Author

Mușină Maria

Mușină Maria has 28 articles published.

Elevă la Colegiul Național „George Coșbuc", dornică de a-și cunoaște propriul sine prin poezia contemporană. Este o persoană deschisă, pregătită să ofere sfaturi și să accepte la rândul ei!

Am pierdut

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Și gâdilă-mi pielea prin eternitate,

Și lasă-mi privirea rătăcită în vid,

Descoase-mi cusăturile vindecate,

Sunt de abia la începutul unui sfârșit…

sărută-mă la apus de soare,

iar mai apoi la răsărit,

Calcă-mi cugetul în picioare,

doar așa știu c-am să mă ridic.

Legământul tăcerii mă sfâșie în două,

rămân verticală în fața ta,

Lupt cu eul, fiindcă de astăzi,

am ales să-mi urmez calea mea…

Ce-i un clișeu când mi-e dor de mine,

și nu pot să mă adun?!

Aș forma un portret derizoriu,

să simt că n-am nimic de pierdut.

Model și manager la 21 de ani – Află povestea unui bistrițean de succes.

"în Texte" "de POV21"

Cum și bistrițenii încep să-și urmeze visurile, a-și depăși obstacolele și a se afirma întâi în fața lor, apoi a celor din jur, îl găsim pe Vio, un tânăr ce a învățat că locurile noi pot schimba oamenii, și de altfel, îți pot da ocazii favorabile să te dezvolți, îmbinând plăcerea cu munca.

Î: Bună, Vio! Îți mulțumesc că ai acceptat să oferi un interviu pentru Revista POV21. În primul rând, pentru a te cunoaște mai bine, ce ne poți spune despre Vio Sidor?

R: Numele meu este Vio Sidor, am 21 de ani, sunt din Bistrița și m-am mutat de aproape patru ani în Oradea. Am terminat anul trecut facultatea de Științe Economice, profil Management. Sunt un tânăr ambițios și optimist, încerc tot timpul să reușesc ceea ce îmi propun.

Î: Ce înseamnă viața de model rezumată în câteva cuvinte?

R: Pentru mine viața de model înseamnă să fii mereu în centrul atenției și să cunoști multă lume nouă și de înaltă clasă.

 

Î: Cum ai apucat-o pe drumul modelingului? Te-a dezavantajat faptul că ești din Bistrița-Năsăud?

R: Când am ajuns în Oradea nu cunoșteam pe nimeni și mă simțeam oarecum singur, așa că m-am gândit să mă înscriu la un casting făcut de Agenția M.Midels;  am reușit să intru. Nu m-a dezavantajat faptul că sunt din Bistrița-Năsăud, mai degrabă m-a avantajat, mai ales că am câștigat Mister Megamodel România 2018.

 

Î: În prezent locuiești în Oradea. Care este prima persoană pentru care ai prezentat, ca model? Ce te-a determinat să continui?

R: Da, în prezent locuiesc în Oradea. Pentru prima dată am prezentat pentru Gina Butiuc, cunoscută ca și Fashion designer din Cluj-Napoca. Crede-mă, nu știu exact ce „mă împinge” să continui, însă când prezint, parcă eman cea mai puternică stare de bine.

Î: Care au fost evenimentele la care ai participat? Te-ai remarcat la vreunul?

R: Au fost multe evenimente, însă cele mai mari evenimente, cel puțin din 2018 au fost: Miss&Mister Bihor, Timișoara FSW și Transilvania FSW.

Î: Ai cunoscut designeri renumiți? Ce ai deprins de la aceștia?

R: Da, am cunoscut următoarele persoane: Gina Butiuc, Cătălin Botezatu, Adina Buzatu, Raluca Bădulescu etc. Sunt niște caractere care te  inspiră să creezi lucrurile ca la carte, de altfel de la care ai ce să înveți și, spre surprinderea mea, sunt foarte prietenoși.

