintele pentru că a plecat. Acești copii au un tipar de atașament „anxios” (anxious).


 3) Al treilea model de atașament a fost descoperit de Mary Ainsworth și colegii ei, fiind numit evitant (avoidant). Copiii ignorați (aproximativ 20%) nu par prea afectați de despărțire și, la reuniune, evită activ să caute contactul cu părintele lor, întorcându-și uneori atenția asupra jucăriilor de pe podeaua laboratorului.


Mergând mai departe, acest tip de atașament (3), de regulă, se formează în prezența unor părinți rigizi din punct de vedere emoțional, detașați sau insensibili la acțiunile copiilor lor.

Astfel, comportamentul copilului va fi același atât în prezența părinților, cât și în absența lor – unul distant din punct de vedere emoțional. Calmi în aparență, totuși la nivel fiziologic, manifestă semne de anxietate, caracterizate printr-un ritm cardiac accelerat.

Deci, rezultă din abandonul parțial, în momentele cruciale ale copilăriei, când individul se află într-o postură de vulnerabilitate, lipsit fiind de apărare.

Ca răspuns al unei dezamăgiri totale, primordiale chiar, își consolidează universul hipersensibil, dezvoltându-și cu timpul, o expresie rezervată din punct de vedere social-emoțional. Sunt distanți și înclinați să pună ziduri – nu pentru că sunt insensibili sau nepăsători, ci pentru că sentimentul căldurii și empatiei le provoacă o spaimă de nedescris. Necunoscută. Ca și consecință, se simt „sufocați” atunci când cei din jur încearcă să se apropie mai mult decât le este permis, de zona emoțională a acestor indivizi.

 Așadar, inevitabil își vor eroda șansele unei intimități depline, autentice, tocmai pentru că se aflau în lipsa ei momentele cruciale; ca adulți, nu încearcă decât să își demonstreze, cu fiecare ocazie, că sentimentele de afecțiune venite din partea celor din jurul lor nu pot fi reale și că, de fapt, validarea vine prin retrăirea vicioasă a stărilor de apatie interioară din copilărie.

 

4. Teoria atașamentului

 

Teoria atașamentului a fost dezvoltată inițial de John Bowlby (1907 – 1990), un psihanalist britanic care încerca să înțeleagă suferința intensă trăită de sugarii despărțiți de părinții lor.

Bowlby a observat că sugarii separați reacționează violent (de exemplu, plângând, agățându-se, căutând frenetic) pentru a preveni ruptura de părinții lor sau pentru a restabili apropierea de un părinte dispărut.

În momentul apariției studiilor lui Bowlby, psihanaliștii au menționat că aceste expresii erau manifestări ale unor mecanisme de apărare imature care operau pentru a reprima durerea emoțională a celui mic. Dar Bowlby a remarcat că astfel de expresii sunt comune în rândul multor specii de mamifere. De asemenea, a speculat că aceste comportamente pot servi ca o funcție evolutivă.

 

5. Putem să-i ajutăm pe cei care au un stil de atașament distant?

Studiile se bat cap în cap – unele spun că putem să ne schimbăm stilul de atașament; că e ușor și se poate realiza rapid. Altele, în schimb, recunosc că nu ar fi atât de simplu și că necesită multă energie și… Răbdare.

Până la urmă, putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru, cu condiția ca și ei să își dorească ei acest lucru – oricât de clișeic ar suna.

Într-un final, amintiți-vă că aveți de-a face cu niște persoane care percep vulnerabilitatea ca fiind înfricoșătoare și că, la cel mai mic semn de intruziune al spațiului lor emoțional, vor contra-reacționa, distanțându-se.

 




Mai multe resurse, dacă te pasionează subiectul:

Video:

Cărți:

Articole:

Lupta psihică cu COVID-19

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
lupta psihică

Ei bine, vremurile sunt de așa natură, încât nu mai putem vorbi de o relaxare completă ori de viața de dinainte de acest virus, însă trebuie să privim prezentul așa cum este, iar cel mai important este să îl acceptăm! Pe lângă amenințarea acestui virus, efectele sale sunt și ele devastatoare. Nu doar cei care trăiesc fizic experiența COVID-19 rămân cu urmări, ci și cei care trăiesc prezentul. De remarcat este lupta psihică dusă de oameni în această perioadă.

Numărul depresiilor a crescut, iar asta din cauza pierderii slujbei sau a grijii de mâine.

E drept, posibilitatea infectării cu acest virus crește ritmicitatea acestor gânduri pentru fiecare om în parte. Recunosc, și eu am fost probat de aceste gânduri, însă nu putem trăi cu frica. Frica este o boală care, dacă nu are rădăcini veridice într-o boală existent-reală, poate cauza una imaginară, cu risc de a o transforma într-una reală. Citeam zilele trecute o carte în acest sens. De altfel, cartea nu impune subiecte despre frică, ci tratează diferite păreri despre fericire. Nu știu cum am dat de această carte, dar e una care, în această perioadă, îmi colonizează gândirea pe drumul drept. Se numește „Studii și eseuri, păreri despre fericire”. E o carte veche, dar cu multe informații ce țin de cultura generală.

Așa am ajuns la subiectul pe care vi-l prezint și îl dezbat.

Trebuie să recunosc că acest subiect îmi macină gândirea de câteva zile. Îmi construisem idei asemănătoare cu cele propuse în carte și sunt fericit că opinia mea e una comună cu a unor personalități precum Descartes.

În carte se descrie foarte clar cum o persoană poate fi influențată foarte ușor, iar în același timp, starea sa de spirit să accelereze spre una posomorâtă. Pur și simplu, o haină nu ni se potrivește și începem să ne irităm. Este foarte ușor să oscilăm, mai cu seamă, să devenim posomorâți. Pascal era înspăimântat de mulțimea stelelor, iar fiorul datorat de acestea era, de fapt, cauzat de o răceală. Spinoza ne îndeamnă să căutăm bucurii voite precum: muzica, dansul, pictura, prin care să ne putem desprinde de mediul obișnuit-cotidian.

Lupta psihică şi oboseala îşi pun amprenta asupra noastră. Iată aici 5 seriale de văzut pe timp de carantină pentru a te relaxa!

Frica este o frământare permanentă a minții.

De altfel, această grijă permanentă a trupului, oglindită în frică, produce tulburarea tuturor funcțiilor vitale. Toate gândurile răscolesc adânc și produc schimbări la nivelul ritmului cardiac și al organismului. Surâsul este acțiunea sistemului motor care este liber-conștientă și voită, înlăturând tot ceea ce este preocupat de griji.

