Author

Ioana Denisa

Ioana Denisa has 28 articles published.

Elevă a Liceului Tehnologic Telciu. Misterioasă și dornică de afirmare, cochetează cu drama și romantismul în moduri superlative. Ambițioasă pentru cât mai multe realizări, este de părere că totul vine dintr-un interior spre un alt interior. Pe viitor dorește să scrie o carte, fiindu-i ca scop principal ideea de a se face auzită de cât mai multe minți și suflete.

Imprudența

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Se preling visele ca ceara lumânărilor…

Atâția oameni care iubesc asemenea diavolilor,

Zâmbind atroce ca niște sfinți…

Atâta rază de soare pe cerul gurii de la fumul de țigară.

Totul s-a transformat în praf și pulbere, și e ceață în jur,

Nici măcar timpul nu-și plimbă pe aceste poteci reci răbdarea.

Dimensiunea asta întunecată are aromă de gutui,

Reflectez, iar în sufletul meu simt durerea unei exorcizări.

Cu milă și cu groază te privesc pe tine, Floarea Soarelui…

Stai nemișcat între arterele inimii mele, știi că o clintire ar fi fatală,

Ai putea să-mi seci venele în orice clipă, dar te bucuri de artă.

Încep să cred că de fapt te prețuiești pe tine, în schimb…

Văd valuri de substanțe interzise cum inundă creația din interior, din ramă,

Așa ne contopim spre întregirea existenței noastre paradoxale,

Paradox… dar ce înspăimântător! Căci în loc să ne lovim de stele,

Ne lovim necontenit de depresii și probleme.

În goana după fericire o eman artificial, rămânând fidelă nostalgiei,

Se întâmplă să văd dincolo de ceara fierbinte numită de îngeri „lacrimi”,

Sincron cu disprețul serilor în care luna nu reflectă morbid în pocalul meu cu vin.

Ce chirurg bun e Dumnezeu!

Ne-a anesteziat pe amândoi cu vin și iubire…ce dulce paralizie!

Schimbând sufletele între noi, lăsându-ne să ne găsim în atâta lume…

Meticulos și nemilos a fost! Bucată de pământ neîndreptățită.

Formând din mine poezii de dor, din tine o imagine fascistă!

E pasiune și fum în jur.

Misiunea de pe Pământ

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

-Râd mult, uneori exagerat de mult, ba chiar le mai și zâmbesc de parcă totul este în regulă, dar adevărul este că mă simt lipsită de viață. Nu știu dacă totul e un fals sau un scut. Uneori îmi aduc aminte de trecut, de unele scene și e de necrezut cum simt totul, doi ochi goi privesc în urmă, așteptând parcă să prindă culoare…

Mă aflam în fața durerii din trecut și o vedeam macabră și sacadată în oglindă. Eram împăcată cu ceea ce devenisem acum, îmi plăcea că sunt mai puternică ca niciodată, îmi puteam stăpâni emoțiile.

Acum eu lucrez în locul karmei, eu sunt stăpâna tuturor durerilor trecute și oamenilor care m-au distrus, când eram doar un pământean prost și fragil. Locuiam acum în DarkLand, dimensiunea dintre lumi care controla mica bucățică de univers în ceea ce privește accidentele, moartea sau sechelele definitive.

Aici totul era mereu întunecat, pe fiecare stradă se afla câte un local vechi prin care se opreau îngerii întunecați ca și mine, iar străzile erau mereu ude. Asfaltul strălucea datorită Lunii, trăgeam bocancii grei după mine și le ascultam sunetul scârbos din contactul cu umezeala.

Mă uitam la bocanci și zâmbeam, vedeam cum umbra lor se răspândește în bucata de asfalt pe care urmează să pășesc și simțeam cum răspândesc întuneric. Eram un înger întunecat, dar nu un mentor al Diavolului, noi nu ne arătam lor niciodată. Spațiile temporale dintre lumi sunt total diferite și în continuu război.

Deși lumea credea că omul are un înger rău și unul bun, un fel de Yin & Yang al fiecărui suflet, ei bine pământenii și tehnologia lor nu au descoperit încă nici măcar cine sunt ei cu adevărat. Mă îndreptam spre Conducător. El urma să îmi ofere o nouă misiune, eram nerăbdătoare să aflu ce mi se pregătește.

Ajunsesem, iar porțile mari și grele se fereau de-a stânga și de-a dreapta, făcându-mi loc spre curtea mare și întunecoasă. Niște pisici sphynx erau într-un ambient dezgustător cu trotuarul negru, evitând tufișurile dese și înalte. Ajunsă în fața ușii, îmi retușez rujul roșu și îmi aranjez gluga mantiei pe cap.

Ciocnesc puternic în ușa de lemn, iar ecoul sunetului se auzi în întreaga încăpere. Un tânăr chipeș îmi deschide ușa invitându-mă înăuntru. Îl priveam insistent în ochi, pentru că îmi amintea de cineva de pe vremea când eram pământean, mai exact de un tip dintr-o bibliotecă.

Am trecut cu vederea și am intrat, știu că multe lucruri sunt doar în imaginația mea. Mi-a făcut semn să iau un loc:

-Unde e?

-E sus, are o ședință importantă. A spus să aștepți aici, în salon și să te servesc cu ceva. Așa că eu sunt Philip, servitorul tău pentru următoarele treizeci de minute. Cu ce te pot servi?

-Pleacă servitorule, nu am chef de bunele tale intenții. Voi aștepta aici în liniște, iar tu mă vei lăsa să îmi aud gândurile, clar?

Philip părea destul de deranjat și rănit de vorbele mele seci, dar fără sa mai scoată vreun cuvânt, a întors spatele și a plecat. Intenția mea era să urc în Aripa de Vest, acolo unde se țineau ședințele în Consiliul Nemuritorilor Întunecați.

Putea fi o greșeală care să mă coste aripile, sau chiar viața. Riscam să fiu exilată pe Pământ și să trăiesc din nou un jeg de viață până mi-aș fi făcut curaj să mă arunc de pe un cap de pod, dar nu mă gândeam mereu la riscuri.

Ajungând în capătul holului:

-Dar nu putem să îi dăm ei o asemenea responsabilitate. E ceva periculos, ar putea fi târâtă până în iad și înapoi.

-Nici eu nu sunt de acord cu asta. Ar trebui să trimitem un bărbat, unul dintre cei mai puternici din DarkLand, nu o fată care se plimbă mereu pe străzile ținutului, contemplând și bătându-și joc de lumină.

-Am luat această decizie pentru că e puternică, are o aură specială și o minte ageră. Cred că e exact ce am nevoie pentru a scăpa de țintă. Și știu și cum să fac asta.

Am coborât scările zburând. Fâlfâitul aripilor era în dulce armonie cu biblioteca din salon. Philip venise să vadă ce se întâmpl, dar eu eram deja pe scaun, acolo unde eram când a plecat. Am început să mă gândesc la ce misiune importantă mi se oferă; sunt sigură că întreaga discuție era despre mine. Așteptam Conducătorul să îmi ofere răspunsul.

-Bună, Ioana. Punctuală ca de obicei, îmi pare rău că a trebuit să aștepți. Am o misiune destul de importantă pentru tine, așa că voi trece direct la subiect.

-Ascult.

-Te vei întoarce pe Pământ.

-Mai bine mă tragi în țeapă, acolo nu mă întorc.

-Ascultă-mă până la final. Te vei întoarce pe Pământ și  vei juca rolul unei muritoare, ar trebui să fie destul de simplu, având în vedere că ai fost una cândva. Diavolul este întruchipat pe Pământ într-un tânăr pictor și traficant de droguri. Tot ce trebuie să faci este să îl seduci și să îl ucizi. Ce părere ai?

-Sună interesant. Am de ales?

-Cu siguranță nu. Ai aici toate datele de care ai nevoie.

-Ce e în joc? Doar ști că nu lucrez degeaba.

-Scăpându-mă de inamicul suprem, cel ce îmi imită structura speciei. E foarte important pentru mine. Vei deveni mâna mea dreaptă, viitoare Conducătoare, iar jumătate din DarkLand va fi la picioarele tale.

-Sună bine, atunci să trecem la treabă.

Îmi iau portofoliul cu datele și ies fără să privesc în urmă, tăcută, cu o voce sobră și răspunsuri grele îmi câștig existența dintre lumi acum. Mă așez pe bordura din fața porții, deschid mapa cu informații și văd o poză cu ținta.

Era un băiat plăcut, cu trăsături accentuate și ochi verzi-albăstrui. Avea un aer de mister și ură totodată. Ce ironie. Pentru un pictor și traficant de droguri, arată de parcă nu și-a greșit vocația deloc.

