Cătălina-Teodora Bădoi, autor la POV21

Te costă 500 de lei să snopești o minoră în bătaie. Despre ce „siguranță și încredere“ vorbim?

"Publicat în 08/09/2020" "în Păreri și opinii" "de POV21"

Despre bullying se tot discută de ceva timp și știm deja că așa-numitele soluții au rămas la stadiu declarativ. Statisticile poate că plictisesc, dar nu mint. Poate că numerele nu mai impresionează, poate faptul că suntem printre primele trei țări din Europa cu un nivel așa ridicat de bullying nu mai surprinde pe nimeni – asta pentru că ne limităm la a spune „asta-i România, ce să faci?” și așa, trecem impasibili mai departe, la următoarea știre, la următorul meme din feed.

Și uităm, pentru că nu ne privește pe noi. Nu e problema noastră, nu?

Cazul tinerei de 13 ani din Tg. Jiu care a fost agresată de alte două minore a devenit viral. Știm cu toții asta, pentru că ce publicație ar fi ratat un așa subiect? Nu este nici primul și nici ultimul, conform raportului OMS menționat anterior, dar ce mi-a atras atenția, personal, au fost urmările acestui caz.

Pe scurt, pentru a le oferi context și celor care nu cunosc detaliile, după ce victima a fost agresată de cele două „domnișoare” și filmarea a devenit publică, părinții tinerei și-au dorit, evident, să acționeze legal. Perfect normal, nu? A urmat ca una dintre agresoare să fie reținută de Poliție timp de 24 de ore. Dar stați, asta nu e tot!

Ambele minore au fost amendate cu 500 de lei. Caz rezolvat.

Da, cam ăsta e prețul pe care îl plătești pentru a putea snopi în bătaie o tânără de 13 ani, fără alte repercusiuni. Dacă astea au fost măsurile luate după ce filmarea a devenit nu doar publică, ci virală, nici nu vreau să știu cum ar fi fost ignorat acest caz, dacă nu ar fi fost mediatizat masiv.

„Siguranță și încredere”. Nu, Poliția Română nu face stand-up comedy, chiar ăsta e sloganul lor. Pe bune.

All jokes aside, despre ce „siguranță și încredere” putem vorbi, în contextul ăsta? În oricare context, de fapt, pentru că nu e prima dată când Poliția Română și-a dovedit incapabilitatea de a-și proteja cetățenii. Să vă amintesc de cazul Alexandrei Măceșanu și al Luizei Melencu? Nu am cuvinte să-mi exprim frustrarea față de această realitate, ce mi-aș dori să fie ireală. Pe cine te mai poți baza, ca victimă, dacă cei care ar trebui să te salveze, te ignoră sau blamează?

Revenind la cazul din Tg. Jiu. De parcă amenda nu ar fi fost cea mai ușoară pedeapsă, tatăl unei dintre agresoare s-a opus insistent arestării fiicei sale, pentru că „i-ar fi provocat o traumă”. Serios? Ce urmează, să nu mai arestăm criminalii pentru că și-au cerut scuze? Chiar mai mult, tatăl acesteia justifică cumva comportamentul fetei, motivând că restricțiile din pandemie au fost motivul pentru care nu au putut fi aproape de fiica lor.

Sunt alții cu săbii care au intrat peste oameni și nu le-a făcut nimeni nimic. […] Dar să fie băgată în arest e prea mult, o va afecta pe viitor, însă nimeni nu s-a gândit la asta. […] Și polițistul a vrut el să dea exemplu în țară să aresteze copilul ăsta de 14 ani.

Pot să-mi imaginez că este dificil pentru aceștia să-și vadă fiica reținută de Poliție și pot înțelege că indiferent de situație, un părinte va face tot posibilul să-și protejeze copilul. Cu toate astea, ce nu pot înțelege, este această justificare stupidă pentru comportamentul violent al fetei. Toți copiii care petrec trei luni departe de părinți se poartă așa? Scalpează și mătură pe jos pe cine prind? Nu prea cred.

Știm deja motivele pentru care copiii devin agresivi. Da, problema pornește, de cele mai multe ori, din familie și este un comportament care oglindește mediul din care acesta provine. Mai poate apărea și din dorința de a domina, de a fi mai puternic sau dintr-un oarecare complex de inferioritate, care se leagă puternic de celelalte două motive menționate. Și lista poate continuă. But my point is – acest comportament violent, indiferent de sursa de proveniență, poate fi eradicat prin educație.

Da, da, educație – chestia aia de care cam ducem lipsă.

Educația pornește din familie și continuă la școală – nimic nou. Ce facem, totuși, când aceasta lipsește cu desăvârșire? Vorbim despre părinți care, la rândul lor, nu au beneficiat de o educație potrivită și care, evident, nu le pot oferi una și copiilor lor. Vorbim despre un sistem educațional care-și centrează atenția asupra notelor și a examenelor, dar mai puțin asupra educației propriu-zise. Așadar, cum acționăm?

Ce facem când școala ignoră aceste probleme și Poliția le tratează cu superficialitate?

Trecem mai departe, din nefericire. Nu pentru că nu ne-ar păsa, dar pentru că puterea decizională este deținută de persoane nepotrivite. Pentru că legea funcționează după cum bate vântul și pentru că generația care-și dorește să schimbe ceva, se află pe băncile școlii. Momentan.