Fiți responsabili, conștienți de realitatea virusului, dar nu comprimați vitalitatea, nu sufocați viața!


Autor: Darius Ghiță

Cine ești tu să judeci pe alții?

"în Păreri și opinii/Psihologie & Relații" "de POV21"
judecăm

E greu să citești un titlu și să nu tragi niște concluzii, să nu îți creezi anumite idei. E greu să nu judecăm. Cam așa se întâmplă și atunci când întâlnești pentru prima dată o persoană. Totuși, înainte să faceți asta, ascultați aici. Sunt conștientă de faptul că toți suntem oameni și că, atunci când vedem alți oameni, ne formăm niște păreri, fără să ne dorim să facem acest lucru. Este acest „snap judgement”, care este în firea fiecăruia dintre noi.

Vedem o persoană și o mulțime de gânduri ne inundă mintea: că e gras, că e slab, că e prea înalt, că e prost, că e deștept, că vorbește prea tare, că gesticulează prea mult când explică ceva, că e prea timid și multe altele.

De cele mai multe ori, ne schimbăm prima părere, pentru că nu putem ghici caracterul unui om dintr-o privire. Problema noastră nu este reprezentată de aceste gânduri care ne trec prin minte asemenea unor fulgere. Nici nu cred că putem fi numiți vinovați pentru ele, pentru că, de cele mai multe ori, ne vin în minte involuntar.

Problema, în schimb, începe atunci când judecăm oamenii, nu pentru că nu știm a face altfel sau, cum mai spunem, „din greșeală”, ci începe atunci când o facem din răutate sau din cauza sentimentului de superioritate.

Atunci când judecăm acțiunile unui om pe care îl cunoaștem de mai bine de o zi, o facem deoarece, cumva, simțim că facem ceva mai bine decât el. Oamenii care sunt buni la scris simt nevoia de a-i corecta pe cei care fac greșeli în acest domeniu. Oamenii care se îmbracă bine îi critică pe cei care nu sunt la fel de buni la acest lucru. Cei care merg la biserică îi judecă pe cei care nu o fac, și, invers, cei care nu merg la biserică îi judecă pe cei care o fac. Cei care au o cultură generală dezvoltată se uită cu dispreț la cei care știu mai puține. Și lista poate continua la nesfârșit.

De ce facem noi asta?

Pentru că, fie că vrem să admitem sau nu, toți judecăm într-o oarecare măsură. O facem deoarece simțim că, dacă avem o calitate pe care celălalt nu o are, suntem superiori. Aceasta este o gândire bolnavă, care este totuși acceptată de societate, care este considerată chiar o parte integrantă a lumii în care trăim.

Trebuie să învățăm un lucru. Dacă avem ceva ce altul nu are, nu înseamnă că suntem persoane mai bune sau mai importante.

Poate persoana pe care noi o judecăm are alte zece calități pe care noi nu le avem, dar pe care nici nu vrem să le vedem. Judecăm pentru că suntem mândri și pentru că avem impresia că totul ni se cuvine. Să știți că nu e așa. Noi, oamenii, nu putem scoate la iveală tot ce e frumos în noi. Unii ne deschidem mai ușor, alții mai greu, dar fiecare dintre noi are ceva frumos în el, ceva desăvârșit. Știu că toate astea reprezintă o parte de teorie pe care e greu să o aplicăm în viața reală.

Toți ne spunem că trebuie să fim buni, toți avem un plan în minte pe care dorim să-l urmăm, dar reușim cu greu să-l punem în aplicare.

E în regulă, judecăm. Dar trebuie să știm unde să spunem „stop” și în ce situații este sau nu etic să ne exprimăm gândurile cu voce tare. Fiecare dintre noi are niște concepții despre viață care au rezultat din mediul în care am trăit până la vârsta noastră actuală. Este firesc, așadar, să nu rezonăm cu o anumită categorie de persoane. Dar nu trebuie să conducem acest disconfort spre ură. La urma urmei, dacă nu te simți bine în compania cuiva, poți fie să înveți să îl accepți, fie să te îndepărtezi cu demnitate. Dacă nu îți place un om, nu există nimeni care să te poată obliga să rămâi alături de el.

Să știți că nu aveți niciun merit că v-ați născut frumoși, sau deștepți, sau cu ureche muzicală, sau înalți, sau perfecți.

Merită să se laude oamenii care au muncit pentru a dobândi o anumită calitate sau pentru a-și atinge un anumit scop. Merită să aibă o părere bună despre ei cei care poate nu au fost lăsați pe Pământ cu multe atuuri, dar care au încercat să își depășească acea condiție în care mulți rămân blocați.

Cei care, în schimb, s-au născut inteligenți și s-au mulțumit cu atât, fără a încerca să se mai cultive în niciun fel, ar trebui să își țină gura închisă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat să avem ceva ce alții nu au, ar trebui să-I mulțumim, nu să ne dăm mari.

E nevoie să mai înțelegem că fiecare dintre noi gândește diferit, și ceea ce mie mi se pare corect, ție ți-ar putea părea greșit.

Libertatea de gândire trebuie respectată în orice situație. Dacă ți se pare că modul de gândire al unei persoane e toxic, pleacă de lângă ea, dar nu mai comenta dacă nu ai cum să îl îndrepți. E foarte ușor să vorbești mult și degeaba, mai ales atunci când știi că ceea ce spui nu va schimba nimic.

Dacă vrei să citești mai multe despre prima impresie, click aici!

Vă mai dau un ultim sfat – dacă tu crezi că poți rezolva o situație, vorbește. Dacă persoana pe care o judeci îți e prieten și crezi că îi poți face bine vorbind, spune-i. Dar, dacă nu vrea să te asculte, nu insista! Fiecare face exact ce vrea cu viața lui. Dacă vezi că poți ajuta, fă-o, dar, dacă nu, mai bine ia-ți părerile și împinge-le departe.

Nu mai judeca fiecare necunoscut care trece pe lângă tine, nu mai crede fiecare bârfă pe care o auzi.

Nu mai judeca toți oamenii de care auzi la televizor sau pe care îi vezi pe Internet. E viața lor și au dreptul să facă fix ceea ce vor. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat să facem ce vrem, cine ești tu să te bagi peste El? Vezi-ți de viața ta și încearcă să îți găsești ție cusururi si să le îndrepți. E foarte ușor să vedem problemele altora, dar la ale noastre închidem ochii.