 

Î: Cum au privit părinții tăi această alegere?

R: Sincer, părinții mei întotdeauna m-au lăsat să fac ceea ce vreau și ceea ce îmi place, este o postură care mi-a dat libertate să mă afirm.

 

Î: Ce ți se pare mai interesant la ceea ce faci? Faptul că ai oportunitatea de a cunoaște oameni noi, banii, călătoriile sau…?

R: Nu știu exact, îmi place să port ținute extravagante, „ieșite din comun”. Da, pot spune că unul dintre motive este faptul că ajungi să cunoști oameni noi, mai ales că eu la început, eram mai ,,distant” față  de persoanele noi, iar cel de-al doilea, faptul că descopăr prin intermediul prezentărilor locuri noi.

 

Î: Cum creezi echilibru între acest hobby și meseria de manager?

R: Hobby-ul acesta mă relaxează, culmea, mă ajută foarte mult în ceea ce prezintă domeniul de manager, la faptul cum interacționez cu persoanele și cum am început să gestionez lucrurile.

Î: Ultimul eveniment care a captat atenția publicului a fost Fashion Week; ce ne poți spune despre această experiență?

R: Ultimul eveniment care a stârnit interesul publicului a fost Timișoara FSW; pot spune că a fost un eveniment mult peste așteptările mele și a adunat un număr foarte mare de personalități –  in jur de 1000 de persoane, fapt pentru care emisiunile TV și articolele de pe rețelele de socializare au fost foarte ostentative.

 

Î: Ce mesaj ai transmite tinerilor care încă nu au curajul să-și urmeze visele? Au ceva de pierdut?

R: Le-aș transmite să-și facă curaj mai întâi să își identifice visul, iar mai apoi să-l urmeze, deoarece se vor plia perfect cu aptitudinile personale, iar după rezultate, indiferent de situație aveți de câștigat, atât o experiență, cât și o învățătură.

Muritor

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Compromis.
Privește-mi cerul pitit în doi ochi albaștri,
Astăzi preferă să ascundă versuri din poezii,
Căutându-mi speranța deșartă, pe poteci pierdute în delir,
Cuibărită la pieptul unei proze, creez povești la infinit.
Două cioburi atârnate de lobul urechii, îmi zidesc destinul prin luciditate,
Însă inima străbate sentimente, emoțiile mă afundă departe de realitate…
Și văd cu dispreț o culoare, un chip de lut și-un suflet blând,
Iubirea modelează un ,,oarecare”, îl împinge să-și creeze un început.
Dar mă gândesc:
Ce-i muritorul atunci când uită să viseze, cine are de fapt un sfârșit?
Se întoarce din vise mărețe, lasă-l să-și îngroape trupul în tot ce i-a lipsit.

 

Un alt sentiment de femeie

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Urlă tăcerea în amurgul nopții,
Îmi gâdilă pielea fină, îmi dă fiori, pustiită la marginea unei prăpastii, fiind gata ca astăzi să-mi dobor limitele și să ating extremul, să înțeleg sensul “Carpe diem”, alerg cu încetinitorul, ce sunt azi, nu am fost ieri…
Îneacă-mi existența, răspund la provocare, nu mă consum tacit, mi-e surdă întreaga alinare, m-am părăsit, m-am părăsit…
Un om efemer captiv între barierele timpului, unde este acel infinit? Când ceasornicul scurge secunde, astăzi fluture din amintiri;
Străbat un teren minat, sunt capcane introduse de mine, probabil voi găsi drumul spre iad, un sinonim cu drumul spre tine,
M-am săturat de vino-pleacă, este un joc la care câștig, vreau să pierd războiul ce mă încearcă, să deschid poarta către “a simți”,
De mâine iubirea devine sacrificiu, eternul preschimbat în infern, te atrage și mai apoi te respinge, e un joc, lasă-l irosit, fiindcă dragostea e un pericol, ceva ce nu e de gândit, te macină și absoarbe tot timpul, lasă-l să-ți fie pretutindeni ghid.

