Author

Iliuță Lavinia

Iliuță Lavinia has 8 articles published.

Sunt elevă la Colegiul Național "Andrei Mureşanu" Scriu de la vârsta de 12 ani, în special proză. Îmi place să comunic cu oamenii, să citesc. Consider că scrisul este singura uşă de evadare dintr-o lume pe care s-a aşezat praful. Sunt în echipa POV21 din aprilie 2018 şi vreau să fac cunoscute toate poveştile ce zac în spatele unei simple aparențe.

Afecțiunea – între iubire și invidie

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"
Afecțiunea
AFECȚIUNEA, CAUZA UNUI OM (CU ADEVĂRAT) FERICIT

Fie că te afli la început, fie că staționezi într-un punct intermediar altor două ce delimitează această mirobolantă viață, te-ai întrebat vreodată ce este afecțiunea și care este rolul ei în conturarea eficientă a propriei noastre persoane? Ce relație există între afecțiune și iubire, sau, deopotrivă, între aceasta și invidie?

Este posibil ca afecțiunea, mai precis, absența ei, să ducă la apariția maniei de persecuție și la diminuarea a ceea ce noi numim iubire de sine? În ce condiții devine sufocantă și când duce la apariția egolatriei?

AFECȚIUNEA ÎN PRIMII ANI DE VIAȚĂ

Deși probabil ne este greu să credem, afecțiunea (cel mai înalt grad de simpatie pe care îl simtim față de cineva, atașament, iubire, căldură) joacă rolul esențial în prima parte a vieții, mai ales când vine vorba de exteriorizarea emoțiilor. Ne putem considera cele mai norocoase persoane, dacă am primit, în mod necondiționat, afecțiune și atenție din partea părinților noștri.

Ce se întâmplă cu persoanele care nu au avut parte de o primire ,,călduroasă” ca a noastră și care, încă din primele momente ale vieții lor, s-au simțit ca fiind private de iubire? În încercarea de a obține ceea ce li se cuvine, acești oameni ajung să cumpere afecțiunea celor din jur, în special a părinților, fie prin lucruri materiale sau comportament, fie prin abordarea unui caracter indezirabil. În cazul în care planul nu funcționează, aceștia ajung să-și dezvolte o atitudine la baza căreia stă invidia.

De asemenea, cu timpul, lipsa de afecțiune duce la apariția maniei de persecuție (stare patologică manifestată prin ideea fixă a cuiva că este persecutat de toată lumea) ce se evidențiază printr-o stimă de sine scăzută. În astfel de situații, mania persecuţiei este asociată cu expresii de tipul: ,,nimeni nu mă iubește/crede”, ,,toți au ceva cu mine”.

AFECȚIUNEA ÎN ADOLESCENȚĂ

Dacă în copilărie primeam afecțiunea de la părinți ca pe o lege a naturii ce contura singurul drum spre o adevărată fericire, ajungem în adolescență și conștientizăm că nu este de ajuns și că avem, de fapt, nevoie de a ne atașa de anumite persoane capabile să ofere o altfel de afecțiune decât cea cu care am fost obișnuiți; una care generează sentimente de securitate de care devenim, cu timpul, dependenți.

Când vine vorba de viața de cuplu, afecțiunea este, din nou, esențială, însă există și momente când aceasta devine sufocantă. Atunci când o oferim, trebuie să fim atenți la felul în care persoana de lângă noi o primește. In caz contrar, aceasta se poate simți sufocată, considerându-ne vampiri energetici sau, în cel mai rău caz, paraziți ce-i invadează spațiul personal.

De altfel, pot apărea diferite obstacole, psihologice sau sociale, care sunt depășite mai greu, chiar și în prezent. Bertrand Russell abordează această temă în cartea ,,În căutarea fericirii”, acolo unde afirmă faptul că ,,oamenii pregetă să-și exprime admirația, de teamă ca aceasta să nu fie cumva nelalocul ei; de asemenea, pregetă să ofere afecțiune de teama suferinței pe care le-ar putea-o provoca, fie chiar persoana căreia i-o dăruiesc, fie răutățile și clevertirile altora.

Omul e îndemnat la precauție atât în numele moralei, cât și în numele experienței de viață, rezultatul fiind descurajarea generozității și a cutezanței în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate și mânie față de omenire, deoarece mulți indivizi își reprimă astfel, de-a lungul întregii lor vieți, ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală, iar în nouă cazuri din zece o condiție indispensabilă a unei atitudini fericite și expansive față de lume. (…)

Dintre toate formele de precauție, precauția în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri.”