Încă ceva și am plecat – toți vom plăti, într-un moment sau altul, pentru răul pe care îl facem, dacă ceea ce facem este cu adevărat rău. Dacă nu putem schimba nimic, la ce folos să îi facem pe alții să plătească de două ori, purtându-ne cu ură față de ei?

Dacă Dumnezeu ne-a dat liber-arbitru, ar trebui să avem bunul simț de a nu ne considera egalii Lui și să îi lăsăm pe ceilalți să își trăiască așa cum vor viața.

Hai să nu mai spunem cuvinte în gol, doar de dragul de a fi răutăcioși și interesanți. Viața e prea scurtă pentru a sta tot timpul să te holbezi la ce fac alții. Lasă-i pe toți să facă ce vor, pentru că nimic din ce fac ceilalți nu e problema ta. Ajută acolo unde crezi că poți. Și, dacă nu poți sau vezi că nu poți, te rog, TACI!


Articol: Maria Ciurea

Cum știi că ești dependent?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
dependent

Cum știi că ești dependent?

Dependența este un subiect serios, ce trebuie adresat mai des în conversații. Există posibilitatea să avem oameni dependenți în viața noastră sau să fim chiar noi, la rândul nostru, dependenți și să nu ne dăm seama de asta. De aceea, este important să ne educăm în privința acestui subiect.

Ce este o dependență?

Societatea Americană de Medicină pentru Dependență (ASAM) definește dependența ca o boală cronică ce afectează sistemul de recompense, motivația și funcțiile de memorie ale creierului. Cineva cu o dependență va râvni o substanță sau alte obiceiuri comportamentale. Adesea, vor ignora alte domenii ale vieții pentru a-și îndeplini sau a-și susține dorințele.

Cum arată o dependență?

Semnele generale ale dependenței sunt ​​lipsa controlului, incapacitatea de a rămâne departe de o substanță sau comportament scăzut de socializare (abandonarea angajamentelor sau ignorarea relațiilor cu alți oameni). Un alt semn este ignorarea factorilor de risc (spre exemplu, împărțirea acelor, în ciuda consecințelor potențiale). Aceste semne sunt frecvent interconectate.
În unele cazuri, dependența are consecințe fizice, cum ar fi simptomele de retragere sau necesitatea unei doze mai mari pentru efectul dorit. Un alt efect este relația directă a persoanei cu obiceiul dependenței. O persoană sănătoasă poate identifica, de regulă, un comportament negativ și poate scăpa de el. Nu este cazul oamenilor cu o dependență. În loc să admită că problema există, vor găsi modalități de a justifica și de a continua comportamentul.

Care sunt tipurile de dependențe?

Cele două mari tipuri de dependențe sunt cea de substanțe și dependența comportamentală.
Dependența de substanțe este o afecțiune progresivă și recidivă. Ea se caracterizează prin abuz compulsiv de droguri sau alcool, în ciuda consecințelor. Dependența afectează semnificativ capacitatea utilizatorului de a controla sau a renunța la consumul de substanțe. Două mecanisme care alimentează dependența de substanțe sunt toleranța și dependența.
Cineva care a dezvoltat o toleranță pentru o substanță necesită doze crescute pentru a simți efectele dorite. Luând doze din ce în ce mai mari sau luându-le mai frecvent pentru a depăși toleranța, persoana poate accelera dezvoltarea dependenței chimice și fizice de respectiva substanță. Atunci când cineva este dependent, are nevoie de doză pentru a se simți normal și, de multe ori, se va confrunta cu o formă de retragere atunci când utilizarea este oprită.
Dependențele comportamentale (numite și dependențe de proces) urmează același model ca dependențele de substanțe și duc la probleme în multe domenii ale vieții individului.
Dependențele comportamentale au efecte similare cu dependențele de substanțe asupra relațiilor, care sunt adesea neglijate în favoarea comportamentului dependenței. Acesta subminează încrederea și exercită presiune asupra partenerilor și a altor membri ai familiei, pentru a ascunde și a compensa dificultățile care apar din dependență.
Exemple de dependențe comportamentale: cea de jocuri de noroc (care este și cea mai similară dependenței de substanțe), de sex, de cumpărături, de operații estetice, de mâncat compulsiv și de risc (căutători compulsivi de adrenalină).

Cum poți afla dacă ești dependent?

În stadiile incipiente, o persoană ar putea să nu prezinte semne ale unei dependențe. Unele indicii pot fi istoricul familiei cu dependența, atracția față de o activitate sau de o substanță caracteristică dependenței. Alte semne sunt episoadele de consum sau comportament compulsiv sau pierderea controlului în raport cu respectivele substanțe sau activități. Acestora li se pot adăuga lipsa sentimentelor de remușcare după comportamente sau consum compulsiv.
Poate fi dificil să se stabilească dacă există cu adevărat o dependență. Ceea ce pare a fi dependență ar putea fi o fază experimentală sau o formă de gestionare a stresului. Dar o dependență reală, dacă este lăsată netratată, se poate transforma într-un obicei debilitant sau un risc crescut de îmbolnăvire.
Semnele cele mai alarmante sunt schimbările majore în personalitate, precum: ignorarea responsabilităților importante, renunțarea la hobby-uri care obișnuiau să fie importante pentru individ, evazivitatea crescută a individului, tendința crescută de asumare a riscurilor sau oboseala cronică. 
Dacă vrei să vezi efectele dependenței de droguri, dă click aici!
Cel mai bun ajutor pe care îl poți oferi altcuiva sau ție însuți, în cazul în care crezi că ai putea fi dependent, este consultarea unui specialist. Dacă persoana dependentă sau suspectă de dependență este reticentă, încercați să nu forțați o confesiune. Nu forțați un anumit comportament diferit. Dependențele se manifestă în exterior, însă adesea au motive mult mai adânc înrădăcinate. Sursa este cea care trebuie adresată și tratată. Importantă este educația constantă asupra subiectului și crearea unui spațiu confortabil, în care adevărul persoanei dependente să poată fi împărtășit.

Oamenii oglindă

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Oamenii oglindă

În lumea ta ai loc pentru oamenii oglindă?

Pentru unii oameni, timpul este un călător înrăit, mergând tot înainte, în timp ce ei, puncte minuscule prin care acesta trece, stau pe loc. Pentru alți oameni, timpul este un melc infinit pe care ei, ca o rază de lumină, îl străbat cu o viteză asurzitoare. Eu mă simt propriul meu timp și alerg pe loc, sperând că nu mă voi opri niciodată.