După câteva ore:

Ajunsă pe Pământ, undeva în Transilvania, cu aripile bine ascunse și îmbrăcată elegant, nici nu simțeam nevoia să mă uit în jur, ochii mei erau distruși, era atât de multă lumină. Exact aici s-a găsit Diavolul loc de vacanță?

După o scurtă plimbare de readaptare aici, mă îndreptam spre țintă, era la o cafenea dintr-un centru simpatic și retras. Stătea singur la masă și citea un ziar vechi. Mi-am comandat un ceai și m-am îndreptat spre masa lui.

-Bună, eu sunt Havana.

Se uita la mine nedumerit, în timp ce eu îi întindeam zâmbitoare mâna.

-Adam, îmi pare bine.

Știam că diavolul are o slăbiciune față de sexul frumos, altfel nu se băga în sufletul unui tânăr chipeș de 22 ani. Aveam o rochie din satin mov pal și niște sandale cu toc transparent. Părul într-un coc lejer îl îmbăta pe Diavol având o privire dementă, admirând părul meu deranjat și umerii goi.

Am început să schimb câteva vorbe cu el, iar dintr-o dată m-am prefăcut dezinteresată și mi-am luat un arogant „la revedere”. El s-a ridicat și m-a prins de talie, m-a rugat să îl acompaniez la o plimbare, era deja seară.

Dracul tot drac rămâne! Căci m-am trezit într-o cameră dintr-un apartament mic plin de tablouri cu mine. Nu știam ce se întâmplase, nu știam cum am ajuns acolo și ce se întâmplă chiar acum. L-am văzut pe Adam în geam, picta și fuma.

S-a întors și m-a privit cu un zâmbet diabolic. Diavolul îl părăsea treptat, pentru că el începuse să se îndrăgostească. Mi se părea tragic totul, mai aveam dreptul doar la o zi pe Pământ și trebuia să mă întorc cu misiunea îndeplinită.

Începusem și eu să dezvolt o pasiune pentru Adam, dar era o chestiune de timp. Odată ce eu dispăream, Diavolul s-ar fi întors de două ori mai puternic. Am petrecut acea zi stând pe canapea și privindu-l.

Era un bărbat atât de frumos, cu părul lui blond și privirea aceea artistică. Trăgea din joint-uri și țigări, de parcă scria povești divine între două degete. Închideam ochii și mă invada o pasiune imensă pentru un muritor asuprit de Diavol. Eu adormisem într-un final, iar el umplea casa cu tablouri. Spunea că-i sunt inspirație, așa că am rămas inertă fără să îi reproșez ceva.

Mă trezisem în zori, înaintea lui. L-am privit și i-am mângâiat trăsăturile. Plângeam, nu merita tragica urmare. Trebuie să dispar din povestea asta, mai am doar câteva ore la dispoziție. Din spatele aripilor am scos un cuțit. Cu mâinile tremurânde îi adâncisem necruțător cuțitul în inimă. Urlam de durere!

Ochii lui mari se deschiseseră larg și mă priveau cu compătimire, îi lăsasem cuțitul în mâna stângă și mă îndepărtam treptat. Îmi dădusem drumul aripilor și mă pregăteam de plecare, Davolul nu mai era, Adam nu mai era nici el. Am luat un tablou cu chipul meu și am deschis geamul, zburând spre dimensiunea mea, lăsând în urmă un trup nevinovat care privea în gol.

-Răul a fost făcut. Nu voi mai iubi!

Azi doar mă bucur de ploaie

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am auzit mulți oameni țipând, dar pe mine tot liniștea mă sperie cel mai tare. Am privit oameni plângând, și parcă cel mai îngrozitor este să zâmbești. Atâtea suflete naive care nici nu-mi înțeleg afirmația. Dar este mai greu să suporți durerea după ce simți gustul dulce al fericirii pentru că nu moartea este groaza acestei vieți, ci viața.

Puterea de a trăi se zbate în lumi care nu lasă loc decât de regrete și oameni nostalgici. Și ce păcat e când adormi prinț și te trezești cerșetor. Pentru că noi oamenii depindem de alți oameni, care și ei la rândul lor depind de alți oameni și așa oamenii se pierd de parcă n-ar fi trăit nicio clipă împreună.

Din păcate umanitatea nu a învățat să ierte, dar a învățat ce înseamnă orgoliul și ura…și cel mai dureros este că au aflat cum este să cauți fericirea în altă parte când te plictisești. Pe străzile astea pline de fețe meschine și fuste scurte oamenii ai uitat să mai trăiască. Totul se învârte în jurul bancnotelor iar noi nu facem nimic să schimbăm asta. Of, ce durere…copii își părăsesc părinții, prietenia nu mai există, iar stăpânii își lasă animalele în locuri reci și întunecate făcându-i să aștepte.

Timpul este în continuă mișcare, iar noi nu facem nimic! Nu știm să trăim clipa, să o savurăm. Aș vrea să am o prietenă ca bunica, să îi văd sufletul tânăr care se bucură de prima iubire sau de o înghețată în parc. În parcul ăsta sobru și gol văd mame care au câte trei biberoane după ele, pe vremuri nu era așa.

Oamenii își trimiteau scrisori și își alegeau cuvintele cu grijă pentru că nu era atât de simplu ca acum. Noi, oamenii, din prea mult bine începem să ne debarasăm de la realitatea și normalitatea acestei vieți.

Mi-aș dori ca pentru o clipă lumea să admire mirosul asfaltului izbit de picăturile mari și reci de ploaie, să asculte scârțâitul leagănului mei și să nu mai alerge prin ploaie ca niște roboți cărora li se arde sursa. Avem telefoane rezistente la apă, dar sufletul nu ni-l lăsăm în ploaie. Îl lăsăm să sece și ajungem să ne gândim de ce devenim inerți și neutri.

Eu o să-mi savurez acum melodia care se aude dintr-o mașină din parcare, se află în spatele meu, iar ploaia izbește capota mașinii, ce armonie. Aleg să nu mă întorc, vreau să-mi imaginez că cineva chiar admiră ploaia asta morbidă la fel ca mine. Aleg să mă ascund doar în hanoracul meu roșu și să zâmbesc norilor întunecați.

Balansul din leagăn este din ce în ce mai avansat, iar fericirea mea de copil accelerează și ea odată cu natura. Eu nu sufăr. Cred că nimeni nu suferă cu adevărat, totul se află în capul nostru. Conștiința ne frustrează din simplul fapt că am eșuat.

Noi, oamenii, nu acceptăm balanța acestei vieți și am îndesa pe cealaltă parte a balanței mii de lacrimi și drame, doar de dragul de a ține balanța sus, aproape de cer. Suntem niște egoiști și cred că cel mai tare ne urâm pe noi înșine.

Alegem să ne auto-mutilăm sufletele și să formăm din oamenii frumoși care eram odată niște hiene care nu vor să învețe nimic din cele întâmplate. Cred că aceasta este definiția pură a frustrării și a invidiei. Nu putem accepta ca oamenii să trăiască fără noi, și ce, până la urmă?

Dacă fericirea nu ar avea o finalitate, oamenii ar fi doar niște bomboane din bradul de Crăciun: cu ambalaje diferite, dar cu aceeași aromă. Și atunci, ce e, de fapt, viața? Dacă sufletul meu ar avea un portret, ar domina expresia poker face.

Asta pentru că neutralitatea propriei ființe înseamnă stăpânirea și conceperea propriilor idei și gânduri. Fericirea nu se află în stele, ci în noi. Speranța noastră nu se găsește în supranatural, ci în real.

În real trăim și tot în real murim, gândul că în altă lume ar fi mai bine ține deja de ipocrizia superficială predominantă în secolul 21.

Asumarea înseamnă credință, un fel de „All my sins need holy water, feel it washing over me”, iar asta se referă la ploaie, momentul în care poți să speli gândurile asemenea cretei de pe asfalt. Și totuși, parcă aș mai suferi o dată… pentru tine. Cert este că tot ce te doare acum te va întări mai târziu!

Eu aleg ca astăzi să mă bucur de ploaie.

Poveste de seară

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ingrat destin, să fii bântuit la nesfârșit de propriu-ți suflet! El o vede chiar și acum, dansând prin casă și admirându-i șoldurile atât de frumoase. Încă o fredonează nostalgic în gând. În fiecare “sht” simte gustul zâmbetului ei, iar buzele-i subțiri îi provoacă fiori cu gust tragic de votcă.