Despre Marsha P. Johnson – femeia transgender, activistă și drag queen care și-a dedicat viața drepturilor LGBTQ+

"Publicat în 25/08/2020" "în Texte" "de POV21"

24 august 1945 a fost ziua în care, deși nimeni nu știa la acel moment, avea să se nască o revoluție. Marsha P. Johnson a avut un impact enorm asupra Revoltei de la Stonewall și și-a dedicat întreaga viață luptei pentru drepturile persoanelor queer, ajutând tinerii trans și gay fără adăpost și posibilități materiale.

Deși s-a confruntat cu severe probleme de sănătate mintală, acest aspect nu a împiedicat-o niciodată să-și transmită mai departe mesajul și să creeze un spațiu sigur pentru comunitatea LGBTQ+ și cea de culoare din New York, oferindu-le haine, mâncare și suport emoțional.

Azi o rememorăm pe Marsha P. Johnson, una dintre cele mai importante figuri din istoria LGBTQ

Inițial numită „Malcolm Michaels Jr.”, aceasta a fost una dintre cei șase copii ai familiei Johnson, din New Jersey – o familie simplă și religioasă, datorită căreia credința a rămas, de-a lungul timpului, o importantă parte din viața Marshei.

Chiar de la o vârstă fragedă, aceasta a avut o afinitate pentru vestimentația feminină. La 5 ani, Marsha purta rochii – până să devină victima bullying-ului a băiatului din vecini, care, pentru o perioadă, i-a opresat curajul de exprimare.

Marsha a reușit cu adevărat să-și descopere sexualitatea și latura feminină atunci când s-a mutat din New Jersey la New York, la 17 ani. Cu doar 15 dolari în buzunar și un mic bagaj cu haine, Marsha s-a stabilit în Greenwich Village, unde a cunoscut o comunitate gay incredibil de diversă, ce i-a oferit curajul să-și exploreze și mai mult identitatea.

Astfel, „Malcolm” a devenit „Marsha”

Litera P din numele său reprezenta „pay it no mind”, ceea ce Marsha le spunea celor care o întrebau dacă este femeie sau bărbat. Marsha se identifica adesea ca fiind gay, travestit sau drag queen, deoarece termenul transgender nu era suficient de răspândit în acea perioadă. Cu toate acestea, mulți academicieni contemporani considerau că cel mai potrivit mod prin care o puteau descrie era „gender non-conformist”.

Curând, Marsha a devenit o prezență caldă și prietenoasă în Greenwich Village. Aceasta era ușor de recunoscut, purtând rochițe vaporoase, pantofi cu tocuri înalte, accesorii colorate și peruci. Pentru că nu dispunea de resursele necesare unui look scump, supranumit și „high drag style”, Marsha se folosea doar de creativitatea și talentul său, creând ținute sofisticate din cele mai banale materiale.

Alături de Sylvia Rivera, Marsha P. Johnson a înființat în 1972 „The Star House”, un adăpost pentru persoanele homeless, gay & trans care au fost renegate de familiile biologice.

Aceasta nu a rămas neobservată nici de Andy Warhol, o legendă a curentului artistic Pop Art, ce a insistat ca Marsha să facă parte din seria sa de fotografii polaroid din 1975, numită „Ladies and Gentlemen”.

Icon al modei, dar și al libertății, dreptății & egalității

Marsha a fost printre primele drag queens care au frecventat bine-cunoscutul gay bar Stonewall Inn, după ce acesta a acceptat și prezența femeilor și nu doar a bărbaților gay. Aceasta a jucat unul dintre rolurile centrale din cadrul seriei de revolte împotriva brutalității poliției asupra LGBTQ+, deși Marsha ar fi spus că revolta a început înainte ca ea să fi ajuns acolo.

„Stonewall: The Riots That Sparked the Gay Revolution”, scrisă de David Carter, este cartea care spune nu doar povestea Marshei, dar și a altor două femei, Zazu Nova și Jackie Hormona, punând accentul pe acțiunile prin care acestea au contribuit la seria de proteste. Așa cum a relatat și Carter în volumul său, se spune că, în prima seară a revoltei, Marsha a spart o oglinda barului cu un pahar pentru shot, strigând: „Și eu am drepturi civile!”. Și nu s-a oprit aici.

Marsha a susținut că, de-a lungul vieții, a fost arestată de mai bine de o sută de ori.

Acest eveniment a reprezentat un catalizator în eliberarea persoanelor gay și a fost una dintre cele mai importante mișcări pentru drepturile comunității LGBTQ+ din Statele Unite.

De asemenea, Marsha s-a implicat în multe alte proiecte și mișcări activiste, toate cu același scop – egalitatea, dreptatea și siguranța persoanelor queer.

Sex work is real work

Nu de puține ori a fost necesar ca Marsha să practice munca sexuală pentru a se putea întreține, nu doar pe ea, dar și pe tinerii neajutorați cărora le oferea adăpost în cadrul STAR House. Nimic din toate acestea nu a fost simplu, având în vedere că, pe lângă problemele de sănătate mintală, Marsha se confrunta mult prea des cu violența poliției și a homofobilor.

Și nu la mult timp după parada Pride din 1992, la doar 46 de ani, cadavrul Marshei a fost găsit plutind în râul Hudson, din New York. Deși inițial s-a crezut că aceasta s-a sinucis, activistele Mariah Lopez și Victoria Cruz au luptat pentru redeschiderea cazului Marshei, pentru că dovezile susțineau că aceasta a fost ucisă. Cu toate acestea, NYPD a abandonat cazul la stadiul „nerezolvat”, doar pentru a-l redeschide din nou în 2012, în urma presiunilor protestatarilor.