De când mă știu, nu am mai cunoscut niciun om care să-mi împărtășească plăcerea pentru infinit chiar cu aceeași ardoare.

Oamenilor le place să aibă o destinație, un scop, un punct B care să le încheie parcursul. Eu mă întristez când termin o pictură, o carte, orice muncă pe care mi-o pot închipui. Omul are tendința de a avea nevoie de o alinare, o încheiere, un act final. Iar singurul astfel de act final ce nu-mi tulbură mintea este un rămas bun de la oamenii ce nu-și doresc să lupte, să continue, să învețe mai mult, să facă puțin mai bine, și să lase în urma lor puțin mai bine decât au găsit. Vă puteți imagina deja că existența mea este, a fost și va fi mai degrabă solitară, conform punctelor de referință generale.

Însă nu sunt complet singură în acest imens Univers. Am avut norocul să cunosc câteva ființe deosebite. Acestea mi se aseamănă în cele câteva aspecte pe care le păstrez constante la nivel principial, indiferent de evoluția sau consolidarea pe care acestea le „suferă”. Aceștia sunt, asemeni mie, oameni oglindă.

Ce sunt, însă, oamenii oglindă?

Ați putea să vă pripiți crezând că sunt imagini ale celor din jurul lor, produsul mediului lor. Însă nu despre asta este vorba. Oamenii oglindă sunt cei care sunt vulnerabili, apărători ai adevărului și nu se tem să pună degetul pe rană. Sunt cei care mușcă din carnea vie a societății și scuipă oasele putrede. Sunt cei care văd lumea așa cum e și nu încetează să spere nicio secundă, că aceasta poate fi schimbată cu un scâncet din condei, cu un țipat, cu curajul din vintre. Iar în raport cu alți oameni, aceștia sunt cei care se lasă pătrunși până-n măduva oaselor de dragoste, furie, pasiune. Aceștia sunt cei care cer onestitate, ca pe o nevoie fiziologică. Sunt cei pentru care măștile sunt doar măști. Te vor pune față în față cu tine însuți.

Oamenii oglindă nu sunt în niciun fel perfecți, însă ei sunt necesari.

Ei modelează lumea de-a lungul timpului. Ei sunt rațiunea unui om curajos, ochii justiției și puterea de a spune nu omului care iubește. Eu am știut că sunt un om oglindă de la vârsta de 8 ani, după primul meu atac de panică la conștientizarea că existența mea are un impact asupra lumii, iar eu dețin puterea de a mă neființa. De atunci am avut mare grijă la ce creez din lutul timpului ce mi s-a dat.

Am aflat mai târziu că noi, oamenii oglindă, suntem nemuritori, și am fost cuprinsă de bucurie și tristețe. Într-un final, dorința mea de a avea ceva nesfârșit era aici, poet prin nemurire și nemuritor prin poezie! Dar toate muzele mele mi se vor veșteji precum orhidee muribunde, la picioarele mele de marmură. Însă acest amar a devenit mai ușor când am cunoscut un alt om oglindă.

Am căzut repede de acord că suntem indubitabil, precum Pitagora în arenă; observatori, mai mult sau mai puțin taciți. Avem daruri foarte diferite în ceea ce ne privește, însă ne asemănăm în fire. Dar avem și niște defecte diametral opuse. Eu n-am putut niciodată să nu am lacrimi în ochi atunci când țin cu dinții de idealurile mele. Acest om oglindă n-a putut niciodată să vorbească cu el însuși cu voce tare. Eu știu să simt fără să mă pot opri, iar el știe când să lase lucrurile să treacă, însă nu știe pe care dintre ele.

Am avut marele noroc, însă, că atunci când ne-am întâlnit, să găsim tot țărmul din mijloc și să creăm punți peste lacune. Eu încă învăț să nu-mi dau singură foc, iar dumnealui încă învață să țipe și să fie auzit. Însă este un echilibru perfect, o împletire perfectă a două povești ce trebuiau să fie scrise împreună. Căci ce se întâmplă când se-ntâlnesc doi oameni oglindă făcuți din același nisip al timpului? Sunt pașnic pierduți pe veci într-înșii, într-un infinit de verde.

De câți copii depresivi mai este nevoie să se înțeleagă că bullying-ul e real?

"în Psihologie & Relații/De simțit" "de POV21"
bullying-ul

Din cât de bine se observă din titlu, acest articol este despre bullying.

Acest cuvânt, în România cel puțin, este considerat ceva normal, pentru că evident că e ceva normal să arunci cu hate în stânga și în dreapta și să faci oamenii să cadă în depresie, sau mă înșel?

Well, am ținut ascunsă povestea mea cu bullying-ul din liceu pentru că mi-a fost prea rușine și, poate, prea frică să povestesc, de frica de a nu fi considerat „un bleg” sau un „fătălău”.
Am primit impulsul de a redacta acest articol în urma unui dialog cu colegii de la revista POV21, în care mi-am povestit o mică parte din experiența mea cu bullying-ul.

Totul a început în clasa a zecea, când am fost tras de mânecă cu expresia „arăți ca un gay”.

Nu am băgat de seamă. Apoi, a apărut „ești gras”, pe eticheta pătată deja de pride flag. La scurt timp, am primit eticheta de „urât”, iar mai apoi, „fetiță”. Până și o profesoară mi-a zis că am „coafură de fată”, deși părul meu era în regulă. Am fost puternic și am îndurat fiecare critică, însă, pe zi ce trecea, simțeam cum stima de sine mi se scurgea prin transpirația din palme din cauza fricii de a fi judecat.
Apogeul, însă, a fost în clasa a unsprezecea, când un grup de adolescenți mi-a dat o palmă, pentru că nu i-am băgat în seamă pe stradă. Pe lângă faptul că au lovit un om fără niciun motiv, i-au violat spațiul personal, l-au și împins într-o depresie care s-a terminat aproape un an mai târziu. În urma acelei palme, eu am început să am o dereglare de acceptare de sine.

Astfel bullying-ul își făcea loc în viața mea. Ușor, dar sigur…Am avut îndoieli în ceea ce privește viața mea (de la dorințe de viitor la orientare sexuală și înapoi la frica de a fi respins sau judecat de societate).