El încă o vede admirându-se în oglindă, iar el privindu-se în spatele ei, crezând că toată viața va fi acolo. Ce banal!

Iubirea pentru ea era mai mare decât orice și era gata să mute munții pentru a-i vedea gropițele din obraji accentuându-se. O desena și îi făcea portrete frumoase sorbind-o din priviri, ca pe acele statui sculptate perfect, ca pe acele vise care se împlinesc și sunt o fericire pentru pupile și suflet.

O vedea gătind în fiecare zi și se gândea cum îi va sta ca mamă când el încerca să o distragă, iar ea îi spunea zâmbind „nu mă încurca, am treabă”.

Ea era frumoasă, el era nebun iar ceea ce aveau ei era de neclintit, de nedărâmat asemenea zidurilor chinezești. În sufletul lui se derula liniștea constant, trăia pentru ea, iar asta îl hrănea cu fericirea și speranța zilei de mâine.

Se considera cel mai norocos om și, în ciuda oamenilor din exterior, așa și era. Dragostea nu o alegem, dragostea o trăim, iar despre întreținerea ei, ei bine… de noi depinde totul.

Despre ea ar fi multe de zis, îi plăcea să îl știe al ei, era posesivă și plină de incertitudini pe care bietul de el nu știa cum să le șteargă. Îl iubea și și-ar fi dat sufletul pentru a-i vedea ochii frumoși de fiecare dată când ieșeau la țigară pe scări și admirau cerul.

Ea suferea. De ce? Nimeni nu știe. Cert este că sufletul ei fragil ducea o luptă cu propria răbdare și cu ochii ei. Lacrimile nevinovate îi năvăleau obrajii reci în serile de singurătate. Prea fragilă pentru această lume și prea puternică pentru câte ducea în suflet. Cât despre viitor, aici erau egali. Visa la copii frumoși și la liniștea serilor și dimineților împreună. Avea genunchii juliți de la vorbe dure și părul ciufulit de la grijile care-i făceau nopțile albe. Dar îl iubea.

El, ei bine…lucrurile sunt complicate, noi suntem complicați. Îi plăcea să se distreze și se detașa uneori de la gândurile frumoase pe care le avea când o privea. Și totuși, nu vedea viața fără ea… era atât de obișnuit cu chipul ei, încât se ținea legat cu ideea că ea va fi mereu acolo, indiferent de ce se va întâmpla.

Încă își amintește cum stăteau împreună în mașină și ploua, iar geamurile aburite le erau fișă de desen. Cum râdeau și se iubeau, cum fumau și își spuneau fel și fel de lucruri. Erau atât de copii, atât de nevinovați și atât de sinceri.

Dar lucrurile s-au schimbat, timpul a trecut iar cei doi s-au înstrăinat. N-au suferit deodată, ci pe rând. Acum, el încă se gândește la ea, încă îi simte mirosul părului și își amintește de dorințele ei atât de mici care îi aduceau fericire atât de mare. El încă își fumează țigara singur seara și se gândește „cine sunt eu?” pentru că, fără ea, liniștea lui nu mai era cunoscută.

Acum, fiecare cafea era mai amară și fiecare glas nu trezea starea trezită de ea. Sunt seri în care și-o imaginează stând pe marginea patului și trăgând pasiv din țigară, sunt nopți în care o visează și îl neliniștește că nu mai știe nimic de ea, și sunt zile în care merge pe stradă și se uită după o femeie doar pentru că are ceva ce îi amintește de ea, fie ochii, buzele, mâinile sau parfumul.

În sufletul lui inert acum… el știe că nu va mai găsi o înlocuitoare. Că orice femeie poate ocupa cealaltă parte de pat, dar niciodată cealaltă bucată de inimă. Și îl doare; dar el învață să trăiască fără ea si se detașează tot mai mult de o parte din el, deși știe că totul se va da peste cap, când o va vedea din întâmplare.

Când lumea îi amintește de ea, se gândește „păcat că iubirea nu e asemenea unei vieți, să aibă 9 vieți”, iar apoi zâmbește la gândul că ea ar răspunde: „iubirea are câte vieți îi oferi tu, iubirea o simți de fiecare dată când te trezești exact aici” și și-o imaginează zâmbind și atingându-i obrazul, exact așa cum o făcea mereu. Realizează câtă puterea a putut avea, cât de iubit a fost și nu-i vine să creadă că acel copilaș va deveni o femeie minunată și nu va fi a lui.

Dar timpul ăsta hain trece repede, și parcă încă îi văd trecând împreună prin parc, ținându-se de mână. Degeaba privesc spre cerul ce-l iubea ea mult, când ei acum trăiesc vieți diferite. Au trăit amândoi un timp în trecut, apoi s-au mutat și încă încearcă să se vindece.

Cât despre ea, a devenit scriitoare. Și încă duce pe foi iubirea lor spre eternitate.

De-ai fi tu Eminescu…

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

De-ai fi tu Eminescu,

Te-aș stoarce de putere

Ți-aș lua din romantism

Și te-aș purta prin vise…

 

De-ai fi tu Eminescu,

Ai fi îndrăgostit…

Și de la dulci săruturi

Pasiune-ai împlini.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Iubitul meu ai fi…

Dar nu te-aș împlini în pururi,

Ca să scrii poezii.

 

De-ai fi tu Eminescu,

O, floare-albastră dragă…

Te-aș ști chiar dintr-o mie

Prin inima din mine.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Te-aș face să te-închini

Nu numai la natură,

Ci la un zeu meschin.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Tu nu ai suferi…

Probabil că durerea

N-ai avea cum s-o scrii.

 

De-ai fi tu Eminescu,

În gând și-n vis ți-as fi

Regină între regine,

Titluri de poezii.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Te-aș duce prin ce-ai scris

Ți-aș răspândi lumina

Iar tu m-ai fi cuprins.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Adesea te-aș striga

Să îți dau întâlnire

Și să-ți inspir ceva.

 

De-ai fi tu Eminescu,

La plopii fără soț

Te așteptam ca pe un hoț

Cu pana, luna să o porți.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Doar primăvară ar fi

Oricare poezie…

Cu drag ai condei.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Cu barca am pluti

Pe lacul cu speranțe,

În valuri de-amintiri.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Și nu m-ai fi ales

M-aș fi făcut poetă

Și te-aș fi plâns prin vers.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Iar eu doar o străină

Mi-aș fi greșit vocația

Și deveneam creștină.

 

De-ai fi tu Eminescu,

Trăiam doar între file

Eu să-ți fiu inspirație

Tu să-mi fi năucire.

 

Iar de exiști cumva,

Reîncarnare pură…

Trimite-mi o scrisoare,

Trezind iubire pură.

Iubita mea, azi sunt matol

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Iubita mea, azi sunt matol

De al tău dor și vreau să mor.

Și ce-i de spus în noaptea asta,

Când un străin mi-a luat nevasta?

 

Iubita mea, n-am niciun rost,

În lumea asta sunt doar prost.

Nu am știut să fiu ce vrei,

Iar astăzi… doar eu și-un condei.

 

Iubita mea, ce se întâmplă?

Căci tu mi-ai pus pistolu-n tâmplă

Și doar iubirea ce ți-o port

Te ține în zona de confort.

 

Iubita mea, mă vezi în astre?

Căci eu te văd și prin lăcastre

Cum zbori aievea printre nuferi

Și eu te rog să nu te superi.

 

Iubita mea, iubirea mea,

Ea ți-a ajuns până cândva,

Dar ai plecat spre răsărit,

Iar cerul meu e pustiit.

 

Iubita mea, n-ai vrea să vii?

Spre locul întâlnirii noastre…

Și ce-are dacă o să afle?

Când sufletul în mine arde.

 

Iubita mea, în locul tău

Aș desluși misterul său

Și de-i iubire, nu-i de joc,

Hai să ne spunem de noroc!

 

Iubita mea, tu, hai la mine

Să-ți spun ce simt eu pentru tine,

Și de ne-or prinde ai tăi părinți

M-oi face slugă, să nu minți.

 

Iubita mea, îți cer atât:

Pasiunea unui sfânt sărut.

Căci de nu-l fur, n-am încotro

În visul tău de dincolo.

 

Iubitul meu, nu pot să vin

Să-mi pui în suflet cântec lin,

Căci de când eu te-am cunoscut,

Doar de năcaz eu am știut.

 

Iubitul meu, de aș putea,

În brațe eu iar ți-aș cădea.

Dar ce folos, zi cu ce rost?

Când lacrimile-s de prisos.