 

La zbatere proscris

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Nu mă lăsa să-mi pierd sufletul într-un mormânt, sunt prea fragilă să gust fructul amar al infernului
Nu înving forțele supranaturale, azi mă dedic întru’ totul neantului, sunt o parte din el, o fâșie atât de neînsemnată,
Plec capul să-mi văd pașii, urme lăsate într-un gol cu-n ecou.
Cine va străbate aceste meleaguri, după ce trupurile noastre vor pieri?
E timpul atât de ireversibil, ne scapă printre degete, ne contopim, îl lăsam mrejelor negre, ce bântuie lumea de atâta timp,
Mă întreb, unde e culoarea? Ce ne face să plutim peste bariere nemărginite, ascunse într-un lait motiv, acolo străbat asemeni unei năluci, determinată să privesc negrul, dar eu aleg să îl simt, se strecură sub piele, intră în vene și-mi lasă venin,
Acum e o dulce plăcere, să mă regăsesc unde am străbătut necontenit,
În zadar, nu poți gândi când trăiești în delir…sau poate viața ți-a pregătit o provocare, să simți când nu e nimic de simțit…

 

Vrăjitoare la ananghie – Brittany Geragotelis

"în Texte/Cărți & Filme" "de POV21"

Dorești o carte fantasy care să te surprindă? Sau să-ți provoace temeri, dar și gândul că vei scăpa de ele? Atunci știu exact de ce ai nevoie, fiindcă „aventura” de care vă spuneam, de abia acum începe…

„Vrăjitoare la ananghie” scrisă de Brittany Geragotelis demonstrează faptul că adolescența vine cu un gram din fiecare: temeri, speranțe, prejudecăți, iubire și nu numai. Protagonista cărții, Hadley Bishop este o adolescentă ucigător de frumoasă, dependentă de pantofii cu toc și cumpărături, majoretă desăvârșită, dar și cea mai populară fată din elitistul liceu Astor. Urmează să adaug : „își ia soarta în propriile mâini”, te întrebi de ce? Ce ar putea să-i disturbe vieția perfectă?! Ei bine, pare că este sortită să aibă succes în tot ce face, însă aceasta are un secret: este urmașa celei mai puternice vrăjitoare a tuturor timpurilor, Bridget Bishop, prima persoană executată în faimosul „Proces al vrăjitoarelor din Salem”, desfășurat în Massachusetts, în 1692. Adevărata poveste de suspans și aventură pornește din momentul în care mama sa este răpită și ucisă de același sabat care, cu ani în urmă, a eliminat-o și pe ilustra sa înaintașă. Hadley jură să scape o dată pentru totdeauna de forțele întunericului. Dincolo de forțele răului absolut, cartea pune accent pe o forță mult mai puternică, vorbesc despre prietenie, o legătură magică pune stăpânire pe tovarășii lui Hadley. Ești curios? Te invit să-ți provoci mintea și să-ți deschizi sufletul, fiindcă, cum ar zice personajul feminin: „este o forță cu care nu e bine să te pui”. Pasajele înfiorătoare și gustul amar lăsat în urma unei crime este stins de povești de dragoste, cuplul care nu-și pierde speranța și care luptă indiferent de consecințe, Asher și Hadley, ne învață că iubirea nu se arată doar prin afecțiune și vorbe tandre, ci și prin sprijin, prezență, încredere și multe altele. Vei simți și te vei plimba prin fiecare emoție, aici empatia preia controlul, deoarece Hadley duce atât o luptă exterioară, cât și una interioară. Vârsta nu o împiedică să-și împlinească destinul, iar gradul de implicare al prietenilor îi dă o putere de nedescris.