Am trăit cea mai horror perioadă a vieții mele de până acum, dar, cu ajutorul a doi psihologi, mi-am revenit aproape în totalitate. Partea bună a fost, însă, faptul că mi-am expus scrierile pe un blog și sunt destul de apreciate.
Perioada aceasta cumplită a fost presărată cu neîncredere în propriile-mi forțe, cu tentative de self-harming și foarte mult plâns. Am simțit, efectiv cum balanța înclina spre neîncredere, spre depresie, însă, mi-am dorit să fiu iar fericit, așa că am apelat la psihologul școlii. A fost greu să am încredere, pentru că am auzit multe mituri legate de faptul că psihologii școlii nu păstrează nimic confidențial, dar, e doar o porcărie ieftină. Dacă simți nevoia să vorbești cu cineva, cel mai recomandat e psihologul! Aici am făcut exerciții de încredere, de stăpânire a crizelor de plâns și de stimă de sine.

La cel de-al doilea psiholog, am învățat ce înseamnă self acceptance și am descoperit cum e să ai încredere în tine. Este greu la început, dar, odată ce ești dirijorul propriei orchestre, totul e simplu.

Bullying-ul m-a făcut mai puternic. Acum sunt aranjat la capitolul acceptare de sine, știu cine sunt, ce sunt și ce vreau de la viață, însă îmi mai lipsește puțin optimism.

Sfatul meu, dragă cititorule, este să fii puternic, pentru că trăim cu toții într-o lume trecătoare („din pământ venin și tot acolo ne întoarcem”). Avem 24 de ore într-o zi, deci ce te oprește să fii tu însuți?
Nimic nu e veșnic, crede-mă. Nimeni nu e perfect! Însă tu ai ceva ce restul de 7 miliarde de oameni nu au, și anume ceea ce te reprezintă.

Ești special, indiferent de culoarea pielii, de kilograme, de înălțime, de dizabilități, de orientare sexuală sau de genul în care te simți cel mai confortabil, chiar dacă acesta nu corespunde sexului cu care te-ai născut.
În încheiere o voi cita pe controversata și extravaganta Lagy Gaga, care spunea:

I’m beautiful in my way
‘Cause God makes no mistakes
I’m on the right track, baby I was born this way

(Sunt frumos în felul meu

Pentru că Dumnezeu nu a făcut nici o greșeală

Sunt pe drumul cel bun, fiindcă așa m-am născut.)

Vrei să citești un articol asemănător? Click aici.

#smileoutofthecloset – „Acei ochi căprui care mă priveau”

"în Psihologie & Relații/De simțit" "de POV21"
#smileoutofthecloset

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Cu toții am iubit, iubim sau vom iubi cândva. Dar cum uiți acea iubire toxică, știind că în jur sunt doar ochii căprui care te-au rănit?
O vei uita? Vei privi din nou în urmă? Vei aștepta să vezi dacă mai există o șansă?
Povestea mea începe de mic, problemele sentimentale fiind probabil mai accentuate, crescând într-o casă plină de femei. M-au învățat cum să nu rănești un om și cum „ochii mereu sunt oglinda sufletului”.

M-au ferit mereu de probleme, dar nu aveau să știe că trebuia să fiu avertizat și despre privirea plăpândă a celui ce avea să mă rănească.

Încă de la grădiniță am conștientizat că e ceva diferit când vine vorba de iubirea și sexualitatea mea. Mă uitam după ambele sexe și simțeam o simpatie pentru două genuri complet diferite. Inițial m-am speriat, am ţinut-o secret și am ascuns acest secret mai bine de un deceniu. Mi-am impus ideea că iubirea nu există, până te-am văzut pe tine. Nici măcar nu te știam face to face, te văzusem online într-o poză. Nu știam exact la ce mă uit, la ochi sau poate la un posibil viitor? În acel moment secretul fusese dezvăluit în interiorul meu. Am realizat că simt ceva pentru tine, pentru aerul artistic, pentru sufletul de copil, pentru acea privire ce a furat o inimă, pe a mea!

Fără voia mea, ne-am văzut întâmplător pe stradă după ce aflasem că tipul de care sunt „îndrăgostit” (un cuvânt greu pentru mine, fiind mereu cel ce a încercat să nu aiba tangențe cu acest termen), stă la câteva străzi de mine. Am simțit că te-am găsit. Ai fost acolo, lângă mine pentru câțiva ani.

Am fost și eu la rândul meu, pentru tine, dar pentru mulți ani. Poate mai multi ani decât ar fi trebuit! Poate încă mai sunt și nu am reușit să mă uit în altă direcție, spre deosebire de tine. Ai fost cel ce m-a privit în ochi și mi-a explicat ce înseamnă să trăiești acest sentiment. Ochii tăi căprui erau cei ce mă linișteau, dar și cei ce mă perturbau mereu. Am privit amândoi cum am crescut, doar că fiecare vedea această relație diferit.

La un moment dat nu ne mai ziceam nimic important, vorbeam mai mult din priviri. Ochii noștri aruncau cu săgeți, iar când relația mergea mai ok, știam privirea care avea să îmi mai fure încă o dată inima. Au trecut mulți ani și am văzut că tot farmecul ascundea o persoană care nu vedea ce are alături. Nu mă vedea doar pe mine. Eu în schimb, îl vedeam doar pe el. Cu greu și după multe plânsete, am realizat cine ești.

După seri de lacrimi, ochii pașnici și căprui, plini de dorința de a iubi… Deveniseră roșii.

Cei din jur văzuseră de mult și m-au avertizat, dar eu am ales să te văd altfel. Am continuat să sper că te vei schimba și că acei ochi mă vor privi în fiecare dimineață, când mă voi trezi. Nu s-a întamplat ceea ce visam eu cu „ochii deschiși”. Am ales să dispar din nou de lângă acest sentiment ce devenise străin. E adevărat, „Ochii care nu se văd se uită!”. După o perioada lungă, încă am așteptat să revăd acei ochi căprui. S-a întâmplat să ne mai întâlnim, dar te vedeam altfel. Te-am uitat și totuși nu… Încă te mai văd din când în când, în vreo poză de pe internet. Probabil și tu o faci, doar că nu știm la ce ne uităm… La trecut, la amintiri, la ochii care au furat o inimă cândva… Sau la un posibil viitor?

Citește chiar aici o altă confesiune a unui membru LGBRQ+!