 

Iubitul meu, a ta privire

Îngheață sufletul din mine

Și cu sângele tău din vine

Mă duci, iubite, în năucire.

 

Iubitul meu, ți-aș da un sfat:

Rămâi poetul ce-ai visat,

Căci de iubire nu împlinești,

În versuri sunt ce îți dorești.

 

Frumoasa mea, mi-e dor să-ți cânt,

Iar glasul tău să-l plimb prin vânt,

Dar de nu vrei, nu te oblig,

Merg singur către asfințit.

 

Frumoasa mea, m-oi împăca

Cu gândul că tu nu mai ești

Și de vreodată mi căta,

Scriind poeme mă găsești.

Primăvara, anotimpul renașterii

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Momentul în care florile își deschid petalele și natura își recapătă culoarea…

A venit momentul să trag perdeaua, căci Soarele palid îmi pătrunde lasciv în spațiul dintre podele. Nu sunt în casa mea, privind prin geamul meu, ci privesc un tablou sublim, atât de real și, totuși, de fantastic. Sunt mai moleșită și mai plăpândă decât oricare alt ghiocel timid; las aroma cafelei să câștige în dimineața asta. Aroma ei amară îmi producea mereu palpitații și gânduri seci, dar parcă acum găsesc dulcea rezolvare în zahărul alb și cristalizat. Trei cubulețe… omul are nevoie de trei cubulețe de zahăr ca să fie fericit.

Parcă sunt altcineva! Corpul meu se învăluie plăcerii de a fuma o țigară… Când am schimbat florile din vază? Parcă aseară erau ofilite… Le miros, simt cum plămânii mei prind viață și oferă zâmbetul de care nu m-am bucurat demult singură.

Inspir flori, expir fericire.

Privesc dulapul și nu realizasem nici măcar când hainele groase și-au făcut bagajul și s-au dus în luna noiembrie. Din dulapul meu cădeau petale, petale parfumate din flori de măr, și toată lumina din lume le accentua umbra fină. Nu mă simțeam singură, deși eram. Trăgând pasiv din țigară, privesc spre tavan, iar ce am văzut m-a făcut să visez la ploi de vară. Din tavanul bej cădea rouă, iar la atingerea podelei, firicele de iarbă își făceau apariția; mai fragede ca niciodată.

Să zâmbesc sau să fug? Dar prea frumos îmi mângâie Soarele picioarele palide și prea frumos mi-am răsfirat halatul din satin pe scaun ca să mă rup din poveste.

Pereții mei erau acaparați de rădăcini… straniu, dar frumos; deși rece, parcă totul era la locul său. Mi-a plăcut dimineața aceea. Natura era în favoarea mea, iar eu în a ei; ne jucam reciproc jocul, mă făcea să trăiesc. Și cum totul era prea bine, am scăpat cafeaua pe iarba care creștea necontenit la mine pe podea. Cana s-a spart în cioburi mici și mărunte. M-am ridicat să o adun, eram dezamăgită și frustrată de greșeala mea… am stricat liniștea pentru o secundă.

Pășind în jurul mesei, iarba îmi gâdila tălpile, ridicând privirea înspre Soare și închizându-mi ochii, mă gândeam… cum sunt distrasă de la negativitatea firii mele. Mi-am amintit de cioburi și m-am pus în genunchi să le adun, dar îmi simțeam mâinile fragile precum aripile fluturilor albaștri care zburau în jurul meu.

Mâinile mi s-au inundat de sânge, picături mari cădeau pe iarbă și pe florile ce ieșeau înspăimântător de repede din podele. Atinse de sânge, înghețau instant. De parcă primăvara se lupta cu iarna prin trupul meu.

Am fost aleasă să trezesc primăvara cu starea mea sau să o distrug cu usturarea palmelor mele mici?
Plăteam eu păcatul sau era doar o sinteză pe care urma să o deslușesc?
O stare de panică copleșitoare mă stimula tot mai tare, nu înțelegeam dacă sunt vinovată sau victimă.
În buclele mele gri, sute de albine își adăposteau polenul.
Natura era casa mea, nu viceversa… Mă oglindeam în balta cu nuferi care se afla în locul patului meu; Dumnezeule, eu sunt primăvara!

Deodată, o mână caldă îmi atinge umărul. Eram în grădină… omul sufletului meu își învăluie brațele în jurul trupului meu și mă sărută blajin pe obrazul stâng.

Rochia mea lungă era într-un vals cu vântul cald și un buchet de ghiocei apare în fața ochilor mei:

– Ești bine? Păreai tare gânditoare.

– Da, sunt bine. Te am pe tine și acum țin și primăvara în mâini.

– Iubito, primăvara nu înseamnă nimic pe lângă sufletul tău frumos.

– Dragul meu, mi-ai cules primăvara!

– Nu draga mea, primăvara te-a cules pe tine, în toată splendoarea sa. Radiezi!

Fericirea care durează

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Eu îți ascult inima, nu gura și… recunosc
Că am încercat mereu să te țin la adăpost.
Când tu priveai viața și nu-i vedeai vreun rost,
Mă apropiam de tine, încercând să te cunosc.

Mii de muze mute, vii… aievea înspre mine
Și, brusc, mă întreb: să stau, să râd, să plâng doar eu cu tine?
În ochii tăi albaștri, triști, mă văd pe mine, reflectând,
Și mă gândesc… descopăr lin ce ai în suflet și în gând.

Tu spui povești și torni parșiv vinul peste ele,
Mă faci să mă dezbrac de gând și să dansez prin ele.
Mă uit în ochii tăi din nou, mă cheamă să m-atingi…
Cu mâinile doar tremurând, vibrând, o coapsă-mi atingi.

Și mă apropii de păcat, te văd cum lin tu te prelingi,
Închid ochii și în timpan, lin curge vinul printre ghimpi.
Asemeni taină… un soldat ce tace când e dezarmat.
Eu, mândră floare fără spini, prind rădăcini când te închini.

Tu mă admiri necruțător, eu simt ușor câte-un fior
Și nu văd rostul, tu ești aici… nu ești al lor.
Privind și cerul norilor, văd Luna – șefa florilor.
Și simt cum mă atârnă de tavan… sunt o păpușă de porțelan!

E doar obsesie tot ce simt? O ambiție mistuitoare?
Sau tu ești povestea din cărți, așa-zisă dragoste netrecătoare…
Te uiți în ochii mei, măreț, triumfător cu ce-ai furat.
Inima mea, iar eu tresar… Deschid ochii cu un gust amar.

Nu ne iubeam, doar ne vorbeam… și te uitai la mine lung
Iar eu atunci m-am gândit iar „să iubesc sau să distrug?”
Te uiți la mine pătimaș, mă iei de mână și eu strâng,
Iar tu îmi spui încet, poznaș „nu-mi mai ieși din gând”

Și nu gândeam, nici nu știam, eu să iubesc? Era banal.
Simțeam ceva, dar nu era… esența din durerea mea…
Așa că, brusc, tu, neclintit, un sărut ți-am oferit
Și mii de culori, zeci de fiori m-au prins și m-am îndrăgostit.

Erai special, erai nebun, iar eu eram cea mai frumoasă,
M-ai luat cu tine peste tot, căci n-ai vrut să mă lași acasă.
Am văzut atâtea locuri vii, cadre în contrast cu tine,
Dar cel mai important era că străluceai doar lângă mine.

Și am ajuns din doi copii, plini de defecte și tristeți,
Un dur întreg între profeți, un pur altar pentru poeți.
Acum privim anevoios, spre toată realizarea noastră:
Iubitule! Fetița noastră e sus, în pat, ne așteaptă…

Deși probabil n-o să-ți spun

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Ești tot aici de ani întregi,
Te zbați ca o stafie,
Prin ale mele vene reci,
Prin inimă, la mine.

În ochii mei ce n-au fascism
Vedeai tu ceva minunat,
N-am înțeles nici măcar acum
De ce-i eviți cu-n „bun-rămas”?

Tu suflet bun, tu gând nebun…
Știi ce ascund eu în dureri?
Mai știi când eu plângeam pe drum,
Iar tu, spre tine să mă-ndemni?

Deși probabil n-o să-ți spun,
Te port în suflet și în gând.
Te țin pitit, bine ascuns,
Căci tu m-ai inspirat să cânt.

Și cânt prin versuri și prin proze
Ce nu mai pot ție să-ți cânt
Dacă aș lua eu supradoze,
Tu m-ai privi măcar în gând?

De-ai știi că mor din lucruri mici
Și m-ar conduce în sicriu…
Măcar mireasă la mormânt,
Ai fi acolo sau aici?