Ce mai citesc? – Recomandări de poezie contemporană

"Publicat în 17/08/2020" "în Recenzii/Poezie și literatură" "de POV21"

Deși cărțile au fost prima mea pasiune, privind retrospectiv, sunt destul de sigură că tangențele mele cu cele de poezie nu ar fi continuat dacă mă limitam la poeții clasici, nelipsiți din programa școlară. Despre poezia contemporană nu știam prea multe și, printr-un nu tocmai fericit eveniment, anume pandemia, care m-a baricadat în casă și mi-a burdușit biblioteca cu tot felul de cărți, am descoperit mai mulți autori și, de asemenea, și un alt fel de poezie – reală, crudă, care nu se rezumă la estetic & care nu-și cenzurează esența, pentru a se conforma așa-ziselor norme literare.

„Industria liniștirii adulților”, de Anastasia Gavrilovici (Casa de Editură Max Blecher, 2019)

poezie

Volumul de debut al Anastasiei Gavrilovici a ajuns la mine la recomandarea booktuberiței mele preferate, și, de altfel, singura pe care o urmăresc, Ruxandra Gîdei – pe care o puteți asculta vorbind despre cărți & facultatea de litere pe canalul ei de YouTube, 4fără15.

Am devorat „Industria liniștirii adulților” din copertă în copertă de cum am primit-o, dar chiar și după ce am ajuns la final, nu am putut-o lăsa din mâna; nu este cartea pe care o poți așeza înapoi în bibliotecă și trece la următoarea. Te captivează, te face să revii asupra anumitor pasaje, să le recitești, să le simți din nou, să le analizezi și să le găsești de fiecare dată un cu totul alt sens, un alt substrat pe care nu l-ai observat anterior. Anastasia încapsulează cu naturalețe în poemele sale o sensibilitate deosebită, contopită cu o sinceritate brutală prin jocurile de cuvinte și metaforele excentrice.

„[…] Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez
după instrucțiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranță pentru acrobați,
spitale de nebuni și multinaționale. Prezența mea era dorită, simțită,
treceam prin fața senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun
și lumină.
Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi
simple
vă rugăm să ridicați cardul vă rugăm să ridicați banii vă rugăm să ridicați
chitanța.
Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am
o inimă de camembert și, înfipt în ea, stegulețul unei capitale habsburgice
în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristețe,
doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi.
Pâcla aceea
groasă pe care copiii o pictează în jurul munților la ora de desen și
fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce
limbă vorbesc oamenii în visele maimuțelor, mai aprinde-ți o țigară,
vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e
depresie, e doar tristețe.”

– fragment selectat din poemul „e doar tristețe”

Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cărturești!

„Vino cu mine știu exact unde mergem”, de Dan Sociu (Editura Polirom, 2015)

poezie

Pe Dan Sociu obișnuiam, nu știu exact de ce, să-l asociez cu Dan Coman. Poate datorită numelui, sau chiar a micilor similarități pe care le-am simțit în textele celor doi. Cert este că, după ce am ajuns cam pe undeva la mijlocul antologiei, m-am prins care-i faza; pe Sociu nu-l poți confunda. Are ceva distinctiv; o directețe și o luciditate aparte – elementele de care te lovești încă de la primul poem.

Cei cincisprezece ani de poezie cuprinși în antologia „Vino cu mine știu exact unde mergem” sunt marcați de o evoluție continuă – nu doar a actului poetic, ci al vieții și viziunii lui Sociu despre aceasta. Trece de la mizerabilismul și pragmatismul tinereții, la o voce mult mai matură, critică și analitică, astfel încheind volumul într-o cu totul altă notă decât cea inițială. Este absolut fascinant să poți urmări viața cuiva prin poezie și felul în care atitudinea & percepțiile sale se reinventează odată la câteva zeci de pagini și să observi, ca sub un fel de microscop literar, cea mai crudă și vulnerabilă parte a unui om – mintea sa.

„m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult.
i-am spus că, oricît de bine aș fi
știu că undeva mă așteaptă patul de spital, drenele.
imaginează-ți că după seara asta frumoasă
după ce vedem un film, mîncăm gogoși cu ciocolată
ne plimbăm prin parc – cineva ne așteaptă
undeva pe drum, cu o rangă de fier, să ne calce
în picioare. imaginează-ți că știi asta chiar și cînd o uiți.
metafora mea era însă alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar așa:
crocodilii , după ce-și trag prada în apă, o ascund în cîte o
grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie
și se întorc după ea cînd le e foame.
imaginează-ți că ești în grotă și aștepți crocodilul.”

– fragment selectat din poemul „Apă de vis. Studiu de caz”

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cartepedia!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la Libris!

„înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea”, de Nora Iuga (Editura Cartier, 2019)

Dacă aș sintetiza poezia Norei Iuga printr-un singur cuvânt, nu aș sta pe gânduri. Acela ar fi, fără îndoială, ageless. Dacă nu aș fi știut deja care este vârsta acesteia, nu aș fi ghicit niciodată că se afla la doar câteva luni distanță de a împlini 90 de ani.

Diversitatea poemelor pe care această carte le cuprinde este dată nu doar de stilul Norei, dar este și marcată de evoluția artistică a acesteia, de-a lungul timpului – întrucât „înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea” nu este un volum clasic de poeme, ci o selecție realizată de Rita Chirian. Așadar, un fel de antologie.

Cum spuneam, Nora Iuga se distinge prin poezia sa tânără, caracterizată, aș spune, prin obscuritate, spiritualitate și adesea, de simplitate complexă, care modelează realitatea și, după cum spune și autoarea ediției pe coperta a patra, „se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități… De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toată planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile.”