Dragostea-n lipsa prudenței

"în Poezie și literatură/Psihologie & Relații" "de POV21"
Dragostea-n lipsa prudenței

Rutina era copleșitoare. Plictiseala mă îngrețoșa. Strâmbam din nas de fiecare dată, fără ca măcar să realizez. Terasele la fel. Bistrița la fel. Toropeala nu făcea decât să-mi sporească anxietatea.

Știam că viața există, dar mai știam că nu e asta.

Aveam puterea de-a crede orbește în lucruri pe care nu le-am văzut și nu le-am trăit. Prezentul era nimic decât un context irespirabil.

Jalnic s-ajungi la 18 ani scârbită în asemenea hal de existență. Sau poate orașul ăsta mort nu făcea decât să-mi alimenteze dezgustul față de orice?

Anxietățile erau acolo. Frica de-a trăi fără să cuprinzi tot ce e relevant. Frica de-a scăpa printre degete singurul lucru care are rezonanță.

I-am spus Bistrița mea de fiecare dată, însă era o capcană și-un mormânt în care am intrat trăgând pământul peste mine.

La Amaretto era liniște în seara aceea. Plin de lume, dar cadrul era intim. Toți șopteau, toți savurau cu nesaț priviri, toți erau în propria poveste, în propriul cadru, în propriul oraș fără de speranță.

Câți fluturi am mai simțit acolo, câte bucurii nemăsurate și câte speranțe mi-am aruncat privind în stânga și în dreapta la oamenii cărora știam că le seamăn în scopuri și deveniri de mai târziu.

În seara aceea eram temătoare. O îndrăgostită fără speranță care își juca ultima carte. Care trăia în sfârșit povestea pe care a înțeles că nu o poate îngropa.

Cred că dăm de oameni în viață pe care nu-i putem para și nu-i putem evita închizând ochii la nesfârșit.

Sunt inutile avertismelele. Inutilă devine și conștiința. Se ia la-ntrecere de fiecare dată cu impulsul de a rămâne-n viață și astfel, pierde de fiecare dată.

Există oameni de care scapi abia după ce-i trăiești și după ce le permiți să te bage în mormânt.

Te scufunzi tu, dar se scufundă și idealurile odată cu tine.

Aveam privire de dementă în seara aceea. Încercam să-mi ascund tremuratul mâinilor, dar nu slăbeam nicidecum din tupeu. Nici n-aș fi avut cum altfel. Eram omul care sfidează lucrurile care nu pot fi înțelese. Glume bune, povești interminabile, frânturi din trecut și viziuni pentru viitor. Intuiam cât sunt, intuiam ce aduc în momentul în care mă așez la masă.

Cu toate astea, o timiditate și o nesiguranță ascunsă îmi colora obrajii. Îmi întuneca privirea. Îmi transforma tonul vocii. Deveneam vulcanică și apoi calmă.

Eram avidă de felul în care mă atingea în treacăt, de detalii. De ochii dominanți, de siguranța din voce, de felul în care îmi promitea că mă învață viață, de felul în care citeam că o să rămână.

Deveneam o epavă pe zi ce trece și nici măcar asta nu mă lăsa să mă trag înapoi. Eram o epavă frumoasă.

Radiam. Emanam tot ceea ce putea să emane o femeie la 18 ani. Pasiune, bunătate, zâmbete, cântece, tinerețe, aiureli, trup, căldură, cuvinte, povești…

Am fost o revoluție, însă prostia-i că nu am știut nicicând să mă iubesc. N-am fost în stare să văd cât tremur pot s-aduc, astfel că m-am lăsat culcată la pământ de fiecare dată.

Contextele începeau să crape. Căldura lunilor de vară, terasa de la Amaretto, toate apusurile împreună, dealurile, excursiile, toropeala din mașină.

Mi-au îngreunat privirea. Mi-au trepidat suflul. Mi-au îngenunchiat lumina.

N-am plâns niciodată. Și asta din dorința de-a rămâne mereu la fel de fermă. Nu pentru el. Era irelevant și i-am știut niminicia chiar și-n momentul în care i-am spus că-l iubesc. Cât de puțin am putut pune preț pe cuvinte și cât de mult am știut să trăiesc…

Când tragi linie la final, nu dai doi bani pe confesiunile aruncate în vânt. Doar vântul care-ți răscolește părul în mașină e-n stare să se-ngrămădească-n mintea ta fără rușine. Să-și facă singur loc, scornind prin traume trecute și melodii cântate cu jumătate de voce.

Așteptam de fiecare dată ceva ce știam că n-are cum să vină. Dragostea e un miraj în fața oamenilor nepotriviți. M-am mințit prea mult spunându-mi că de-asta am nevoie. Dar nici n-aș fi avut cum să mă dau cu un pas înapoi. Nu când n-am trăit atâția ani din viață și când în sfârșit adrenalina a pulsat în mine mai violent ca niciodată.

M-au durut trandafirii lui. Nu mi i-am putut prinde-n păr. Mirosul lor, în schimb, mi-a intoxicat camera.

Așa cum te intoxică persoanele nepotrivite și urletele ce nu-ți părăsesc gâtlejul.

Când totul se dărâmă, alcoolul nu te-ajută. Așa cum nu te-ajută petrecerile care vin fără să le chemi. Prietenii care în teoriile și pledoariile lor uită cât de dement iubim atunci când facem saltul înainte. Nu-mi mai iau demult ca reper sfaturile prietenilor. M-au făcut s-aștept brațe ce n-au ales să cadă-n jurul meu.

Mi-au îngreunat procese de vindecare și m-au făcut să mă scârbesc de singurele momente în care m-am simțit în viață. Adevăru-i că fiecare poveste diferă și fiecare trebuie să aleagă până unde simte, până unde trage linie și unde e momentul în care îl întâlnești pe dracu’.

Am ajuns la paroxism fără să-mi propun și clar, fără să fiu pregătită să vomit de la atâta dragoste pierdută și-atâta neputință.

Mi-a cuprins mâinile și spatele într-un moment în care nu mai credeam în el. Într-un moment când nu eram implicată până în gât.

Buza prăpastiei era la mila alegerilor mele și am făcut exact ce-ar fi făcut orice adolescentă cu-aceleași idealurile și aceleași sclipiri în ochi: am sărit și-am știut că mă duc naibii. Am vrut să văd doar cât de amuzant poate să fie.

M-am lăsat mângâiată, m-am lăsat absorbită. Am știut c-acolo-apare-ndrăgostirea. Am știut că poveștile reale nu sunt perfecte, cele mai multe nici nu au voie să fie trăite.