Afecțiunea joacă rolul principal atât pe scena, cât și în culisele vieții. Este importantă și contribuie la dezvoltarea noastră, influențând caracterul, personalitatea, chiar și temperamentul. Deși trăim într-o lume în care orice se poate cumpăra, iar foloasele materiale ne domină, în care cerem afecțiune mai mult pe rețelele de socializare, iar realitatea este doar un înfricoșător necunoscut, avem nevoie de fericire. VREM SĂ FIM FERICIȚI. SĂ PRIMIM AFECȚIUNE, SĂ DEPĂȘIM FRICA DE OPINIA PUBLICĂ, SĂ (NE) IUBIM.

Ce ne oprește? Frica de necunoscut? Frica de a fi diferiți?

Tot Bertrand Russell ne învață că ,,pentru a spori fericirea umană trebuie neapărat să ne preocupăm de sporirea admirației și de diminuarea invidiei, pentru că, oricine, prin însuși faptul de a fi fost născut, are dreptul la anumite feluri de fericire, iar, dacă e privat de ele, aproape inevitabil se va înrăi și va deveni nesuferit.”

Fie că dăm, fie că primim afecțiune, suntem cu mult mai aproape de fericirea absolută (argument demonstrat ca fiind logic-corect  «pWq->r» ), pentru că toate ,,componentele esențiale ale fericirii umane sunt simple, atât de simple încât oamenilor sofisticați le vine greu să-și dea seama ce anume le lipsește cu adevărat.”.

Foto: Diana-Maria Ungureanu

„Poezia e la Bistrița” și în 2019!

"în Texte" "de POV21"

În perioada 11-14 iulie, orașul din nord-estul Podișului Transilvaniei se află în plină sărbătoare; perioada în care metaforele, fie ele plasticizante sau revelatorii, contribuie la crearea unei definiții reale și pe sufletul tuturor la ceea ce reprezintă Bistrița pentru noi, oamenii a căror bogăție este și a fost dintotdeauna ARTA CUVÂNTULUI.

Cam așa arată la Bistrița un festival internațional de poezie și muzică:

Recitaluri de poezie contemporană. Discuții literare deschise publicului. Ateliere de scriere pentru tineri. Filme. Concerte de muzică.

Încă din 2009 – și în fiecare an de atunci -, la Bistrița se adună cele mai expresive  și mai melodioase voci ale poeziei contemporane, precum și cei mai cunoscuți și apreciați demiurgi. Anul acesta, în luna lui cuptor, are loc cea de-a XI-a ediție a festivalului internațional de poezie și muzică, iar Bistrița redevine, pentru câteva zile, gazda unui eveniment ce surprinde, de fiecare dată, glasul cosmosului și respirația adevărului.

Pentru adevărații iubitori de literatură și pentru cei plictisiți de cotidian, acest festival este o ușă de evadare dintr-o lume în care magia cuvântului nu este apreciată îndeajuns. După cum spunea și Tudor Arghezi: ,,Poezia este însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planetele sus în cer.”, astfel că, festivalul ce are loc la Bistrița, este unica oportunitate de a cunoaște și de a comunica cu adevăratele valori ale acestei lumi, de a descoperi și, de ce nu, de a fi descoperit.

Când, unde și cu cine te vei întâlni în cadrul festivalului Poezia e la Bistrița?

Joi, 11 iulie, puteți admira expoziția din cadrul proiectului Mountain Pleid Air, coordonatorii fiind: Eugen Alupopanu și Adrian Crismaru. Deschiderea festivalului va avea în prim plan prezentarea invitaților și decernarea unor premii: Premiul pentru literatură lui Ioan Es Pop și Premiul librarul anului ce va merge către Andrei Pintea. La Centrul Multicultural Sinagoga Bistrița (18:30-20:00) ne vom da întâlnire cu Ioana Vintilă, Teodor Dună, Robert Emanuel Elekeș, Ion Mureșan, Meritxell Gene (Spania), Merlich Saia, Tehila Hakimi (Israel) și V. Leac.

Pentru că muzicalitatea este una dintre cele mai importante calități particulare specifice poeziei, concertele sunt nelipsite de la un eveniment cu o asemenea amploare.  Astfel, veți avea prilejul  de a-i asculta pe: Ada Milea, Anca Hanu, Cristi Rigman și, nu în ultimul rând, pe Bobo Burlăcianu.

Vineri, 12 iulie, la restaurantul Rapsodia (11:00-13:00), vă veți familiariza cu poezia spaniolă contemporană, întâlnindu-i pe: Pilar Adon (Madrid), Meritxell Gene (Barcelona), Ben Clark (Malaga) , Enrique Redel- Editor Impedimenta și traducătoarele Elena Borras Garcia și Antonia Escandell Tur în dialog cu Marin Mălaicu-Hondrari.