„Dimineața cerul n-are nicio culoare,
merg la serviciu, s-au întors păsările
călătoare, amintirile sunt tot mai mici,
parcă timpul mă ia și mă duce de mână
pe scara asta care coboară din săptămână
în săptămână. Mi-ai spus să nu mă învăț
fără tine. Ce ambițioase iluzii, ce neajunse
credințe, când fiecare vorbă adusă pe buze
alunecă într-un osuar de dorințe.
De fapt fiecare iubire moare la fel îmbătrâ-
nind înainte de vreme, poate de aceea
atâta grabă și atâta risipă în aceste poeme
și poate de aceea coșmarul acelei priviri
tălmăcite greșit ca obsesia unui mort
îngropat fără să fi murit.”

– poemul „El”, selectat din volumul „Scrisori neexpediate” (1978)

Vezi prețul la eMag!
Vezi prețul la Cărturești!
Vezi prețul la Libris!

Și dacă poezia nu e pentru tine, aici avem 5 recomandări de romane cu care să te delectezi în vacanță!

Pandemia ca pandemia, dar ce facem cu criza climatică?

"Publicat în 14/07/2020" "în Păreri și opinii" "de POV21"

După luni de panică și cumpărături impulsive de făină și dezinfectant, cam pe principiul „winter is coming”, aproape că totul a revenit la normal. Aparent, conspirațiile despre Bill Gates și oculta mondială au reușit să reducă considerabil credibilitatea virusului, pentru că, după cum spun marii înțelepți, „sunt interese mari la mijloc”. Desigur că nu a durat mult până când acești pseudo-experți s-au prins care-i treaba cu pandemia – evident, doar o schemă politică care să ne baricadeze în case, să nu cumva să vedem cum schimbă guvernul bateriile porumbeilor.

Aceeași atitudine, poate chiar una și mai ignorantă, există cu privire la criza climatică

Pandemia de Coronavirus este, fără doar și poate, o inimaginabilă suferință și o perioadă dificilă pentru fiecare dintre noi – dar, cu toate acestea, a reușit reducerea drastică a poluării, chiar și în cele mai puternic afectate state ale lumii, motivul principal fiind, bineînțeles, izolarea populației. Putem spune, așadar, că am câștigat o bătălie, dar nu și războiul cu încălzirea globală.

Exploatările forestiere? Poluarea atmosferică? Topirea ghețarilor? „Irelevante”, ar spune așa-zișii activiști trecuți de a doua tinerețe, care protestează împotriva virusului – asta dacă ar avea măcar cea mai mică idee despre ce presupun schimbările climatice. Oricum, la finalul zilei, nimic din toate astea nu contează. Adevărata problemă nu este nici pe departe colapsul planetei, ci extraordinarul efort de a purta mască și de a respecta distanțarea socială.

The grass ain’t greener on the other side, it’s green where you water it

Urgențele climatice nu sunt breaking news, ci o problemă de nivel mondial, deja bine cunoscută, dar tratată cu superficialitate. Cu toate astea, unele țări se responsabilizează și acționează. Recent, Danemarca a adoptat o lege pentru a combate criza climatică, menită să susțină activiștii de mediu și propune astfel un viitor verde, fără emisii de carbon. Și în timp ce statele civilizate preiau controlul și descoperă soluții pentru amenințările reale, România, oricât de evoluată s-ar vrea, încă suferă de un ușor postcomunism și se teme în continuare de introducerea educației sexuale și propune interzicerea oricărei referiri la identitatea de gen în școli.

Truth be told, ar fi complet ilogic și chiar neașteptat ca statul român să se adreseze problemelor urgente și reale. Ne-a obișnuit deja cu iresponsabilitatea și ignoranța, dar serios vorbind, care e strategia? Cum ne va salva îngrădirea dreptului la educație de la apocalipsa climatică, aflată doar la câteva greșeli distanță?

Care-i faza cu legile care există doar pe hârtie?

În 2019, Legea Europeană a Climei a fost adoptată în legislație. Există, deci, în teorie și are ca obiectiv general atingerea neutralității climatice până în 2050. De asemenea, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2030 se regăsește în planul propus prin această lege. Tot ce propune Green Deal pare ideal și proiectul este cu adevărat unul ambițios, dar problema intervine atunci când implementarea acestor măsuri de protejare a mediului depinde de România. Ne aflăm în stadiul în care planurile sunt tardive; acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de acțiune. Această inițiativă europeană reprezintă o oportunitate uriașă, ce ne-ar putea ajuta să resetăm ceasul climatic, dar rămâne de văzut cum va fi gestionată de Ministerul Fondurilor Europene, dar și de celelalte autorități.

Da, știu că e cel mai mare clișeu, dar schimbarea chiar începe cu tine!

Vinovații reali pentru criza climatică sunt nimeni altele decât companiile uriașe și țările bogate, conform adevăraților experți în mediu – adică nu pensionarii care bârfesc în fața blocului și care cred că virusul se transmite prin antene 5G. Cu toate astea, nu te oprește absolut nimeni să-ți schimbi stilul de viață și să contribui la reabilitarea planetei. Da, nu o să salvezi tu mediul de unul singur, pentru că renunți la paiele din plastic și folosești mai puțină electricitate, dar chiar și un efort mic, ce pare chiar insignifiant, ajută mai mult decât unul inexistent.