Povestea asta n-ar fi trebuit nicicând să existe, nu cu atâta forță și atâta uitare de sine. Dar poate tocmai de aceea e atât de reală.

Inimaginabilul vine-n valuri. Voluptatea nu se cere trăită și nu vine rugată.

Voluptatea te sugrumă sub încercările tale de a o renega, de a-i stârpi puterea.

Te lupți cu-o mână invizibilă care îți strânge gâtul. O privești în ochi și-i spui frumos să plece. Îi bați cu pumnu-n masă. O dai afară. Pleci tu. Te găsește de fiecare dată.

E mai puternică, mereu mai puternică și mai arzătoare, mereu cere mai mult din tine.
Te cerni. Te descompui. Devii una cu focul care-ți bate-n sticlă și îți spune că ai numai câțiva ani.
Te acoperi de păcate doar pentru a combate netrăitul, pentru a-i micșora urmele de prostie, pentru a scuza neglijența.

Am trecut prin mâna ta în atâtea anotimpuri și de fiecare dată m-a cuprins altfel. Degeaba. Efectul era devastator.

Aceeași ochi m-au făcut să-mi pierd din răbdare, să aiurez. Să-mi vărs principiile așa cum n-am vărsat tot alcoolul pe care l-am avut ca pretext pentru nopțile noastre lungi de dragoste.

Nici nu știi dacă e mai crunt să mori de neputință, sau de dragoste neîmpărtășită.

Dacă nu le-ncerci pe toate nu ești om. Mi-ar fi plăcut să fiu prudentă. Să știu când să ajung acasă, să știu că-aduc atâta bucurie încât lumina nu se lasă așteptată, dar toate se învață.

Trăiești un om și-ți speli prin săruturi din traume. Construiești femeia care vei fi mâine.

Tu pui o cărămidă, el smulge zece. Nici nu îți mai bați capul. Muzica veche răsună în apartament. Paharele stau goale lângă pat. Tu râzi și râzi și plângi ca să râzi iar.

Devii femeie demențială, dar doar după ce te pierzi în neștire. După ce valurile de nedreptate te fac să-ți ridici bărbia și să-nțelegi că toată dragostea de care ai nevoie stă deja în pieptul tău. Și când o știi, apare-un el s-o cimenteze. Dar până-atunci te joci.

Te pierzi.

Ne distruge rutina, dar vai, cataclismele spre care ne împinge dorința de-a scăpa de ea nu pot fi măsurate nici atât.

M-am învârtit în paginile-atâtor clasici care au înțeles că singurul lucru relevant rămâne iubirea. Și nici nu știu dacă iubirea fericită, sau cea care te tulbură, care te macină, care te-aruncă și te-mpinge să faci salturi.

Îți dai drumul în gol și unde crezi că urma moartea, vezi că-nfloresc trandafirii.

Bistrița mea a fost cu doruri și blesteme.

Cu bucurii nemăsurate și clipe de care am tras până m-am plictisit. Lumina se-ntretaie cu demența așa cum gălăgia s-a lăsat peste-un oraș pustiu.
Pașii de mai târziu nu au uitat de-asfaltul peste care-am călcat fericită. Sau de apartamentul în care-am crezut c-o să înebunesc.

E viața cu de toate, dar asta doar dacă știi s-o privești. S-o iei în piept. Să nu ai milă. De tine și de-anii tăi de tinerețe. Să te arunci. Să speri. Să dori. Să scrii fără să te mai temi. Să scuipi iubirea asta oarbă care te-a măcinat până n-a mai rămas nimic.

Numai o voluptate pe care nu știi dacă s-o îmbrățișezi sau s-o dai naibii. Dezastrele apar acolo unde lipsește prudența, dar vai, fără dezastre nu ar mai exista atâta frumusețe…

Dacă dorești să mai citești un articol semnat ANDREEA CORDOȘ, click aici.

De când am învățat să mă iubesc

"în De simțit/Psihologie & Relații" "de POV21"
am învățat să mă iubesc

Trăind într-o eră acaparată de social media, am ajuns să mă complac în ideea unor embleme ale perfecțiunii. Mi-am ales idoli din diferite domenii, mi-am stabilit obiective raportate la viața altor oameni care, într-un timp, mă motivau, iar când așteptările mi s-au desprins de realitate, au apărut tot mai multe întrebări cu privire la cine sunt. Am picat într-un overthinking parcă interminabil și cu fiecare zi ce trecea îmi găseam tot mai multe defecte. Nu pot să spun că mă uram, dar nu eram mândră de cine am devenit. Dar de când am învățat să mă iubesc…

De când am învățat să mă iubesc… timpul a prins culoare.

Obișnuiam să-mi irosesc zilele de parcă aș fi nemuritoare. Nu realizam că, odată cu fiecare gând negativ, mi se scurgeau clipe irecuperabile din viață. Eram blocată în propria minte, unde trecutul și viitorul se luptau, iar prezentul nu se voia trăit.

Primul obstacol în fața cunoașterii de sine eram chiar eu. Viața îmi părea nesfârșită. Moartea-mi părea un concept atât de îndepărtat încât îmi permiteam să arunc clipele pe fereastră. Dar, la sfârșitul fiecărei zile, eram doar eu și un bagaj gol, lipsit de amintiri frumoase.

Acum fiecare secundă contează. Am adoptat o gândire pozitivă cu privire la viața mea și de atunci, timpul are o altă valoare. Dimineața mă trezesc cu zâmbetul pe buze, iar seara, în general, adorm citind.

De când am învățat să mă iubesc… am început să-mi creez amintiri.

Fiind atât de sigură pe omul care am devenit, mi-a fost ușor să mă deschid unor noi aventuri. Am cunoscut oameni minunați, am creat noi conexiuni și le-am întărit pe cele vechi. Mi-am dat șansa să mă distrez, am lăsat la o parte filmele și serialele care-mi erau scuze să stau în casă de fiecare dată când mă chema un prieten în oraș.

De când am învățat că momentele frumoase nu sunt apreciate până nu devin amintiri, n-am mai lăsat nicio oportunitate să-mi scape printre degete. Am învățat să-mi trăiesc fiecare clipă, să-mi zâmbesc fiecare zâmbet, să-mi cânt fiecare cântec, să-mi plâng fiecare lacrimă și, mai ales, să-mi iubesc fiecare insecuritate. M-am lăsat să visez, să creez, să-mi transpun sufletul în artă, pentru că toate astea mă completează.

De când am învățat să mă iubesc… mi-am făcut din hobby, pasiune.