Veți putea, de asemenea, descoperi unele dintre tainele scrisului. De ce spun asta? Pentru că, în aceeași zi, la Centrul județean pentru Cultură (15:00-16:31) va avea loc atelierul de lectură și scriere creativă pentru liceeni, coordonat de Dan Coman și Florin Partene. Ziua se va încheia cu Robert Șerban, Pilar Adon (Spania), Andrada Strugaru, Kateryna Babkina (Ucraina), Lubi Barre (Germania), Doina Ioanid, Jan Mysjkyn (Belgia), Lavinia Bălulescu, iar în cadrul recitalului va fi prezent Eduard Kunz.

Sâmbătă, 13 iulie, la restaurantul Rapsodia (11:00-12:30) îl veți întâlni pe prozatorul György Dragomán și moderatorul Nicoleta Munteanu după care, la Centrul județean pentru Cultură (15:00-16:31), se va desfășura atelierul de lectură și scriere creativă pentru liceeni, coordonat de Marin Mălaicu-Hondrari și Ana Dragu. Spre seară (18:00-20:00), veți fi receptorii unor lecturi a căror ,,părinți” sunt: Mina Decu, Anna T. Szabo (Ungaria), Ben Clark (Spania), Ligia Keșișian, Andra Rotaru, Andreea Gal, Victor Țvetov (Republica Moldova).

Recitalul muzical îi va scoate în evidență pe: Daniela Păcurar, ce va cânta la soprană, pe Claudiu Hontilă, ce va dezvălui  tainele vioarei și pe Lucian Dușa, ce ne va povesti auzite și neauzite prin intermediul clapelor. La Cinematograful Dacia(20:30-22:30) veti viziona Parking, un film de Tudor Giurgiu și veți putea participa la un Q&A.

Duminică, 14 iulie, la Restaurantul Rapsodia (11:30-13:00), Tudor Giurgiu vă va împărtăși informații despre Parking și TIFF împreună cu Cezar Gheorghe, iar moderatorii Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari vor lansa revista Alecart.

La Centrul Județean pentru Cultură (15:00-16:31), se va desfășura atelierul de lectură și scriere creativă pentru liceeni, coordonat de Ana Dragu și Florin Partene. Veți urmări, la Cinematograful Dacia (17:00-18:00), scurtmetrajul Un drum spre mare, urmat de o sesiune Q&A cu regizorul Adi Voicu. Spre seară, la Cinematograful Dacia (19:00-21:00), Hector Berlionz 200 și Noua Orchestră Transilvană cu dirijorul ei Pierre Migard (Franța) vor încheia cea de-a XI-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică Poezia e la Bistrița.

Pentru a-i cunoaște pe invitații ce urmează să sosească la Bistrița, dar și pentru a fi în ton cu eventualele modificări, vă invităm să urmăriți pagina oficială a evenimentului aici.

POV21, alături de Radio România Cultural, Observator Cultural, ALECART, Scena 9 vor fi partenerii media ai acestui eveniment.

 

Lavinia Iliuță, Camelia Brătfălean

De mână cu paranoia

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Este întuneric. Un întuneric ce mănâncă cuvinte, priviri, mișcări. Un întuneric izgonit dintr-o lume în care domină lumina și care se-ndreptă spre un infinit destinat lui. Încerc să-mi deschid ochii, dar pleoapa amorțită, prin care se întrevăd purpuriile capilare, este lipită de cornee, transformând-o pe aceasta într-una opacă.

O axă a amintirilor își urmează traiectoria prin propria-mi umoare, facându-mă să mă-ntreb: „Așa arată moartea?”. Un strigăt puternic îmi pătrunde prin pavilionul urechii până în timpan, un strigăt conturat de-o voce. Nu-mi ia mult timp și-mi dau seama că acel timbru îmi aparține, ceea ce înseamnă că trăiesc. O fi oare o altă dimensiune? Îmi adun ultimele puteri și reușesc să-mi deschid ochii pe care s-a așezat un praf dens ce-mi protejează maroul irisului de razele difuze ale soarelui.

Clipesc. Clipesc neîncetat în speranța unei imagini mai clare, dar până și foveea s-a săturat de ceea ce oferă lumea aceasta. Mii de raze pătrund în interiorul ochiului printre genele ce-au fost cândva dese. Îmi pun mâinile pe față, pentru a mă proteja de soarele ce a devenit dintr-odată prea arzător, dar plăcut. Încerc să îndepărtez praful cu mâneca puloverului pe care l-am primit Crăciunul trecut de la mama. Ca printr-un miracol, foveea mea și-a revenit, și a reușit să-mi ofere una dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut în toată viața mea.