Așa că data viitoare când îți iei cafeaua to go, folosește o cană reutilizabilă, un termos, un recipient care nu e de unică folosință. Când îți faci cumpărăturile la supermarket, renunță la pungile din plastic și optează pentru un tote bag din bumbac, care e la fel de încăpător, dar care nu are nevoie de 50 de ani pentru a se descompune. Verifică eticheta produselor pe care le cumperi, în special cele cosmetice și asigură-te că nu au fost testate pe animale. Optează, dacă poți, pentru o dietă vegană sau vegetariană. Folosește responsabil energia electrică, termică, gazele și apa. Implică-te în ONG-uri pentru protecția mediului, informează-te și educă-i și pe cei din jurul tău cu privire la pericolele la care ne expunem, dacă nu acționăm imediat. Lista poate continua la nesfârșit.

Și cu doar câteva mici schimbări în stilul tău de viață, planeta și generațiile următoare vor avea șansa la un viitor cu adevărat verde. Așadar, trecem pe modul eco?

Confesiuni „din dulap” – Viața ascunsă a comunității LGBTQ+

"Publicat în 09/06/2020" "în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Deși comunitatea LGBTQ+ este în continuă creștere, deși mii de oameni au acum mai mult decât oricând curajul de a-și recunoaște sexualitatea, homofobia și ura încă se strecoară în inimile oamenilor de pretutindeni. Așadar, pentru că susținem iubirea și egalitatea, aceste confesiuni LGBTQ+ „din dulap” sunt modalitatea noastră de a le da voce celor din comunitate și totodată, de a atrage atenția asupra provocărilor pe care le înfruntă persoanele queer.

Andie, 19 – Pansexuală

Ca membră a acestei comunități, pot spune că am avut în mare parte interacțiuni plăcute, atât cu alți membrii, cât și cu aliații acesteia.

Recunosc, am un privilegiu în această privință, și sunt conștientă că mulți membrii trec prin situații mult mai rele. Procesul meu de questioning și acceptare a acestei părți din identitatea mea a început cam pe la 16 ani, când câțiva prieteni din mediul online îmi povesteau de sexualitățile lor, iar la început am folosit termenul de „bi-curious”, pentru a-mi descrie procesul, care, by the way, a fost unul destul de agasant și complicat.

Îmi era foarte frică, mai ales de faptul că odată ce îmi puneam un label sentimentelor, simțeam că voi fi judecată dacă mă răzgândesc sau găsesc altul.

Însă cu timpul am aflat că sexualitatea, genul și atracția romantică sunt fluide, și este okay să experimentezi și să descoperi că aceste aspecte se pot schimba sau pot rămâne constante când vine vorba de propria persoană. Am ajuns să descopăr termenul de „pansexual”. Pe scurt, pot simți atracție față de o persoană, indiferent de genul acesteia. Mi-a luat ceva timp să ajung la acest termen, însă odată ce l-am descoperit, it fits like a glove. Iar după câteva luni de chestionare a sexualității, am început procesul de coming out când mă simțeam pregătită să le spun prietenilor din viața reală.

Inițial, le-am spus câtorva prieteni în care aveam extrem de multă încredere, iar mai apoi, încet-încet, am început să dau share pe social media la LGBTQ+ contents, și după o vreme, nu îmi mai păsa cine le vedea, fiindcă aveam deja o groază de persoane care mă acceptau și eram confortabilă cu sexualitatea mea. Cel mai important sfat pe care îl pot oferi oricui decide să înceapă acest proces este: nu vă grăbiți să vă puneți o etichetă sau să spuneți lumii, e procesul vostru personalizat, deci voi alegeți când, cui, cum. Stay safe și aveți grijă să nu afle persoanele nepotrivite. Nu uitați, puneți siguranța voastră pe primul loc.

Daria, 21 – Bisexuală

Sunt printre miile de tineri români care nu și-au dezvăluit sexualitatea familiilor lor, din frica de a fi alungați, neînțeleși, obligați să se schimbe, târâți prin biserici și mănăstiri, considerați bolnavi psihic, numiți dezamăgirea familiei. Deși homofobia este o problemă la nivel mondial, în țările lipsite de informare și pline de ideologii greșite, printre care și România, se manifestă agresiv. Am ascuns faptul că sunt bisexuală și de majoritatea „prietenilor” mei.

Nu vreau ca imaginea mea în societate să devină ștearsă și încețoșată, acaparată de bisexualitate.

Ceea ce unii oameni nu înțeleg este că am rămas aceeași, cu aceeași personalitate, cu aceeași gândire; ei nu înțeleg că nu m-a spălat nimeni pe creier. În spatele alegerilor mele stă dorința de a iubi, de a oferi, de a vindeca, și de a primi iubire și respect înapoi în mod egal. Consider că alegerile legate de sexualitate nu ne caracterizează în totalitate și nu ne influențează comportamentul. Până când oamenii din jurul meu vor înțelege asta, aleg să mă ascund.

Ami, 16 – Bisexuală

Am fost expusă termenului de homosexualitate prin clasa a 6-a de către o prietenă. De atunci, am fost interesată de acest subiect pentru că mereu aveam impresia ca pot simți ce simt și ceilalți din comunitate. După mai mult timp, am început să accept faptul că sunt bisexuală, evident, după multe certuri în capul meu la 3 dimineața.

Mereu am avut o reținere să vorbesc despre asta în public sau să dau share la anumite articole, imagini sau videoclipuri pe rețelele mele de socializare.