De fiecare dată surprindeam un citat care să vă conducă pe urmele operei, iar acest obicei nu am să-l trec cu vederea și las același mesaj ca al autoarei: „Pentru toate suratele mele vrăjitoare de orșiunde… Lăsați-vă visurile să zboare departe, fiți curajoase și urmați-vă chemarea inimii.”

Cei care merită să moară- Peter Swanson

"în Texte/Cărți & Filme" "de POV21"

Vă pregătesc din nou o carte pe care o să o adorați încă de la titlu, este vorba de „Cei care merită să moară” de Peter Swanson ce vă cuprinde într-o poveste terifiantă, fascinantă și plină de suspans ce nu dorește să vă dea drumul vreodată.

Punând accent pe un scurt rezumat al operei, aș descrie miezul întregii „aventuri”: „într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-și unul altuia detalii foarte intime.

Ted povestește despre căsnicia lui ratată și despre cum e convins că soția sa, Miranda, îl înșală(…). Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirmă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei. Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute”. Cu siguranță v-am captivat atenția, dar fiind o cititoare care preferă să surprindă cele mai grozave cărți lecturate, pot afirma că autorul preferă să ne trimită pe piste false, schimbând între ei criminalii și victimele îndeajuns de repede încât să exclami: „mai vreau!”

De asemenea, scenele „picante” nu lipsesc din crearea diegezei, Ted va fi surprins cu cine-l înșală Miranda, iar trecutul lui Lily este pavat cu prea multe regrete care au format-o să devină ceea ce nu și-a dorit vreodată să ajungă. Țin să dezvălui faptul că este una din puținele cărți care conține o răzbunare nemiloasă, asta legat de trecutul personajului feminin, un secret pe care î-l împărtășește doar lui Ted: experiența în arta crimei, dobândită de timpuriu în viață.

Cum îmi place să cred că nu veți trece cu vederea peste această carte, care mie „mi-a pus capac”, bineînțeles, finalul este unul care vă va lua prin surprindere și din propria experiență, va dăinui în subconștient. Nume: Mușină Maria Recenzie „Cei care merită să moară” de Peter Swanson

Lasă-mă să cred

"în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

lasă-mă să-mi mai torn un pahar cu vin roșu,

n-am nevoie de luciditate ca să iubesc,
lasă-mă să cânt versuri aleatorii,

din piese ce să-mi răscolească trecutul,
să simt ce-i aia suferință, să simt ce-a fost și nu mai e.
eram protagonista gonită din propriul film,

speranța ultimului eșec,
eram lacrima vărsată din ochii albaștri,

eram eu, eram un simplu eu.
acum privesc o altă față, un chip străin de-a nimănui,

oglinda mi-era ultima speranță,

nu mă recunosc, cred c-am pierit.
lasă-mă aici să fiu umbră, ca să străbat necontenit,
lasă-mă să cred că-n întuneric, voi găsi cândva un răsărit.

 

Promisiune mincinoasă – Howard Roughan

"în Texte/Cărți & Filme" "de POV21"
  • 40143710_2165278203720116_2255832302644887552_n.jpg
  • 40288030_2109364859313006_7865548169520611328_n.jpg

Trecând de la recenzia cărții „Așteptându-l pe Nick” care ne-a condus pe aripile iubirii, de data aceasta doresc să continui „aventura”, vorbind despre cartea „Promisiune mincinoasă ”scrisă de Howard Roughan; aș zice: un thriller psihologic cu destule întorsături de situație, având în centru cele mai captivante scene ce te vor lăsa cu sufletul la gură. Ca să nu sufoc întregul mister prin a prezenta cartea, prefer să surprind un pasaj enigmatic menit să dea târcoale imaginației voastre:

Într-o seară, târziu, doctorul David Remler, psiholog la New York, primește un telefon neliniștitor de la noua sa pacientă, Samantha Kent. Îngrijorat, Remler dă o fugă s-o ajute, în speranța că va împiedica un șocant act de violență să ia proporții. Habar nu are ce-l așteaptă: este atras cu iscusință într-o capcană îngrozitoare. O istorie seducătoare, plină de suspans, cu întorsături nebănuite”.