Regret a mea necugetare,
Dar știi că noi ne știm de mici.
Nu vrei să-mi spui, tu, ce-i cu asta?
Și de ce fugi spre locuri mici?

Dar vreau să știi, al meu prim vis;
Căci eu voi ști când nu mai simți,
Când vei privi cu ochii reci
La mine fără să te miști.

Dar până atunci, eu te privesc
Și îmi ești drag de la distanță.
N-am fost eu fata din povești
Cum poți tu să mai fii în viață?

Aș vrea să știi că n-am uitat
Tot ce frumos ai conturat;
Cum ne-am format la caracter…
Cum ai fost din băiat, bărbat.

În ochii goi și prea străini,
Te uiți cu o privire grea,
Cu inima aș vrea să mor,
Știu pe de rost ce spui prin ea.

Deși tăcut țineai aprins
În mine palpitații vii,
Ești ca o stea de neatins
Eu te numeam al meu abis.

Căci tu mi-ai fost primul sărut,
Ai fost și vei rămâne…
A mea lumină când mă sting.
A mea primă iubire…

Dragile mele…

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Nu lăsa mințile mici să te convingă că ai vise prea mari.

Scopul fiecăruia dintre noi este să ne punem amprenta aici și să reușim să spunem povești frumoase acolo unde alții au lăsat legende sinistre și lacrimi amare. Mi-a plăcut mereu să fiu pansamentul sufletelor rănite, viața ne va lovi iar și iar, indiferent de bunătatea pe care noi o răspândim în jur… oamenii nu o vor aprecia la fel.

Unii te vor admira chiar și atunci când taci, alții te vor compătimi din frustrare. Important este ca tu să fii mereu pregătit în orice circumstanță și să treci cu capul sus prin durere și întrebări fără răspuns. Nimeni nu e perfect, asta e clar, se întâmplă să faci bine de zece ori și să greșești o singură dată și vei primi pietre la pachet cu cuvinte sau gesturi dure în cap și în suflet. De ce? Pentru că până la oamenii potriviți trebuie să îți călești aceste două organe și să le șlefuiești perfect.

Omul este asemenea unei cărți, îi admiri coperta, titlul și mai apoi povestea, iar în final rămâi cu un sfârșit lacrimogen sau un zâmbet sub care se ascunde o lecție; o lecție dulce și spontană, asemenea unei mări lipsite de valuri la apus. De un lucru trebuie să fim siguri: fiecare poveste are o morală, o lecție, o concluzie în care ne regăsim sau din care învățăm să ne perfecționăm scutul care ne apără de circumstanțele toxice.

Niciodată nu o să reușim să apreciem binele sau oamenii care chiar ne apreciază, dacă noi nu vom ști să îi deosebim de restul. Selectivitatea este foarte importantă într-o lume de egoiști, iar generația în care trăim se rezumă mai mult pe partea principală decât de stima de sine. Ceea ce vreau eu să spun este faptul că noi, oamenii, trebuie să primim acea pată roz în viața noastră abia după ce ne săturăm de norii gri, nu putem primi, nu putem înțelege binele oferit pe tavă dacă nu îl știm aprecia cu adevărat.

Degeaba aș sta și aș explica că toate vin și trec, nimeni nu ar înțelege… de multe ori nici eu nu mă înțeleg. Și timpul… timpul e foarte hain cu noi și asta m-a durut întotdeaună, căci timpul nu ne așteaptă niciodată, el aduce oamenii foarte aproape, doar ca să îi despartă. Și nu ne învățăm minte niciodată, ne permitem să ne îndrăgostim și să devenim euforici iar și iar. Nu înțelegem termenul de „trecător”.

Noi suntem doar niște musafiri pe această lume. De ce avem noi pretenția ca cineva să rămână lângă noi permanent? De ce încercăm noi să schimbăm ciclul vieții doar pentru că suntem în secolul XXI și tehnologia e avansată? De ce încercăm să cumpărăm iubirea și ce e și mai grav… De ce ne iese?

Esențialul vieții este să ne bucurăm de prezent și să nu ne facem prea multe planuri legate de viitor pentru că astfel putem dezvolta o dezamăgire. Gândindu-ne foarte bine, trecutul este partea din care trebuie să luam ce e mai bun, viitorul este spațiul despre care nu vom ști niciodată ceva concret. Dar prezentul este spațiul temporal de care depindem în totalitate. Destinul nostru și cercurile din care facem parte au întotdeauna și părți bune, doar că nouă ne place al naibii de mult drama. Ne place să dramatizăm că nu mai avem niciun rost, asta doar pentru că avem cui.

Oamenii sunt încăpățânați: se plâng că așa zisul „crush” nu îi plac, dar oferă picioare în fund oamenilor care chiar îi apreciază cu adevărat. Hai să dăm naibii trecutul! Hai să-i dăm naibii pe foștii care se consideră adevărate dive și nici nu te mai salută când trec pe lângă tine, deși tu știi că odată cândva făcea crize pentru tine sau te vedea o adevărată zeitate.

Hai să învățăm să apreciem bărbații cu gust, nu comportamentul de puștan cu bani de la mami și tati sau vreun limitat mental care se rezumă doar la niște panarame care strâmbă din nas și se cred mari doamne când te văd pe stradă, cu ideea că „cine mi-s eu că am pus mâna pe tipul care cândva ți-a aparținut”. Țin să te anunț că ideile de genul sunt doar niște frustrări fără justificare. Sunt o fată deșteaptă, care poate obține ce dorește. Poate asta e diferența dintre mine și cele care cochetează cu tipii din jurul meu. Eu am căutat mereu liniștea și fericirea mea, ceea ce nu mă făcea să fiu vreo înțepată cu fostele omului din prezentul meu de acum sau din viitor.

De ce vă bucurați, prințeselor, atât de tare și îmi atrageți atenția cu aroganța voastră ieftină? Pentru că tipul e atât de nașpa încât vă gândiți că măcar atât să demonstrați dacă el e de pe altă planetă? …Sau voi? Cu siguranță, în oamenii din trecutul meu am văzut ceva bun, altfel nu țineam la ei. Dar nu vă gândiți că veți fi tratate la fel. Eu când m-am apropiat de un om a fost pentru simpla mea complezență. Nu pentru a vă demonstra vouă ceva. Și… e grav, să știți. E grav că la vârsta voastră vă rezumați la o gândire toxică și pe urmă vă faceți o reputație proastă. Dacă nu v-a învățat nimeni să respectați oamenii din jur, învățați să vă respectați măcar pe voi pentru că, altfel, mai mult de niște femei ieftine pe interes nu văd în voi și nici bărbații nu o să vadă. Am privit mereu frumosul dintr-un om, am împărțit sticle de vin și lumânări parfumate, povești nemuritoare și cărți de calitate cu oameni mișto. Am știut să nu-mi scot fundul în toate pozele și să nu-mi bat joc de sprâncenele mele în vreun selfie. Am știut să câștig complimente cu gust, de la „ai niște ochi superbi” la „ești atât de specială, sper să îmi mai oferi o ocazie de discuție”. Dar voi? Aș scrie eu ce primiți voi, dacă n-ar trebui să cenzurez și să îmi stric discursul cu multe steluțe.

Așa că, dragele mele, nu vă mai frustrați. Eu tot frumoasă și deșteaptă rămân, când voi alegeți să rămâneți limitate. Iar câștigurile voastre nu sunt pierderile mele, ci constructivitatea mea de evoluție și moralitate mentală și spirituală.

Exact atunci când nu mai crezi…

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Fiecare dimineață întoarce o nouă pagină în povestea vieții tale. Fă-o să fie memorabilă! Da, exact despre asta vorbesc. Începutul unei noi zile este oportunitatea unei noi povești pentru fiecare dintre noi. Planurile prea detaliate de viitor sunt inutile; deși azi toate merg prost și trăiești cu principiul că le-ai trăit pe toate și că nu se va mai întâmpla nimic palpitant cu viața ta, s-ar putea să te trezești a doua zi cu o mare surpriză de la viață, făcându-te să îți reproșezi simpla expresie: Ce prost poți fi! Incapabilitatea noastră față de minunata poveste pe care noi o numim viață ne va surprinde până la final cu sentimente, trăiri, lecții și oameni noi. Niciodată, lucrurile nu se opresc într-un punct, atâta timp cât pulsația din vene și bătăile inimii există. Despre lecția asta va fi și următoarea poveste…

 

Într-o dimineață de septembrie:

Cerul era năpădit de ceață, un aer rece și înecăcios, era într-un ambient macabru cu copacii goi și lipsiți de orice speranță, potecile erau noroioase, iar eu priveam pe geamul de la mansardă în strada goală și lipsită de orice suflet muritor. Aveam un moment de contemplare cu imaginea vizuală din fața mea și încercam să creez mici povestioare fictive cu detaliile. Într-un moment de neatenție, paharul din mâna mea stângă sărută podeaua cu un sunet puternic, trezind vocea mamei din bucătărie și totodată lăsând să doarmă contemplarea în care eram cufundată.