Fiind în permanență prinsă în propriile gânduri, nu îmi găseam niciodată motivația. Lucrurile pe care cândva le făceam cu ușurință, atunci îmi păreau imposibile. Mă blocam de fiecare dată când aveam o foaie în față și încercam să desenez, de fiecare dată când țineam chitara în mână și degetele nu cooperau. Lipsa de chef de viață mi-a afectat atât de mult pasiunile, încât credeam că nu o să le pot recupera vreodată.

Dar de când m-am concentrat mai mult pe cine sunt și ceea ce vreau să fac, pasiunile au prins din nou contur. Mi-am amintit satisfacția pe care o simțeam când vedeam rezultatul a ore întregi petrecute în fața unui birou, ore în care uitam și să mănânc la cât eram de prinsă în lumea mea. Odată cu desenul, mi-am redescoperit și pasiunea pentru muzică. Nu realizam cât de mult iubeam ceea ce fac până nu mi-am pierdut și ultimul stop de motivație, iar când mi-am dat șansa să mă redescopăr, am revenit la viață.

De când am învățat să mă iubesc, am început să trăiesc.

Eram tot timpul în căutarea a ceva ce putea să-mi schimbe viața. O persoană, un eveniment, o pasiune. Cine ar fi crezut că singurul care putea să-mi schimbe viața era chiar omul din oglindă.

Un om plin de defecte, dar atât de autentic…

Am ajuns să iubesc toate amintirile care cândva îmi umpleau nopțile de lacrimi, pentru că nu pot spune că mă iubesc, urând experiențele care m-au modelat. Regretele nu au dispărut. Există momente când pur și simplu cedez și mă demoralizez, dar reușesc să mă ridic. Tot ce am trăit până acum, toate deciziile proaste, toate cuvintele rostite în momente nepotrivite, m-au făcut cine sunt acum; un dezastru frumos, dezordonat, plin de iubire și zâmbete. Am găsit soarele dinăuntrul meu și de atunci nu încetez să strălucesc.

Am devenit propriul idol în viață, mi-am stabilit propriile obiective și de atunci reușesc să fiu un om mai bun, atât cu mine cât și cu cei din jurul meu.

Te-ai gândit vreodată cum un strop de încredere de sine ți-ar putea schimba viața? Atunci articolul acesta e pentru tine!

Rațiune sau simțire – gândim cu mintea sau cu inima?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"
Rațiune sau simțire

Știința modernă a demonstrat ceea ce filosofii lumii credeau dintotdeauna, anume că inima este un centru al înțelepciunii de speță înaltă și, cu atât mai mult, inima poate să-și amintească lucruri și funcționează similar creierului. „Există un creier în inimă”, spune doctorul psihofiziologist, Rollin McCraty. Ce vom alege deci, rațiune sau simțire?

Este inima un „mic creier”?

Cercetătorul J.A. Armour introduce în 1991 termenul de „creier al inimii” după ce s-a dovedit că inima deține un sistem nervos cu o rețea sofisticată de neuroni, neurotransmițători și proteine. Acest sistem nervos îi permite „organului afectiv” să acționeze diferit față de creierul propriu-zis, el poate să învețe, să-și aducă aminte sau chiar să simtă. Altfel spus, inima are modul ei de a gândi, iar asta influențează felul în care percepem lumea. Relația dintre inimă și creier a fost studiată pentru mult timp dintr-o singură perspectivă: cum răspunde inima la comenzile creierului. S-a dovedit însă că în timp ce inima nu se supune tuturor comenzilor creierului, creierul acceptă și se supune tuturor mesajelor și instrucțiunilor inimii.

Un alt lucru crezut numai de filosofii care își fac veacul cu un pahar de băutură ieftină în mână și dovedit recent este faptul că ceea ce noi gândim despre cineva poate fi simțit de acela chiar în inimă. Acest fenomen are loc atunci când undele cerebrale ale unei persoane se sincronizează cu undele câmpului magnetic al inimii altcuiva.

Clinica care oferă aceste dovediri științifice și care oferă tratamente bazate pe legătura dintre cele două miraculoase organe, clinica HeartMath, face studii continue despre „intuiția inimii”, comunicarea dinamică dintre cele două și multe altele, care nu ne lasă șocați doar pe noi, ci și pe cercetători în sine.

Cum adică intuiția inimii?

Inima este implicată în procesarea și decodificarea informației intuitive, este mai rapidă și receptivă decât creierul în reacția despre evenimente viitoare înainte ca acestea să se întâmple. Studiile secolului XX au explorat subiecte precum electrofiziologia intuiției și cum câmpul magnetic al inimii care radiază în afara corpului adună și cară informații care afectează alți oameni, chiar și animale, și are puterea de a crea legături mai puternice între oameni decât ne putem imagina. Celebra zicală „simt că o să se întâmple ceva” prinde mai mult sens acum, așa-i?

Stările tale sufletești pot influența întreaga lume, știai?

Conversația dintre inimă și creier afectează ambele organe în mod reciproc, astfel că depresia, anxietatea, o stare pozitivă pot influența sistemul cardiologic al corpului uman, iar sănătatea inimii poate afecta gândirea, memoria și alte funcții ale creierului.

Câmpul electric al inimii este de 60 de ori mai mare, iar cel magnetic de 5.000 de ori mai mare față de amplitudinea și intensitatea câmpurilor creierului. Acest câmp se schimbă în funcție de starea noastră emoțională.

„Bătăile inimii sunt similare codului Morse, iar aceste mesaje reflectă starea emoțională a persoanei”, susține tot dr. Rollin McCraty.
Sentimentele care pleacă din inima noastră ne influențează într-o mare măsură structura ADN-ului, care la rândul ei influențează atomii și materia. S-au realizat experimente care demonstrează că atunci când avem sentimente de iubire, recunoștință, mândrie, lanțurile ADN-ului nostru se dilată, iar atunci când avem sentimente de supărare, furie, frustrare, acestea se micșorează și blochează codurile sale. Aceste coduri se deblochează când reușim să emitem sentimente de iubire sau o stare o pozitivă. Așadar felul nostru de a gândi schimbă materia lumii și putem transmite aceste modificări în distanțe mari prin câmpul cuantic, schimbând lumea în care trăim. „Tu poți face lumea un loc mai bun”.

Rațiune sau emoție? Cine câștigă? Vezi aici!

Autor: Hanife Catalbaș

1 2 3 8
Derulează înapoi