V-am făcut curioși? Gândindu-mă că nu am rezistat cărții până ce nu am terminat-o, ceea ce e cu adevărat fascinant e cum femeia are capacitatea de-a-l „captura” pe bărbat în cele mai ascunse mistere ale ei, cum reușește Samantha Kent ( sau oare numai ea?) să-i străpungă mintea unui psiholog atât de renumit? Dincolo de înfățișări și măști neîntâlnite, de sentimente apuse ce reînvie, de un trecut ce bântuie prezentul, de acțiuni ce sfâșie viitorul, Remler, care rămăsese văduv în urmă cu 3 ani, se lasă prins în mrejele unei femei care îl conduce spre un drum al pierzaniei, dar, cum orice carte are farmecul său, cunoaște iubirea adevărată ce nu credea că îi va mai apărea în viață.

 

Lăsând de o parte indiciile unei astfel de aventuri, continui de a contura faptul că Howard Roughan, autorul cărții, are o poveste funny în spatele romanului, totul pornind în urma unei conversații cu o femeie care mergea la psiholog, gândindu-se mai apoi dacă doctorul poate fi de încredere și pacientul nu? Poate fi un psiholog prostit de cineva care pretinde că e altcineva? Cum acesta avea inspirația dorită doar într-un singur loc, mai exact în tren, însă soția sa nu l-a lăsat să-și construiască un vagon adevărat în curte, atunci când se bloca și nu putea finaliza o scenă, inventa o scuză pentru a lua trenul.

M-am regăsit… tu ce mai aștepți?

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

„Fericirea nu este o chestiune de intensitate, ci de echilibru, ordine, ritm şi armonie.”

Cu siguranță cel mai potrivit lucru în viața unei persoane este să se vadă la nivelul pe care și-a dorit să-l atingă, însă ceea ce aduce cu adevărat un sentiment de împlinire este doar faptul că reușita, în adevăratul sens al cuvântului, este momentul când depășești toate limitele pe care ți le-ai impus odată și acționezi cu raționament în ceea ce crezi, susții și afirmi.

Pasul spre echilibru nu este definit precum o balanță… . În opinia mea, echilibru trebuie să facă o legatură între conștient, subconștient și inconștient. Dificultatea se regăsește când sentimentele preiau controlul, iar rațiunea ajunge în contradicție cu emoția. Cel mai des ne consumăm pe cei din jur, inserăm revolte și, ce e cel mai grav, este că în cele din urmă ne găsim minusuri ce nu aduc optimism, ci pesimism. Pesimismul în noi ca ființă, ca și om, ca și persoană sugerează un disconfort, nu putem să justificăm o atitudine de dezechilibrare, cel mai probabil persoana din punct de vedere emoțional poate reuși să-și stăpânească propria „creație” fără a da greș. O motivație o are însăși gândirea; a gândi este centrul de unde pornește toată acțiunea, fie ea una pozitivă sau negativă. Din păcate trăim cu iluzia că nu ne poate spune nimeni ce să facem, cum să facem și când să facem. Absurd poate părea și faptul că mediul în care trăim ne influențează să luăm decizii total diversificate, opiniile proprii devin și a celor din jur și frica de a spune un cuvânt doar fiindcă consideri că vei fi privit altfel, va costa în viitor afectându-te în primul rând pe tine. Cu siguranță, nu ne-am născut pentru a gândi la fel, dar ajungând la un comun acord poate genera o gândire asemănătoare, dar nu identică.