-Ce naiba tot faci? Tu nu ai școală? Coboară!

Într-adevăr, uitasem de responsabilitățile mele monotone și de lucrurile care țin de mine; eram într-o perioadă destul de deprimantă și nu mai știam nimic de prietenii mei. A fost o vară grea… s-au întâmplat multe, pe lângă muncă și trezitul dimineața, am mai oferit și ocazia unor oameni fără rațiune și suflet să mă joace în picioare, în apusuri pe care le puteam petrece admirând bolta roșie a cerului. Nu mai vedeam nimic bun în viața mea; oameni, părinți și amintiri au fost influențele care mi-au distrus în totalitate speranța și puterea de a mai crede în ceva. Eram inertă, goală și cu ochii obosiți, pierdusem kilograme și umpleam scrumiere în fiecare noapte. Am avut o perioadă în care nici măcar muzica nu o mai suportam în căști, așa că lăsam mereu pe fundal melodii pe care să nu le înțeleg prea profund.

Eram sătulă și obosită, însă, deși ideea de a ieși puțin din colivia toxică în care trăiam și eram sigură că e mediul meu natural îmi displăcea, i-am spus mamei că voi pleca la școală. Am ales să mă refugiez într-o bibliotecă veche care, de obicei, era goală, mă gândeam că e cel mai potrivit loc să las liniștea să îmi distrugă urechile. Am pornit într-acolo, fumând vreo șapte țigări până la destinație și ținând o sticlă de apă în brațe cu ultimele puteri.

Făceam pași mari și grei, nici nu am realizat când am ajuns. Un aparat de cafea îmi zâmbea din capătul holului, am luat un espresso scurt fără zahăr și am intrat. Totul era pe un ton de cărămiziu, cărțile vechi și prăfuite miroseau a mucegai, am început să mă amuz la asimilarea sufletului meu cu locul degradat în care mă aflam. Mă plimbam printre cărți și am pus mâna pe una dintre ele, o carte de psihologie, scrisă de un pletos cu o biografie drăguță în interiorul coperții.

M-am așezat la două scaune distanță de un individ șaten cu ochi albaștri și pistrui, l-am analizat puțin și am reușit să văd ce citește: un roman de dragoste cu un cotor auriu și pagini numeroase. Am observat că îmi zâmbește, așa că i-am răspuns gestului; îl vedeam cum după fiecare trei pagini citite, mă analiza cu blândețe și reținere. După două ore de lectură asiduă am observat cum rupe un pasaj din carte și o pune subtil la loc, strecurând bucățica de pagină în buzunar. Gestul lui m-a iritat puțin, dar m-a ajutat să intru în vorbă cu el.

-Bună, eu sunt Ioana. Care e numele tău?

Nu mi-a răspuns… în schimb, mi-a făcut semn să iau loc, căci se întoarce. Și s-a întors, cu o carte pe care a deschis-o foarte sigur la pagina două zeci și cinci și mi-a arătat cu degetul exact ce dorea să citesc. Așa am ajuns să vorbesc cu acel individ, prin pasaje prezentate de el din cărți  pe care părea că le știe pe de rost. Așa am ajuns să aflu că e mut și că el discută cu ceilalți prin intermediul unor fraze din cărți. Eram vrăjită de misterul acelui băiat, avea undeva la două zeci de ani; până și parfumul său avea un aer de mister profund, necunoscut. Avea o cămașă albă, exagerat de albă, iar la buzunarul ei purta o pană neagră și o tabacheră cu 5 țigări, i-am cerut una, și atunci am rămas uimită, țigările lui aveau filtre aurii, iar pe fiecare scria câte ceva… „durere”, „trecut”, „oameni plecați”, „depresie” și „insomnii”. A spus că îmi va oferi în fiecare zi câte o țigară. Zis și făcut, timp de cinci zile la rând mergeam la bibliotecă și discutam diverse lucruri cu băiatul căruia nici măcar numele nu i-l aflasem. Pot să spun că în prezența lui toată durerea se evapora odată cu fumul țigărilor primite, toată monotonia dispăruse. Cine ar fi crezut că îmi voi găsi vindecarea tocmai într-o bibliotecă veche în care am ales să mă ascund de societate.

 

Era sâmbătă, puțin soare îmi lumina perdeaua albă de voal. Sărisem energică din pat, mă pregăteam cu nerăbdare să mă întorc la băiatul meu misterios din bibliotecă. Pe drum mi-am amintit că țigările lui le terminaserăm eu, așa că am oprit să cumpăr altele. Viața mea se schimbase treptat, dar rapid; în doar cinci zile mi-am recâștigat prietenii și aprecierea lor, în familia mea lucrurile mergeau tot mai bine, iar ambiția de a promova cu note mari la școală mă bătea la cap să o pun în practică. Intrasem zâmbind în bibliotecă, de la același aparat de cafea din prima zi luasem două cappuccino și mă îndreptasem spre locul meu preferat când… nu era, el nu mai era! Am izbit paharele de rafturi, mă simțeam pierdută, singură, fără nici un refugiu. M-am așezat pe scaunul pe care stătea el, și atunci am observat ceva pe masă: tabachera, pana și o carte. Am deschis tabachera cu grijă, în ea se afla un pasaj dintr-o carte, încercam să mă gândesc de unde e și ce reprezintă. „Frumoasa mea, îngerii păzitori pleacă după ce își fac treaba.”, atunci am zâmbit amar; înțelesesem ce rol a avut acel om în viața mea, de fapt… prefer să cred că nu a fost un simplu om, ci îngerul meu păzitor. Am luat cartea, avea o copertă neagră de piele cu numele meu imprimat pe ea, am deschis-o și era goală, la capătul ei am găsit o scrisoare:

Draga mea frumoasă, îmi pare nespus de rău pentru plecarea aceasta neașteptată! Îți spun cu toată sinceritatea că cineva te iubește foarte mult și m-a trimis la tine. Fără momente de negare, îți pot mărturisi și iubirea și admirația mea veșnică față de întreaga ta ființă. Eu ți-am fost lecția pe care tu ai ales să o păstrezi frumos. Oamenii vin și pleacă, sufletele sunt în continuă mișcare haotică de du-te-vino. Tu, fată dragă, tu ești un suflet veșnic, tu nu pleci niciodată și pentru asta vei fi răsplătită. Fiecare țigară pe care ai servit-o din tabachera înmânată ție a fost vindecarea fiecărui sentiment scris pe aceasta, vindecarea fiecărui sentiment care inhiba amarnic propria-ți existență. Ți-am lăsat o pană de a mea cu care să scrii și îmi pare rău că am plecat subit… Atotputernicul m-a readus în lanțuri, nu am voie să mă îndrăgostesc de tine. Îți doresc rațiune, discernământ și un suflet răbdător la fel ca în aceste minunate zile. Pentru toate întrebările cărora nu am apucat să îți ofer răspunsul, caută-l și îl vei găsi în inima ta.
Cu drag, al tău Lucifer.

Era greu să nu mă gândesc la schimbarea pe care a făcut-o acest suflet pentru mine. Nimic nu mai era la fel, eram vindecată și umpleam tabachera de fiecare dată când scriam cu pana în cartea cu numele meu. Despre asta este vorba în viață… unii oameni își spun povestea și pleacă. Cum alegem noi să o păstrăm sau să o punem în practică după aceasta, depinde de noi. Totul este temporar, chiar și noi… trebuie să învățăm că singura persoană care ne poate doborî cu adevărat suntem noi înșine.

Evreul din mine

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Privesc în noapte Luna

Și nu e ca odinioară,

Voiam să ne privim întruna,

Dar când dispare, Soarele apare.

 

Privesc în dimineți Soarele

Și nu e ca odinioară,

Voiam să mă ardă întruna,

Dar când dispare, Luna apare.

 

Și urc pe scena vieții mele,

La fel cum urcă Lucifer pe nor.

Simt numai ură, trag cortina…

Nu vreau lumină în decor!

 

În întuneric vreau să stau,

Să scriu cu o pană de corb,

Cu sânge dintr-un porumbel alb:

„Iubitule, te voi împăia și te voi

transforma în decor!”…

 

M-am săturat de zâmbete,

Privesc în gol… văd un altar

Mi-s eu mireasă de tenor?