Sunt înconjurată de viață, deși eu, întinsă pe cernoziomul cald și moale, mă aflu în pragul ușii ce separă ființa de neființă. În jurul meu, florile își îndreaptă stamina spre cer, căutând parcă explicații, iar cascada, care privită dintr-o anumită perspecivă, pare că unește cerul cu pământul, ascunde un mister (unul protejat de-o metaforă revelatorie).

Tot ce se afla în jurul meu trăiește, respiră, vorbește de la sine, însă eu mă aflu într-un raport de invers proporționalitate cu tot ceea înseamnă viața. Încerc să mă ridic, dar mușchii îmi sunt din ce în ce mai grei, sângele s-a umplut, parcă, de plumb, iar pământul își trece toate fibrele și celulele prin mine, prin inima mea cu doar patru camere, prin creier, ochi, stomac. Aerul ce-mi umple plămânii m-apasă, iar corzile vocale îmi sunt slăbite. Totul creștea prin și pe lângă mine, totul se-ndrepta spre cer. Dar de ce? O fi cerul destinația și limita vieții?

Simt că rămân fără aer, iar corpul îmi devine din ce în ce mai ușor. Privesc norii ce falnici își au locul lor pe cer. Mă-ntreb: „Limita și destinația lor e pământul?”. Mă plimb lovită de remușcări prin vid, gândindu-mă la momentele în care am existat, dar totuși n-am trăit; gândindu-mă la trupuri, într-o lume a umbrelor, la ceea ce Dostoievski m-a învățat despre viață ( „O operă de artă a creatorului însuși, cu o formă tot atât de riguroasă și de perfectă ca un poem de Pușkin”).

Mi-e somn, dar mi-e frică să închid ochii. Mi-e frică de întunericul ce va încerca să îmi mănânce trupul aflat aproape în stare de putrefacție. Mi-e frică de tot, de viață, de moarte, dar, totuși, unde-i mama? Închid ochii pentru a-i vedea chipul (poate pentru ultima dată). Închid, și mii de imagini îmi pătează conștiința. E din nou beznă, dar nu mi-e frică de nimic, pentru că mama e cu mine. Mă pierd pe drumul ce leagă cele două margini ale infinitului, fără GPS, fără telefon sau busolă; eu, mama și miliarde de întrebări ce gravitează în jurul nostru: „ Dacă cerul e limita și destinația vieții, ceea ce se află dincolo de el e un nou început? Dacă am trăit în lumină, iar acum mă aflu în întuneric, cerul reprezintă lumânarea după care se ghidează muritorii? În ce direcție e Raiul?”

Viața, două secunde și încă puțin

"în Texte/Păreri și opinii" "de POV21"

În viață risipim ani, iar la moarte cerșim clipe – Nicolae Iorga

Îl vedem, îl citim, îl simțim, dar din păcate nu acționăm. Este vorba de acest citat, ce face parte din vasta categorie de cuvinte frumoase ale lui Nicolae Iorga (istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român).

Suntem oameni și, da, din fericire (cel puțin pentru unii) avem o viață.

Dar, știm cu adevărat cum să o trăim? Suntem întotdeauna siguri că prin faptele noastre ne punem amprenta în mod pozitiv asupra vieții, asupra cărării estompate, pe care suntem nevoiți să mergem? Chiar dacă atât în fața, cât și în spatele nostru, marea de umbre își face simțită prezența prin critici sau încurajări, adorare sau dispreț, invidie sau admirație? Sunt doar câteva întrebări pe care ni le punem, dar la care, în ciuda încercărilor de tot felul, nu găsim răspuns.

Îmi place să cred că astăzi, toată lumea – de la copii, la persoane aflate în floarea vârstei – este preocupată de găsirea fericirii (asemeni iluminiștilor secolului XVIII), de dobândirea cunoașterii (atât a propriei persoane, cât și a lumii cu tainele sale) și de dezvoltarea propriei lor persoane. Mi-e însă greu să accept că mai ales copiii și adolescenții (sau cel puțin o parte din ei) sunt obligați să-și trăiască propria lor viață, așa cum vor cei mari, „CUM E CORECT ȘI BINE” din punctul lor de vedere.

Copiii și adolescenți cărora li se impune un program drastic ce cuprinde: lecții (pian, chitara, ș.a.), ore de limbi străine (că doar e nevoie), ȘCOALA ȘI NESFÂRȘITELE EI TEME (pentru a deveni ceva în viață), dar cărora li se interzice să trăiască în felul lor, să-și descopere propriile pasiuni. Nu cele pe care părinții nu au avut posibilitatea să le urmeze, și încearcă, oarecum, să le infiltreze în viața creaturii căreia doar ce i-au dat viață; cărora nu li se permite să-și creeze un program pe placul lor (iar prin asta, cei mari își tratează din păcate copiii exact așa cum sunt ei tratați în societate).