Nu-ți ascunde identitatea doar pentru că ești diferit, a fi diferit cu opinia ta argumentată este ceva special, nu diferit întru’ totul. Valoarea, sensul și puterea ți-o creezi experimentând mental; din punctul meu de vedere, este de ajuns doar să privești, să analizezi, iar mai apoi să tragi o concluzie. Încet-încet vei găsi o definiție proprie – bineînțeles că schimbarea de la o vârstă la alta te face să te descoperi și mai intens – dar pentru a evolua în ceva constructiv trebuie să compari:  nu o comparație între tine și altcineva, ci o comparație între tine și propria persoană de odinioară… . Reușești? Care e scopul tău și ce dorești să creezi ? Interogațiile retorice puse în interiorul tău nu reprezintă un caz de nebunie, ci un exercițiu ce în final nu-l regreți. Încearcă!

Descopără-te, nu-i târziu ! Fă-o în ritmul tău, cu aceeași intensitate, într-o ordine potrivită pentru a crea armonia, ok?

Privește evoluția ta de până acum, nu da vina pe alții, sunt sigură că ești destul de matur/ă să înveți din propriile greșeli… . Viața este prea scurtă ca să lăsăm orgoliul mai presus de ceea ce avem nevoie și probabil, inconștient, ne înfruntăm și cu sinele, lupta interioară nu ne face stăpâni în nici măcar o situație, înfrutând temerile și a cunoaște avatarul cu plusurile și minusurile acestuia, va învinge, îți garantez! Ce-ți poate aduce un moment de satisfacție, unde și de ce ai trăit până acum, ce vei face în continuare? Ei bine, e timpul să ne creăm un scop, e timpul să ne cunoaștem și să ne definim cu ceea ce ne place; da, e vremea să ne acceptăm, hai să nu o lăsăm pe „mai târziu”.

Orizont în flăcări

"în Texte" "de POV21"

Ce poate fi mai frumos decât un apus de soare? Acolo unde razele soarelui rămân captive în nonculoare. Se lasă dominat  de mrejele  întunericului, o pată de culoare ce sfidează Universul. Probabil nu te-ai uitat niciodată să vezi ce poveste ascunde apusul, unde parcă speranțele mor atât de frumos, dar care învie în fiecare dimineață. Linia orizontului se transformă într-o iluzie, soarele domolindu-și strălucirea înflăcărată caută punctul unde poate să-și împrăștie culoarea, hm, ce pictor priceput! Oamenii leagă sentimentele de locații, iar apusul pentru mine aduce zâmbet, un zâmbet a unei amintiri „roz”.

Apusul se lasă în tăcere, chiar dacă noi trăim în haos, pașnic parcă acceptă să „ia foc” de fiecare dată și să se stingă atât de plăcut, de atâtea ori, de atâția ani, de atâtea secole…Reprezintă o explozie fină, undeva între real și ireal, un paradox. Mă întreb: întunericule, unde ți-e lumina? Ce vorbesc? Apusul nu are nevoie de cuvinte, se simte, e viu prin culoare, e viu prin noi toți, dar nu-i dăm importanță, nu-l vedem, nu-l auzim, fiindcă apusul cere gramul său de intimitate, se revarsă întru’ totul doar când suntem pregătiți să fim noi înșine, să-l privim și să exclamăm: „Ce frumos!”

Apusul îmi aduce prilej de analizare, o oarecare reflecție a zilei trecute, apusul înseamnă un „trecut”, chiar dacă apare la nesfârșit, parcă de fiecare dată e gata să uimească din nou și din nou, e un spectacol necesar, e un eu, e un tu…

Mai mult portocaliu, puțin mov, ceva roz și parcă și o nuanță roșiatică, care coboară prin mișcări lente spre acel „negru”, se definește a fi apusul, oare de ce după acel zâmbet și acea uimire mă cuprinde melancolia? Să fie „apusul” o latură a suferinței, sau poate ființele sunt prea distrase să se gândească la ziua de mâine, decât să privească spre soarele stins, ce prin acțiuni repetate, de a urca și a coborî ne dă atâtea de simțit. Tu ce trăiești când vezi apusul?