El dirijează, eu cânt la pian.

 

Cu spini pe clape, eu tresar,

Privind speranța moartă.

Îmi pun micul joben în cap

Și sper la libertate…

 

Mă cred bărbat, căci azi ascund,

Ca și un stâlp, durerea…

Sunt un evreu, îmi cer dovezi,

Stau rece, căci nu simt plăcerea.

De la început

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Îmi ascund tatuajul,

mi-e greu să cred că am mai iubit cândva.

Îmi voi reface machiajul

și voi pretinde că sunt altcineva.

Îmi voi tunde părul

și-l voi lăsa pe spate șuvoi…

Voi stinge amarul,

privind în gol cum ard poze cu noi.

Îmi voi schimba parfumul,

să simți aroma unei noi iubiri.

Și de azi… din trecut,

voi înmormânta tragicele amintiri.

 

Iar tu, ființă minunată,

vei da uitării suferința adunată.

Privindu-mă pe mine…

Te admir… unic în lumea toată.

Mă vei privi în dimineți,

cum stau lângă tine și dorm,

iar chipul mi-l vei admira,

crezând că nu sunt muritor.

Vei sta în fața mea tăcut,

plin de mister, de dor, de-un gând.

Vei știi că eu am fost și sunt…

jumate din ce porți în piept și-n gând.

Slăbiciunea Diavolului

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Am privit Diavolul în ochi… mi-a spus povești frumoase, mi-a adus o urmă de eleganță, dar și una de mister profund. Prea mult delir, prea multe lumini și prea copleșitoare numeroasele guri rele.

Astăzi este Ziua Judecății Mele! Astăzi mă judec pe mine în cel mai frumos mod posibil. Încă nu știu ce-mi este Diavolul, dar cu siguranță face parte din povestea mea. De prea multe ori, aș putea zice, încearcă să mă cucerească în zeci de feluri. Poate că trandafirii negri pe care i-am găsit la ușă ieri dimineață nu erau în mod deosebit decât un alt gest frunos al Diavolului.

Mi se pare și normal, vine la demente ca și mine, care divinizează negrul și care au o culoare ciudată la păr. Diavolul se va uita mereu la rujul meu mov sau roșu, nicidecum la unul roz. Mă simt uneori complexată, m-am închis în beci ca să mă simt în mediul meu natural. Locul care pentru alții este înfiorător, e locul în care eu mă simt ca în minunatul meu colț de iad. Pereții negri și întunecați pot savura prezența mea în timp ce ușa care scârțâie se deschide agresiv. În puține zone ale încăperii în care bate lumina se pot vedea poze cu diverși oameni, date despre ei și câteva ore fixe. Le privesc zâmbind, pe calendarul de pe ușă se bifează zilnic câte un suflet drag mie. Așezându-mă pe scaunul din mijlocul încăperii privesc la cel din fața mea:

– Îmi era dor să te văd.

– Ești nebună, al dracului de nebună!

– De aceea te iubesc, îmi era dor de complimentele tale care mă învăluie…

– Dă-mi drumul, doar știi că nu ți-aș face niciun rău.

– Dragule, mă crezi vreo proastă?! Doar știi că nu ți-aș oferi ocazia asta. Îți vreau binele.

– Atunci de ce mă ți legat?

– Pentru că liber nu ești bun de nimic. Din copilărie ai umblat doar după zâmbete și oameni care îți vor binele. Ești jalnic, sper doar să mori cât mai repede! Ești o mare târfă în viața fiecărui om.

– Nu-i vina mea! A-am făcut tot ce-i mai bun pentru tine, voiam doar să te văd fericită, eu îți aduceam flori roz în fiecare dimineață.

– Bună idee! O să te îngrop în flori roz, să le simți spinii la superlativ, așa cum îi simțeam și eu.

– Doar ție îți cresc spini când zâmbești. Cred că ești o zeitate pentru Diavol. Cum am nimerit eu fix la tine?

– Suflete, într-o zi o să îmi mulțumești! N-ai niciun rol pe lumea asta.

– Oferă-mi libertatea, iar eu o să îți ofer o viață minunată. Voi fi selectiv și voi alege doar ce e mai bun pentru tine.

Auzind cele spuse, Durerea urla din toate puterile de undeva din colț, o palmă oferită cu putere îi mută Sufletului privirea în jos:

– Mi-ai amintit, Suflete! Ești prost și naiv, nu știi tu să alegi! Tu mă arunci în brațele cui nu trebuie de fiecare dată… Cât am suferit din cauza ta!

Se lăsă tăcerea, îmi aprinsesem o țigară din tabachera pe care o țin la bocanci. Pe masa din încăpere se afla o vază cu un buchet de șapte trandafiri roșii și roz. Îi luasem cu greață și îi înmuiam în benzină, țineam țigara între buzele mele roșii, la colțul gurii se putea observa un zâmbet parșiv. Așez lent trandafirii în brațele Sufletului. Nu pot nega, era un bărbat frumos, cu păr lung și negru, ochi mari și verzi, iar pielea lui albă se potrivea perfect cu jacheta de piele pe care o avea.

Sufletul era pregătit în orice moment să cucerească un alt suflet și uneori chiar îi permiteam să mai tresară din scaun. Dar azi m-am trezit bine dispusă. Scot o brichetă, mi se stinsese țigara, o aprind și zâmbesc. A fost nevoie de o mișcare lascivă și de o privire profundă ca Sufletul să mă adore în acel moment. Văzând asta, simțeam că merită. Am aruncat țigara pe flori, iar în mai puțin de 2 secunde vedeam sufletul cum arde de viu.

Diavolul și-a făcut din nou prezența, îmi săruta mâna și îmi admira ochii și buzele. Nu se aștepta la un asemenea lucru:

– Divina Întunericului și a durerii mele, vino cu mine! Îți promit grădini cu cei mai frumoși trandafiri negri, cel mai întunecat cer și ispitirea oamenilor lui Dumnezeu, toate, doar pentru tine.

– Diavole, acum că Sufletul nu mai e… Te areți și Tu… Ești laș! Poate că acum mă puteai privi în minunatul tău castel cum mă plimb într-o manta neagra din dantelă, dar ai ales să mă faci să sufăr, folosindu-te de oameni care și-au dat foc sufletului la fel ca și mine. De mine n-o să te folosești, Diavole! Mă iubești prea mult…

– Se pare că am și eu o slăbiciune, noroc că aici nu te aude Dumnezeu.

– Poți pleca, m-am săturat de tine.

Diavolul plecă dezamăgit, dezlipisem o poză de pe perete și mă îndreptasem înspre un sertar. Luasem un pistol și, din două mișcări, era sub fusta de piele, la banda dresurilor. Mi-am dat părul pe spate cu o mână și mi-am retușat rujul într-o bucată de oglindă spartă.

Mă uit în urmă și privesc cum Sufletul încă arde, zâmbesc și mă grăbesc să ies din clădire, plec să-i dau o lecție Rațiunii.

Speră, dar nu dispera

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

A trecut timpul, nu știu cum am ajuns să privesc iarna dincolo de suflet. Astăzi vreau să discut cu mine despre… mine. A trecut mult timp, din păcate învăț lucruri și iau decizii greșite. E adevărat, greșind înveți, dar totuși, parcă eu am parte de prea multe lecții. M-am trezit în dimineața asta rece și plină de suflete din trecut, realizând că țigara dintre degetele mele arde poate mai puternic decât speranța mea în spre mai bine. Am întâlnit oameni frumoși și oameni urâți și aici, categoric, vorbesc de suflet, ochi și caracter.

Oamenii sunt de toate felurile, noi alegem daca îi păstrăm pe cei buni sau ne distrugem, greșind cu cei răi. Azi vreau să dau vina pe mine pentru tot ce s-a întâmplat, oamenii trebuie să își asume totul… pentru că nu putem trăi cu gândul „a fost vina lui”, astfel nu învățăm nimic. În cele mai multe cazuri sunt de vină ambele persoane. Cât despre rațiunea lor, o demonstrează prin faptele lor mai departe. Am stat toată noaptea și am fredonat melodia aia care-mi trezește amintiri și acum rulează de undeva din altă camera la TV, e al naibii de liniște, parcă totul se rezumă la acea melodie în acest moment. Zâmbesc parșiv, nu mai doare și e doar o urmă de dispreț acolo… undeva. Aud acel ”In the end it’s Him and I”, trag din țigară și încep să râd diabolic.