Când vine vorba de exprimarea opiniei, suntem considerați nesimțiți, sau cel puțin ca neavând toți cei 7 ani de acasă (poate doar 3, 4, în cel mai bun caz). Uite, așa, trece o parte din viața noastră, făcând orice pentru fericirea celor din jur, dar, în același timp, uitând să ne preocupăm de găsirea propriei noastre fericiri. Astfel, devenim noi, cei aflați încă la începutul unui drum nu neaparat ușor, dar poate frumos, risipitori nevinovați ai timpului, ai anilor înșirați pe sfoara vieții, asemenea mărgelelor vechi, decolorate datorită folosirii îndelungate și repetate, aranjate pe binecunoscutul fir de zegras.

Suntem, de asemenea, nerăbdători în ceea ce privește trecerea timpului, oripilați de veșnica așteptare a acelui ceva, prin care suntem obligați să trecem, ignorând, de fapt prezentul, care în fond joacă rolul cel mai important. Vedem peste tot scris CARPE DIEM, dar suntem prinși într-o lume în care există doar trecut și viitor, în care goana după medalii, faimă și succes e mai importantă decât fericirea, și în care viața este tratată ca și cum ar dura o veșnicie. O lume în care buna relaționare este înlocuită cu invidia, și în care încercările gravitează în jurul nostru, făcându-ne să ignorăm prima mare încercare la care am fost vreodată supuși: viața.

Felul în care apreciem ceea ce avem depinde de caracterul și de temperamentul nostru, ce acătuiesc personalitatea și care reprezintă una din multele definiții ale propriei noastre persoane. Nu suntem perfecți. Nimeni nu e. Avem proasta obișnuință de a disprețui lucruri care, de cele mai multe ori, sunt indispensabile vieții. Exact așa facem și cu timpul pe care, spre deosebire de lucrurile materiale, nu-l putem cumpăra, și nevalorificându-l corespunzător, ajungem să pierdem mai multă bogăție decât am câștiga în trei vieți.

Fie că ești copil, adolescent sau om matur, nu ezita să-ți petreci această dimensiune a Universului, după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor, în așa fel încât să fii fericit, pentru că doar asta contează cu adevărat. CARPE DIEM și acum, și mâine, și în fiecare zi, chiar dacă este una colorată-n alb-negru (măcar este elegantă, e la modă).

Denisa Dinu, îngerul scriitor dintre rândurile negre

"în Texte" "de POV21"

Frumusețe, ambiție, inteligență, delicatețe şi naturalețe sunt doar câteva cuvinte din mulțimea nemărginită ce o caracterizează pe Denisa Dinu – tânăra care a pornit pe un drum pavat în  litere şi cuvinte, un drum greu și plin de trandafiri spinoși dar e totuși un  drum ce o conduce spre locul pe care obişnuia să-l găsească descris în basme. Este unul din vloggerii şi bloggerii de succes din România, care a reușit să  cucerească sute de mii de inimi prin simplitatea şi prin felul mirobolant în care scrie. Scrisul ei seamănă și răsare cu „ce-i în gușă-i și-n căpușă”. Este o fire spontană cu așteptări și trăiri pe moment care îi aduc succesul.

 Î: Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris şi de la ce vârstă obișnuiai să-ți pui gândurile pe hârtie?

D: Încă de când eram în gimnaziu, probabil din clasa a VI-a, obișnuiam să scriu pe un caiet dictando tot felul de povești, la fel, cu gândul că va ieși un roman la final. Pasiunea aceasta cred că o moștenesc de la bunicul, el este scriitor.

Î: Care este tema cărții pe care urmează să o publici? Îmi poți spune câteva cuvinte despre ea?

D: O întrebare la care îmi este destul de greu să mă decid. Ei bine, cartea va trata multe fronturi, dar undeva, la un punct, totul se va învârti în jurul ideii de „Cine ești și ce devii?”, în raport cu acțiunile ce se petrec în jurul tău și relațiile pe care le ai cu restul.

Î: Știind că ai un blog pe care scrii cu multă plăcere, cum reuşeşti să-ți alegi subiectele de discuție pentru a cuceri inimile  diverșilor cititori?