Am mulți apropiați care nu acceptă persoanele de genul, fiind homofobi. Niciodată nu am vrut să-și schimbe părerea despre mine doar din cauza unei postări distribuite. Ca sa fiu sinceră, încă lucrez la capitolul ăsta, chiar dacă multă lume știe ca sunt bi. În luna februarie a acestui an, am decis sa îi spun mamei mele despre sexualitatea mea. Deși aveam impresia că ea și-a dat seama deja, pentru că mereu aduceam vorba de subiect ca să văd ce părere are, tot a fost greu să recunosc. M-am decis sa îi spun, cu gândul că și-așa nu știu ce se va întâmpla mâine.

Mai bine îmi trăiesc viața fără rețineri. Am noroc că persoanele care chiar sunt importante pentru mine nu au probleme cu homosexualitatea, așa că am primit un răspuns foarte pozitiv din partea lor.

Tudor, 17 – Gay

Nu a fost nici pe departe simplu să-mi ascund sexualitatea timp de mai mult de jumătate din viață. Acceptarea de sine e o călătorie fără sfârșit, în care m-am îmbarcat de unul singur. Teama de a fi marginalizat de familie a fost uriașă și atitudinea celor din jurul meu față de LGBTQ+ mi-a destrămat încrederea în mine și curajul de a-mi asuma public faptul că sunt gay.

Cumva, am știut dintotdeauna că fetele nu mă atrag, dar a fost dificil să recunosc asta față de mine, cu toată homofobia de care eram înconjurat.

M-am confruntat timp de aproape cinci ani cu o anxietate severă și eram extrem de retras, din teama de discriminare. La început, când am început să-mi pun primele întrebări despre sexualitatea mea, eram incredibil de confuz. Mă simțeam… greșit. Priveam în jurul meu și mă comparam cu prietenii mei, care încă de la o vârstă fragedă, aveau iubite și regăseam în ei anumite tipare masculine clasice, cu care nu mă identificam mai deloc. Acum, nu îmi pot imagina cum aș fi depășit acele momente fără suportul comunității online, care mi-a fost și îmi este în continuare o familie căreia îi datorez faptul că astăzi, sunt încă aici.

Mă consider norocos și le sunt recunoscător pentru toată susținerea morală, dar, privind retrospectiv, mi-aș fi dorit ca familia mea reală să fi fost la fel de deschisă, tolerantă și iubitoare. Mi-aș fi dorit să mă accepte pentru cine sunt și mă iubească „indiferent de ce s-ar întâmpla”, așa cum obișnuiau să-mi promită. Cu toate acestea, știu că nu m-ar mai privi niciodată la fel, dacă aș fi sincer cu ei.

Numele persoanelor scrise în italic au fost modificate pentru a proteja identitatea autorilor.

Autori: Cătălina-Teodora Bădoi & Ana-Maria Fecioru

Interviu cu poeta Medeea Iancu: Despre feminism, literatură & educație

"Publicat în 07/06/2020" "în Interviuri/Păreri și opinii" "de POV21"

Cu doar câteva luni în urmă, o prietenă mi-a recomandat să citesc „Delacroix este tabu: Amendamentele lirice”, un volum de poeme semnat de Medeea Iancu, ce m-a intrigat instant. Impactul a fost unul uriaș, acela fiind primul meu contact cu literatura feministă. Cu fiecare vers citit, îmi doream tot mai mult să descopăr substraturile cărții și să discut cu femeia aflată în spatele acesteia, așa că am contactat-o pe Medeea – poetă și regizoare – care mi-a vorbit despre începuturile poeziei sale, despre portretizarea feminismului în România, discriminare și nu numai.

Cum ai început să îmbini pasiunea pentru poezie cu interesul pentru egalitatea de gen? Când ai avut primul impuls de a scrie și de a publica?

Eram mică atunci când am început să scriu. Printre primele cuvinte pe care copiii le aud, au legătură cu violența, misoginia, discriminarea, rasismul, ostilitatea și stigmatizarea: “curvă, handicapat, chior” etc. Am trăit și trăim în lumi separate: copiii nu erau lăsați să se joace cu copiii romi sau cu cei cu dizabilități, fetele erau tratate diferit față de băieți, șansele lor erau puține și inexistente pentru copiii romi.

Lumea de atunci e geamănă cu cea de acum. Am scris în urletele femeilor din apartamentele vecine, în violența romantizată și ridiculizată. Mi-am văzut colegele desfigurate de bătaia taților sau partenerilor, toată literatura pe care am citit-o în manuale, cea care ni s-a predat, înfățișa femeia ca obiect, cârpă, proprietate; incapabilă, un copil, desfrânată, imorală și anormală, literatură în care rasismul ne era predat drept artă și lucru natural, o literatură în care doar bărbatul alb era prezentat uman, important, erou, model, în care violul și violența asupra femeii erau romantizate și normalizate. Iar când intrai sau ieșeai din casă, când intrai în curtea școlii sau în sala de clasă, te așteapta aceeași violență, hărțuire, abuz, rasism.

Când am început să scriu, știam că vreau să public la un moment dat, dar lumea mea era diferită și separată de marea lume extraordinară a literaturii, care ni se preda în școală: a fi scriitor se referea doar la bărbat. El era alesul lui Dumnezeu, unicul, centrul literaturii, superiorității, dominației. Nimeni nu ne-a vorbit despre egalitate, rasism, istoria romilor, drepturile femeilor, segregare, hărțuire etc.

Lumea era după chipul și asemănarea scriitorilor de pe pereți. Copiii romi nu ar fi fost puși în prima bancă dacă ar fi avut miopie. Noi eram crezuți dacă spuneam că nu am furat, ei nu, noi eram în continuare deștepți chiar dacă luam note mici, ei erau amenințați cu repetenția. Umanitatea era albă și masculină, iar această umanitate, ni s-a spus, ne reprezenta pe toți. O fată romă nu ar fi putut avea, în continuare, același traseu ca al meu.