Foto: arhiva personală.

Trăiri la lumina unui felinar

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Sub lumina unui felinar de sticlă spartă am cunoscut Universul,

mii de cioburi cu mii de povești risipite pe cimentul umed al nopții, bizar,

era momentul nocturn în care te-am cunoscut pe tine.
Tăcuți ca de fiecare dată, sfâșiindu-ne doar din priviri,

am ales să te cuprind, ți-ai culcat fața pe umărul meu câteva secunde,

mi-am ridicat capul spre tine, căutându-ți fruntea, pomeții obrajilor,

pleoapele, comisura buzelor, atingându-le ușor, fără apăsare…

chiar acolo, unde doar stelele și luna ne erau martori,

pitiți de orice fel de mișcare, doar noi, vechii noi…
M-am desprins rapid, târându-mi picioarele înspre direcția opusă,

nu mai reprezentam un întreg, te-am lăsat sub felinarul „nostru”,

tu, de data aceasta având povestea ta, ca și-a ciobului risipit pe cimentul umed al nopții.

Așteptându-l pe Nick – Nora Roberts

"în Texte/Cărți & Filme" "de POV21"

Dacă nu ați înlăturat dorința de a citi, ei bine, de data aceasta vreau să vă vorbesc despre una dintre cărțile Norei Roberts, mai exact „Așteptându-l pe Nick” din seria „Familia Stanislaski”. Ca să vă dați seama cât de talentată este Nora: a fost singura scriitoare care a reușit să mă conducă de la serii nesfârșite despre vampiri, vârcolaci, fantome etc. pe o cale atât de romantică și plină de mistere.

Cartea pune în evidență povestea unei tinere de 24 ani care, după anii petrecuți alături de părinții și frații ei, având de fiecare dată sprijin în cazul în care va cunoaște eșecul, Frederica Kimball este pregătită să-și ia viața în dinți și să se descurce pe propriile picioare. Primul său scop este de a-și găsi o casă în New York, orașul în care a ales să se stabilească dintr-un motiv bine întemeiat, cel de-a-l face pe Nick LeBeck să se îndrăgostească nebunește de ea. Își dorea să nu mai pară o copilă în fața lui, acea „micuță Freddie” s-a îndepărtat de mult de ceea ce reprezenta astăzi, a așteptat o viață să crească și să fie capabilă să-l aibă cu adevărat, zece ani de când îl așteaptă, iar acum e atât de aproape să fie al ei. Pasiunea lui Fred este muzica; simțea că o definește, iar mutarea în New York îi dădea prilejul de a se afirma ca textier pe Broadway.

Întâlnirea sa cu Nick i-a produs un șoc total; se trezește brusc cu o femeie încăpățânată, pasională, superbă, care a reușit să-i dea viața peste cap. El este un compozitor de succes, iar ideea lui Fred de a colabora împreună îl macină din ce în ce mai mult. Însă în spatele acestui bărbat stă o poveste ce-l chinuie de fiecare dată, un trecut pe care dorește să-l îngroape cu orice preț, dar care iese la suprafață uneori și îi gestionează acțiunile.

O poveste gata să sfâșie orgoliul feminin, o luptă cu sinele și nu numai, un curaj prin care orice mijloc prin care să-ți atingi obiectivele piere. Iubirea lui Fred nu constituie cale de plecare, fiindcă dragostea a fost și va rămâne legătura cea mai intensă și mai profundă. Multe încercări, probleme la tot pasul, însă împreună, Nick și Fred învață ce înseamnă încrederea, iar lanțul dintre cei doi este destul de puternic să acopere trecutul dureros a lui Nick și să trăiască prezentul, căci ceea ce și-a dorit întotdeauna este mai aproape decât și-a imaginat…