D: Sunt spontană, poate prea spontană. Temele sunt alese în funcție de ideile pe care le am în minte. Îmi place să scriu doar atunci când am inspirație, nu vreau să forțez nimic. Altfel, nu de alta, dar am impresia că niciun cuvânt nu ar mai fi la locul lui.  Eu merg pe principiul „în balanță”, adică: trebuie să scriu despre ceva ce simt și știu, dar tot despre ceva ce și alții vor să afle. Una fără cealaltă poate merg la fel de bine sau poate chiar mai bine, dar eu niciodată nu mă voi abate de la acest principiu. Este ca și cum eu, mâine, public un articol despre cele mai faine țigări; toți urmăritorii care sunt și fumători vor lua seama la articol, dar pe cealaltă parte a balanței se află Denisa care nu a pus niciodată gura pe o țigară. Înainte să atragi un număr de cititori, trebuie să iei în considerare multe alte aspecte.

Î: Nu toată lumea are un feedback pozitiv, dar cum reuşeşti să spui „pas” comentariilor răutăcioase?

D: La început de tot aveam un număr considerabil de hateri, iar lucrul acesta mă distrugea psihic, deși continuam. Poate te gândești de ce…? Ei bine, îmi păsa foarte mult de ce spun ceilalți despre mine, fie vorba de online sau real life. Dar tot platformele în care te lansezi…te învață să realizezi că vei avea un public foarte larg, cu păreri și concepții diferite, iar când vei înțelege acest lucru, vei reuși să fii nepăsător și mult mai încrezător. Atunci când ignori comentariile negative, automat, și comentariile negative îți vor evita conținutul. În prezent nu cred că primesc nici măcar un mesaj de hate în câteva săptămâni… Cred că toată lumea merge pe ideea „hai sa ne vedem de treaba noastră”.

Î: Ai vreo carte sau vreun autor preferat?

D: Nu am o carte preferată, sincer. I mean, excludem Biblia, care pentru mine, este baza. Educația dată de părinții mei este clădită pe Scriptură, acolo avem cele mai importante relatări ș.a.m.d. În schimb, un autor preferat ar fi fără dar și poate Agatha Christie, scriitoare de romane polițiste.

Î: Ce părere ai despre literatura contemporană? 

D: Detest clasificările acestea, ba contemporană, ba postbelică, ba interbelică. Adică da, hai să zicem că fiecare perioadă tratează idei diferite, acestea regăsindu-se în literatura din vremea aceea. Dar dacă citești o carte pentru că îți place…Ei bine, e de ajuns. Mai ales dacă și înveți ceva din ea. Literatura contemporană cuprinde o sumedenie de autori, iar fiecare dintre ei  scrie despre ceva diferit și într-un fel diferit. De exemplu, am o părere bună despre toată ideea asta de „contemporană”, dar nu îmi place cum scrie Cărtărescu. Asta definește părerea mea despre literatura din perioada noastră? Nu. Așadar, rămân neutră cu privire la literatura contemporană, deoarece îmi place să analizez mai de-aproape, respectiv pe autori, nu pe ani.

Î: Dacă ar fi să te descrii printr-un cuvânt, care ar fi acela?

D: Glumeață.

Î: Care este, de departe, cel mai mare vis al tău?

D: Sincer, îmi este greu să decid, sunt o persoană extrem de visătoare, am o listă lungă. Dar îți pot spune că prioritatea mea, momentan, este să îmi termin cartea pentru a fi trimisă apoi la editură. Deci da, să reușesc să am cartea publicată.

Î: Care este motto-ul tău?

D: Carpe diem! Când eram într-una din clasele primare, am auzit la cineva expresia „CARPE DIEM” și mi s-a părut cool pe atunci. Ei bine, acum este mai mult decât atât.

Mașina de raliu, jucăria preferată a adolescentei Natalia Iocsak

"în Texte" "de POV21"

Pasiunea, prin definiție, este o înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesia exercitată. Într-o lume în care fetele sunt îndragostite de machiaje, rochițe sau pantofi, o întâlnim pe Natalia Iocsak, o fată de 14 ani, a cărei pasiune sunt mașinile. Aceasta a urcat pentru prima dată la volan la vârsta de 9 ani, însoțită fiind de tatăl ei, un pilot de excepție. Pe acest drum, Natalia este susținută atât de prieteni, cât și de familie.

Tatăl meu mereu m-a susținut, el învățându-mă pentru prima dată să conduc, iar mama mereu are emoții și se îngrijorează atunci când sunt la volan.

Ca în orice competiție, Natalia este nevoită să se confrunte și cu alte persoane mai în vârstă și cu ceva mai multă experiență.

Nu îmi e frică să concurez, indiferent de câtă experiență au la volan restul concurentelor. Am avut, la un concurs în Satu Mare, o concurentă de 16 ani și una de 25 de ani, care era și polițiștă, dar nu m-au speriat. La Rally Sprint în Satu Mare am luat trei titluri de campioană, la Time Attack am luat unul acum doi ani și la slalom, în paralel, am luat tot unul. Am început să concurez și în afara țării în ultima perioadă”

Pe lângă pilotaj, Natalia a făcut și handbal, însă în urma unor accidentări, a fost nevoită să renunțe.