Ea se vede reprezentată în această lume, istorie, literatură ca o dublă problemă: o dată că este fată, apoi că este romă. Singurul care definea realitatea literaturii și a societății, realitatea altora era bărbatul alb. Este o problemă structurală, istorică, în care școala, educația, biserica, literatura, societatea ne educă să acceptăm rasismul, discriminarea, segregarea ca lucruri firești, care ne educă cu ostilitate și ne învață că unii sunt superiori, iar alții inferiori. Ne învață să fim solidari în rasism, violență, sexism și discriminare. În patriarhat nu ai limbaj, nu ai sine.

Altcineva îți spune povestea, altcineva vorbește pentru tine și despre tine, ești adusă într-o stare de transă în care repeți ce ți s-a spus, știi pe de rost anul nașterii și morții cutărui scriitor, știi cum arăta casa lui, când scria, ce mânca înainte, cât dormea, cât scria, ce citea, dar despre tine și despre femeile dinaintea ta, cine erau ele, despre cum au început ele să scrie, când, cum, este înghițit de istorie.

Când eram mică și începusem să scriu, mă uitam pe cărțile diverșilor scriitori… detalii, nesfârșite, mai ales despre tații acestor scriitori. Tații ieșeau mereu în față, oricât de nesemnificativ fusese ceea ce făcuseră în viață. Lumea în care am început să scriu, la fel ca cea de azi, nu concepea creația unei femei decât dacă se ajusta la cerințele mereu incoerente, confuze, duplicitare, patriarhale ale lumii literare. Istoria și literatura ne-au fost și ne sunt predate corupt. Valoarea femeii este văzută în continuare ca fiind loialitatea și dedicarea acesteia față de bărbat și față de literatura lui.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Care este mesajul pe care-l transmiți prin arta ta?

Unul în care toată lumea să fie recunoscută ca persoană, nu doar bărbații albi, hetero, creștini, în care să ni se recunoască contribuțiile, umanitatea și diversitatea. O lume cu o nouă conștiință, căci ceea ce construim azi vor vorbi generațiilor viitoare, le va ajuta să nu mai cadă în bucla ignoranței, negării și dezumanizării.

Care este părerea ta despre felul în care feminismul este portretizat actualmente în România?

Feminismul nu există în conștiința națională, sau există ca ceva diabolic. Cum în școală nu se predă așa ceva, se perpetuează tot felul de mituri, dezinformări și manipulări: e o problemă multigenerațională. În toți anii ăștia am văzut foarte multe femei și încă foarte, foarte mulți bărbați vorbind sau scriind despre feminism fără să știe ce înseamnă; unele femei spuneau chiar că nu au nevoie de vot. Ce uită aceste femei însă, este că fără acest feminism, nu ar putea azi ieși din casă, face cumpărături, scrie pe internet și încă multe alte lucruri le-ar fi interzise: pentru că sunt femei.

Uită, de asemenea, de privilegiul de a fi albe. „Viziunea” acestei țări, acestui sistem educațional, se vede în faptul că nu s-a gândit până în 2020 (și nici acum nu pare să se gândească) să introducă o materie despre feminism, măcar pentru liceu. Acești tineri și tinere sunt crescuți fără informații despre propriile drepturi, despre propria istorie, ceea ce îi face vulnerabili/le la tot felul de abuzuri. Acest sistem educațional ne educă să fim disociați, dezinformați, rupți de realitate, ne educă să nu recunoaștem abuzul, să fim obedienți și loiali unui ideal alb, corupt și oprimator. Cumințenia asta nu te protejează de abuzuri, te menține în ignoranță și manipulare, și perpetuează tot felul de discriminări, justificări ale discriminării și segregării.

Ce nu se înțelege, printre altele, din feminism, este de ce femeile nu au avut drepturi și acum că le au, ce mai vor? Este o problemă în felul în care am fost educați să vedem femeia, egalitatea și diversitatea. Egalitatea și diversitatea lezează pe mulți, iar această lezare vine din frică și superioritate: frica de celălalt, frica că nu vom mai fi văzuți și că nu ne vom mai vedea unici. Frica, mai ales, de a pierde privilegii, frica de a nu mai fi partea dominantă, frica de necunoscut, frica că vei pierde ceva ce îți este familiar și care-ți formează o parte din această falsă identitate, frica de faptul că superioritatea rasei și genului au fost minciuni, frica de a fi văzuți ca fiind rasiști, sexiști etc., frica de a confrunta istoria și de a te maturiza.

De aici vin tot felul de dezinformări și manipulări: cum nu ești conștientă de propriile drepturi și de propria persoană, cum ai fost educată să te percepi doar prin ochii bărbatului (alb) care a decis pentru tine (cine ești, cum ești, ce ai voie să faci), când ai fost educată cu mituri despre femei, literatură, istorie, când ai fost educată cu politici misogine, rasiste, segregaționiste, ajungi să aperi această moștenire, viziune și parte de falsă identitate, spunând și crezând că femeile își pierd feminitatea dacă devin feministe, că femeia odată feministă, va fi femeia-bărbat, că feministele urăsc bărbații, că bărbatul este singurul creator, că o femeie nu va putea scrie niciodată la fel de bine ca un bărbat etc.