Râdeam în hohote, m-am îndreptat spre un pahar în care am pus lent niște vin, îmi amintea de vinul băut cu ocazia celor 3 luni. Nu mai sufăr din dragoste, deși ai fost și tu un nemernic, prefer să te păstrez frumos. Cert este că am văzut cine ești tu cu adevărat, și că nu te reprezintă cuvintele mari pe care le folosești prea des. Am învățat multe, am învățat că sunt mai frumoasă și mai deșteaptă decât mă făceai tu să mă simt. Am învățat că sunt mulți oameni care mă ajută să mă descopăr să evoluez prin cărți, țigări, pahare de calitate cu oameni de calitate și multe zâmbete. Zâmbetul meu, accesoriul meu preferat. Am învățat că există oameni care mă apreciază și mă iubesc exact așa cum sunt, fără să încerce să mă schimbe, cum ai făcut tu.

Trecând timpul, am putut ușor-ușor să mă pun pe picioare. Ești departe de a fi perfect și, totuși, tu nu vezi asta. Mă amuză. Am înțeles un lucru pe care fiecare dintre noi ar trebui să îl pună în cutia de cunoștințe:

SPERĂ, DAR NU DISPERA.

Este foarte important să descoperi oameni, să te descoperi în primul rând pe tine însuți, nimeni nu poate să îți fie mai alături decât tu. E adevărat, multe luni la rând mă prefăceam în scrum atunci când fiecare țigară fumată pe jumătate se stingea în lipsa lui, dar au trecut acele vremuri și am clădit un suflet nou. Un suflet care are nevoie de timp și de multe zâmbete pentru a putea da naștere speranței unui nou început, pentru că nimic în afară de schimbare nu este permanent, iar dacă momentul meu e acum și trec peste el, atunci prefer să greșesc așteptând. Merit ceva mai bun. Merit un om care să vadă perfecțiune în ceea ce sunt eu, nu în ceea ce ar vrea el să fiu.

Oricum nu asta e important acum, am oameni minunați în jurul meu cu care pot să discut orice, oameni care știu să mă trateze exact așa cum consider că merit. Oameni care știu cum să șteargă o lacrimă, nu să creeze mai multe. Fiecare dintre noi ar trebui să învățăm că nimeni nu ne merită lacrimile și nopțile albe. Că nu depindem decât de noi și că e o pierdere de timp să stai lângă o persoana care nu te vede nici măcar secundară, pe cand alții te pot vedea principală. Un om te va ingora până când va avea cu adevărat nevoie de tine, iar dacă nu va avea, nu îl vei mai vedea decât pe stradă cu ochii în gol. Viața e ca și cum ai învăța să cânți la pian în fața publicului, nu știi niciodată cine așteaptă să te perfectionezi și cine pleacă când îți aude greșelile. Viața este doar o continuă luptă cu întrebări a căror răspuns este moartea.

Nimic nu e concret pentru noi, trăim în continuă schimbare. Acum? Ma simt perfect și asta ar trebui sa facă toată lumea, nu lăsa pe nimeni să stea în calea fericirii tale.

Dialog cu Sufletul

"în Texte" "de POV21"

Devenisem inertă. Eram de luni bune într-o relație de tăcere profundă cu propriul meu suflet, am simțit că venise momentul să purtăm o discuție…

 

– Când viața îți arată cât de dezastruoasă poate fi, tu să nu-i dai satisfacția de a te închina durerii. Durerea vine odată cu oamenii pe care îi alegem și le dăm ocazia să ne facă cunoștință cu ea. Am încercat de multe ori să asimilez oamenii cu florile sau cu băuturile. Există flori frumoase și flori mai puțin frumoase, dar există băuturi care pot provoca dependență sau hepatită. Totul depinde de noi, noi alegem dacă ne lăsăm consumați în continuare de oameni sau de vicii; nu ne putem numi mereu victimele propriilor răni, deoarece suntem vinovați pentru sentimentele nenorocite care ne învăluie noaptea. Noaptea este sărbătoarea durerii, a nesiguranței; cerul este un adevărat templu al îngenuncherii cu lacrimi în ochi, este credința care macină sufletul ca zestrele din lada mireselor bătrâne. Fiecare om ar trebui să se critice singur, să depindă în primul rând de el. Nu e nimeni vinovat că te lași tu purtat de valul altui suflet. Când acel suflet pleacă, tu săruți gresia cu toate puterile tale.

– De ce crezi că e atât de simplu? Știi ce înseamnă să devii dependent de o ființă și după aceea să plece? Indiferent cât de mult rău ți-a făcut, gândul îți este la momentele în care fericirea era atât de „la îndemână”… la fel ca o cafea dimineața. Te simți de parcă acea ființă a murit și că doar momentele frumoase o mai pot ține vie în sufletul tău. O visezi, îți amintești cum zâmbea, cum te strângea în brațe sau chiar acea imagine când îl ții de mână. Totul se imprimă în suflet atât de profund și parcă, totuși, până nu simți absența nu dezgropi prezența de atunci.

– Fericirea nu înseamnă o singură persoană, Suflete. Fericirea înseamnă oameni care te pot face fericit pe moment, să fii în siguranță în clipa prezentă. Nimic din ce trăim în prezent nu ne leagă de viitor, viitorul este doar un lucru care știm că urmează, dar nu știm cât durează și ce se întâmplă acolo. Pe de altă parte, trecutul este ceva ce s-a întâmplat. Este amintirea pe care o aducem cu noi în prezent. Trebuie să fim asumați, dar mă tem că ajung să fiu de acord cu tine, pentru că tocmai l-am văzut, iar tu ai tresărit. Oprește-te! Ne faci rău…

– Știi că sentimentele nu se aleg, nu se gândesc și nici nu se analizează. Sentimentele sunt ceva de necontrolat, sunt fotosinteza prin care fiecare muritor poate simți. Sunt ferm convins că toți am alege prinți pe cai frumoși, dar uneori oamenii defecți sunt perfectul vieții noastre. Și știu că mă urăști în acest moment, dar fac parte din tine și îți vreau binele. Tot ce fac eu este să tânjesc după iubirea adevărată, iar fără suferință ai fi o persoană atât de artificială și inutilă. Pentru a fi un om special trebuie să tânjești și să visezi la un alt om special.

 – Până când, Suflete, …până când?

– Până când îți vei da seama dacă este cu adevărat parte din inima ta sau este doar o iluzie de care nu te poți detașa ușor. Trebuie doar să ai răbdare și să înțelegi. Destinul scrie o poveste minunată pentru tine și tot ce trebuie să faci este să…

– Să am răbdare… Suflete! M-am săturat, m-am săturat să mă zbat degeaba, tu îmi provoci durere și tot tu mă consolezi, ești atât de sadic. Parcă mă urăști, nu-ți înțeleg plăcerea asta întuneacată. Te-am lăsat să iubești, Suflete, ți-am dat controlul la tot și nu am ajuns nicăieri. Nu te voi mai folosi niciodată, mă urăsc pe mine pentru profunzimea și sensibilitatea pe care o folosești fără milă. Ești lacom, Suflete, ești lacom și singur acum. Și așa vei rămâne! Adio, Suflete, rolul tău se încheie acum. Voi fi fericită doar cu mintea de acum.

 

Mintea nu mai spusese nimic, se simțea asemeni unui copil căruia i se reproșează că a venit pe lume; sufletul se stinge ușor, pregătit să își ia adio de la tot. Știe că provoacă suferință prin iubirea și speranța pe care încearcă să o țină vie. Simt cum ușor durerea se stinge, semn că sufletul este în ușa plecării. Zâmbesc forțat și mă gândesc că totul va fi așa de acum. Mă așez pe o bordură din centru și îmi aprind o țigară. Era deja toamnă, iar sufletul meu era în stol cu păsările călătoare. Un amic îmi întinde o mână, mă ridic și râde de salopeta mea albastră. Îmi spune că vrea să îmi facă cunoștință cu cineva… și brusc mă tresesc în fața celor mai frunoși ochi, cele mai speciale trăsături și cel mai special zâmbet posibil. Îi priveam așa insistent încât m-a observat. Am zâmbit și mi-a făcut o poză, mi-am acoperit fața și m-am rotit, atunci el s-a uitat la poză pentru o clipă și a spus „Artistic. Special, hmm… o zeitate. Îți voi trimite poza.” și a plecat. Am ajuns acasă, primind poza m-am întins câteva ore la poveste.

 

– Trezește-te, Suflete! Suntem din nou la început, e timpul să înflorești. Dar fă-o mai frumos ca data trecută.

Derulează înapoi