Fâșii din întreg

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Tic-tac.
O ultimă bătaie, o ultimă suflare și apoi…

chipul tău zidit într-o amintire.
Aceeași încăpere, pereții de un alb compact,

albul varului iradiat mereu de soare,

tu așezat în centrul încăperii, un alt tu, dispariția oricărui alt reper,

în mintea lui răsărea un diminutiv  cules dintr-un oarecare,

oare cine m-a așternut atâta timp în visul lui?
Acum totul e negru.
Doar în ochii săi îi joacă o lumină tulbure,

probabil regretul…
Spații oarbe, un amestec nedefinit,

un iz slab de parfum se răspândește grațios, amețitor.
Două siluete regăsite, priviri șterse,

apropiindu-ne unul de altul, lunatici, rostești cuvinte haotice,

iar ultimele silabe se pierd cu totul în atingerea buzelor noastre,

un „noi” de mult apus.
Călcăm din nou pe aceleași urme, diegeză nesfârșită,

final necunoscut și din nou…
Tic-tac.

Azi, un chip al nimănui.

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Mi-e greu să cred că vei putea trăi
Lăsat pagubă uitării,
Mi-e dat să văd cum calci pe cioburi
Și cum zvâcnești doar ca să scapi,
Dar ți-am promis infernul dacă alegi să pleci,
Iar acum doar mă țin de promisiune și te arunc într-un tumult de regrete,

rămâi acolo, nu vei evada, îți las poza noastră pe perete.
Trăim acum în nonculori, hai dragule, să batem filmul,

să ne aruncăm în culori, să echivalăm cu timpul…
Nu-i camera ca odinioară, ceața ne desparte ca un zid,

nu-ți văd chipul ca să te pot atinge, nu ești tu, acum privesc în vid.
Ascultă! Se aude pianul ca într-un ecou, își varsă dorul printre note,

iar sunetul deschide alte răni, ce le dă târcoale gândurilor mute.
Vocea ta e un nou pumnal, ce-mi străpunge sufletul în noapte,

lasă-mă să-ți scriu un alt mesaj, din lacrimi transformate în șoapte.
Cerneala a pătat cu sânge, iar coala albă nu mai strălucește,

a îngropat atâtea cuvinte, ce erau adormite pe scrisoare.
Nu e flacăra mai vie, ca să ardă din nou acele versuri,

nu sunt eu mai pustie, ca să o împiedic să-și cunoască abisul.
Să-ți fiu lacună? Nu-i demn de o femeie,

vreau să-ți rămân amintire ce să te macine constant,

să-ți fiu ultima clipă și apoi „promit”, ne revedem iar.

Te caut inconștient

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Nu, nu mai privesc cerul sperând că te vei întoarce,
Nici nu mai întreb luna cât sunt de frumoasă,

atâta timp cât nu mă mai privești cu ochii tăi dulci…
Nu-mi găsesc liniștea în suflet și nici sufletul în acest corp umblător,

nu mi-e dor de mine, mi-e gândul să te îmbrățișez din nou.
Nu te caut la fiecare cotitură

și nici nu-mi amintesc de buzele ce-mi mângâiau pielea,

ai rămas plăcerea mea vinovată

ce-și îneacă amarul în viziunea mea rătăcitoare…
Nu-mi alung durerea și nici nu vreau să mă salvez,

vreau să nu te mai simt rece, pustiu și nehotărât,

mă îngrozește să fiu condamnată la singurătate…nu, nu mai vreau.
Nu mai spun nimic, dar totuși, aerul nu mai miroase a iasomie

și nici eu nu mai simt nimic.
De fapt, cum să? când știu că tu erai evadarea, iar acum cer doar să scap…
Șoptesc în noapte, însă nici ea nu mai e ce a fost,

caut adieri ce să-mi aline dorul,

să mă învăluie în dorințe paralele de pustiu, dar tot nu te găsesc…
Plânge inima după trecut căutându-ți prezența,

dar ce-i inima în prezent când tu ai rămas trecutul?

Derulează înapoi