Viața mea este perfect normală. În timpul liber aveam și alte activități, cum ar fi handbalul, însă din păcate a trebuit să renunț în urma unor accidentări ce mi-au pus în pericol un concurs la Raliu. Îmi place și să cânt, însă timpul nu-mi prea permite.

Natalia a reușit să adune în cei 5 ani de pilotaj 145 de cupe și diplome, iar numărul medaliilor este de 57.

Campionatul European de Rally Cross în Ungaria îmi va rămâne mereu în minte, deoarece acolo este diferit, pornind câte 4-5 mașini și fiecare luptând pentru a ieși învingător.

Natalia este una dintre fetele care impresionază prin simplitate și naturalețe. Visul ei este de a deveni un mare și bun pilot, reprezentând și un model pentru unele fete, chiar dacă în ochii multora acestă pasiune este, mai mult sau mai puțin, pentru baieți.

Lavinia Iliuță

Interviu: Diana Belbiță, sportiva MMA din cadrul Exatlon România ce a făcut istorie

"în Texte" "de POV21"

Indifierent că este un simplu hobby sau o pasiune, prin definiție, sportul reprezintă o activitate cu înțelesuri profunde, ceva fără de care viața ar fi monotonă şi clişeică.

Diana Belbiță, cunoscută în urma participării la faimosul concurs televizat „Exatlon”, este una dintre fetele ce-şi petrec majoritatea timpului în sala de sport. În ochii multora, Diana întruchipează o prințesă crescută într-un oraş în care numai prinții au voie; din punctul lor de vedere, MMA-ul sau orice alt sport de contact, este potrivit doar pentru băieți. Ea, în schimb, consideră toate aceste critici ca fiind un bun prilej de a demonstra că orice se poate atunci când există voință.

Î: De la ce vârstă ai considerat că sportul este exact ceea ce ai tu nevoie?

R: Am intrat în sala de judo în urmă cu aproape 10 ani. Pot spune că acest sport a fost „prima mea iubire”, însă pe parcurs am ajuns să-mi doresc ceva mai dur, mai provocator. Astfel că, în paralel, am început antrenamentele de Kickbox, reuşind în scurt timp să obțin rezultate foarte bune şi aici.

Î: Când ți-ai dat seama că, de fapt, MMA-ul a devenit o pasiune pentru tine?

R: În cuşca de MMA am urcat abia la 18 ani, deoarece nefiind majoră, nu aveam cum să fac asta mai devreme. Recunosc, norocul meu s-a datorat în mare măsură celorlalte două sporturi care m-au ajutat nespus mult.

Primul meci l-am avut chiar în oraşul în care locuiam la acel moment și cred că asta m-a şi determinat să fac pasul către MMA.

Î: Care este concursul care s-a remarcat sau a rămas încă o imagine vie pentru tine?

R: Îmi aduc aminte de fiecare competiție cu mare drag, indiferent că am avut sau nu parte de victorii, deoarece mereu am învățat din greşeli.

Î: Ne poți descrie senzația ce te cuprinde atunci când îți priveşti în ochi adversarul?

R: Chiar dacă practic un sport dur, niciodată nu mi-a fost teamă. În momentul în care îmi va fi, cu siguranță voi renunța să mai fac asta. Îmi place când ajung față în față cu adversara mea, deoarece pot să simt tot ceea ce simte ea; ştiu dacă îi este teamă sau dacă este motivată. Aceste lucruri mă fac şi mai nerăbdătoare să lupt. Contrar concepției generale a oamenilor, nu practic acest sport pentru că aş fi o fire violentă, o fac doar ca sport. Iubesc competiția, nu violența. În general sunt un om foarte calm, și chiar copilăros, iar de cele mai multe ori îmi place să văd partea frumoasă din orice lucru, mai ales din oameni.

Î: În ce fel s-a schimbat viața ta după participarea la Exatlon România?

R: Am ales această competiție şi datorită faptului că oferă o experiență inedită, iar după participarea mea la Exatlon, am primit foarte multe mesaje de la părinți ce îmi spuneau ca își vor duce copiii în sălile de antrenament pentru a face MMA.

Î: Consideri că ai legat prietenii pe viață prin intermediul acestui concurs?

R: Pentru mine, Exatlon reprezintă cea mai tare experiență, cel puțin pană acum. Mă bucur că am avut parte de ea încă de la această vârsta, deoarece am avut foarte multe de învățat și, bineînțeles, am legat prietenii durabile.

Î: Fiind cunoscută, au fost momente în care oamenii te-au catalogat greşit fără să te cunoască cu adevărat? Dacă da, cum ai reuşit să treci peste?

R: Pe toată perioada Exatlonului am încercat să fiu EU, exact aşa cum sunt şi în viața de zi cu zi. Mă bucur că am făcut acest lucru și acum nu resimt nicio remușcare. Sunt sigură că au existat momente în care nu toată lumea a fost de aceeași părere cu mine şi poate am fost catalogată greșit, dar atâta timp cât eu știu că am fost sinceră şi am făcut ceea ce am simțit, nu pot să îmi reproşez nimic.

 Î: Cine ți-a spus pentru prima dată „Prințesa Războinică”?

R: Nickname-ul meu a fost dat de către iubitorii acestui sport. Recunosc, la început nu am fost întocmai de acord cu el, deoarece încercam mereu să par o fată dură şi credeam că am nevoie de o poreclă pentru o „bad girl”, dar cu timpul am înțeles că pot să fiu o luptătoare demnă, chiar dacă zâmbesc mereu, aşa cum sunt obișuită să fac. Într-un final, mi-am acceptat cu brațele deschise noul nume.

Î: Care este mesajul pe care ai vrea să-l transmiți adolescenților sau persoanelor ce te consideră un adevărat model?

R: Mă bucur enorm când văd adolescenți sau mai ales copii care mă urmează și tocmai acesta este motivul pentru care încerc mereu să mă autodepășesc. Îmi doresc să îi fac mândri pe părinții mei, dar și pe toți cei care văd în mine un exemplu demn de urmat. Sper ca lumea să înțeleagă că MMA-ul nu reprezintă violență, ci este un sport frumos pe care și femeile îl pot practica fără a deveni „femei bărbați”, așa cum, poate greșit, am fost eu deseori catalogată.

O luptătoare este mai întâi femeie și abia apoi sportivă!

Lavinia Iliuță

Diana Fiscutean

De POVeste – Cabana lui Ceaușescu de la Dealul Negru

"în Texte" "de POV21"

Cabana „Dealu Negru”- refugiul lui Nicolae Ceauşescu în jurul anilor ’80
Nicolae Ceauşescu este, conform wikipedia, fost politician român, secretar general al Partidului Comunist Român şi șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967. În urma unui sondaj s-a demonstrat că 31% dintre cei chestionați îl consideră pe acesta ca fiind un om ce a făcut bine României, 13% sunt de părere că a făcut mai mult rău, iar 52% dintre aceştia afirmă că a făcut bine şi rău în mod egal.
Nicolae Ceaușescu era atras în mod special de vânătoare fiind numit în cele din urmă, „CAMPION ABSOLUT”. În jurul anilor ’80 a dat ordin să fie ridicată în cel mai scurt timp posibil CABANA „DEALU NEGRU”, la poalele Munților Călimani, 40 de kilometri distanță de municipiul Bistrița, în apropierea localității Cuşma. Motivul înființării clădirii tocmai în acest loc era concentrația mare de urşi bruni, ceea ce-l atrăgea în mod special pe fostul şef de stat, care a fost învinovățit pentru uciderea a numeroase animale sălbatice.
Clădirea este una construită după modelul vechilor locuințe, însă farmecul ei copleşeşte în totalitate turiştii. Lemnul acoperă cu grijă pereții realizați într-un timp foarte scurt, la ordinul lui Ceauşescu, şi conturează cu o delicatețe ieşită din comun o imagine desprinsă din cărțile cu poveşti. De asemenea, flora „îmbrățişează” clădirea, punând-o în centrul atenției şi protejând-o de ochii lumii, cum prefera, de altfel, Ceauşescu. Liniştea este unul dintre cel mai frumoase cântece, alăturându-se peisajului şi creând o atmosferă rar întâlnită în alte zone. Cabana este construită pe o colină, iar aleile sunt pietruite. Drumul nu este unul foarte bun, drept pentru care în curte au fost amenajate două lacuri, fiind, între timp, populate cu păstrăvi pentru servirea turiştilor veniți din zone îndepărtate. În apropierea cabanei se află mai multe observatoare din care aceştia pot admira flora si fauna zonei sau pot surprinde fotografii impresionante. Multe persoane merg anual sau chiar lunar pentru a se desprinde câteva ore de gălăgia şi aglomerația oraşului. Unii dintre turişti preferă să meargă cu bicicletele, având astfel prilejul de a observa în detaliu frumusețile naturii.
În urma unor clasificări, Cabana „Dealu Negru” este una dintre cele mai frumoase din România care ascunde o poveste impresionantă şi care reuşeşte să ofere turiştilor peisaje incomparabile cu altele.

Derulează înapoi