Sunt multe manipulări create în jurul feminismului pentru a crea teamă. Această teamă insuflată femeilor vine din mai multe direcții, o dată pe filieră religioasă, apoi prin strădaniile Coaliției pentru Familie, tot felul de grupuri extremiste și conservatoare, dar și din zona literară. Trebuie să rămâi dependentă, acesta este mesajul acestor mișcări. Odată ce creezi această teamă și repulsie, dispreț față de feminism, poți justifica apoi orice: în special violența și păstrarea stării de fapt: patriarhatul. Feminismul este portretizat ca o patologie, încă un motiv în plus pentru a justifica nerespectarea drepturile femeilor și de a spune că femeile trebuie să rămână proprietăți și departe de spațiul decizional/creativ.

Această teamă creată față de feminism are scopul de a menține femeile sub control, dar și de a împărți femeile în demne și nedemne, sănătoase și nebune. Feministele sunt văzute și mai puțin persoane decât femeile care nu-s feministe. Numai această expresie, femeia-bărbat arată, de fapt, că tu ca persoană ai fost educată să crezi în roluri de gen și tot felul de stereotipizări, să crezi că unele lucruri sunt exclusiv pentru bărbat și că tu, ca femeie, nu ai dreptul la ele, ba chiar că este nefiresc, anormal să le vrei.

Apoi, această afirmație, că feministele urăsc bărbații, arată alte probleme: dacă feministele urăsc bărbații, cum se face că în lume milioane și milioane de bărbați ucid, violează, răpesc femei? Cum se face că în lume există în continuare milioane de femei fără drepturi? Cine pe cine urăște și ale cui sunt aceste acțiuni și ce a făcut bărbatul alb în istorie? Pe de altă parte, teama asta de feminism vine și din ideea inoculată că feminismul va corupe literatura și că literatura feministă nu e literatură. Fundamentul literaturii este fantezia masculină, fantezie pe care unele femei au internalizat-o, fantezie care apără dominația bărbatului alb, fantezie care exclude diversitatea și culturile, fantezie care ține cu dinții de tradiția oprimatoare și o vrea înapoi.

După ce suspinăm nostalgici când spunem că nu mai trăim vremurile de altădată: după tradiția literară misogină, violentă, homofobă, rasistă, după secolele în care femeia nu avea ce căuta într-o bibliotecă, școală, redacție, juriu, Parlament?

Medeea, mulți te consideră o poetă controversată. De ce curajul tău de a fi o voce pentru cele reduse la tăcere este interpretat negativ? Cât de mult contează părerea cititorilor pentru tine?

În primul rând, pentru că sunt femeie, iar conform învățăturilor patriarhale, femeia trebuie să-și știe locul, să fie supusă și mută, să lase bărbatul să decidă și să vorbească pentru ea. Femeia trebuie să spună ceea ce a fost învățată să spună, ceea ce bărbatului îi convine să audă, să îi facă pe plac, să fie decor și papagal, să nu vorbească despre ea, ci despre el. Reducerea la tăcere a femeii este istorică și cuprinde foarte multă violență.

Umanitatea și literatura înseamnă în continuare bărbatul alb, de aici vine această furie: se apără superioritatea masculină, dominația, unicitatea și meritul bărbatului, păstrarea poziției și îndreptățirii lui. Furia bărbaților albi față de reușita, independența femeii, se vede în fiecare zi pe internet, în viața de zi cu zi, în declarațiile deputaților, purtătorilor de cuvânt ai bisericii sau partidelor, în titlurile ziarelor, furia bărbaților albi este confundată de aceștia cu dreptul la exprimare. În această încercare de apărare și de reducere a disconfortului creat de confruntarea cu altă realitate, se vrea restabilirea ordinii, iar această ordine înseamnă imaginarul sexist, rasist, homofob, imaginarul violenței etc.

Umanitatea este diversitate. Iar pentru rasa albă, adică pentru mulți dintre noi, diversitatea este echivalentă cu o traumă, pentru că am fost făcuți să credem că rasa albă înseamnă universalul. Suntem educați/te în continuare să considerăm ca fiind ofensiv dreptul femeii de a vorbi, iar asta este o problemă structurală. Când transgresezi acest rol prestabilit ești pedepsită, iar prin această pedeapsă, care și ea este plină de violență, se încearcă restabilirea controlului și punerea femeii la locul cuvenit: este transformată din nou într-o problemă. Nu femeia este problema, nu minoritățile sunt problema, cum am fost făcuți și făcute să credem, am făcut din acestea o problemă pentru a scuza comportamente abuzive, o educație disfuncțională, pentru a justifica oprimarea și exploatarea istorică, pentru a continua această moștenire.

Reducerile la tăcere ale femeilor sunt diverse, numeroase, complicate, și implică nu doar statutul social, ci și rasa/etnia, identitatea sexuală etc. E nevoie de cât mai multe voci, diverse, dar pentru asta trebuie să întrerupem tiparele ordinii prestabilite, să examinăm realitatea consensuală, să creăm spațiu pentru femei ca astfel să poată vorbi, un spațiu în care să nu fie hărțuite și discreditate, batjocorite sau chiar reduse din nou la tăcere. Părerea cititorilor și cititoarelor contează atât timp cât aleg să-și împărtășească cu respect experiențele pe care le-au avut citindu-mi cărțile.

Cum privești absența autoarelor din manualele școlare și ignoranța sistemului educațional față de subiecte precum feminismul și nu numai?

Absența asta a autoarelor nu e doar o absență oarecare, minoră, o omitere involuntară. Este o excludere istorică și cu intenție. Ce ne face asta nouă, fetelor, dar și băieților, este că ne distruge sensul realității, identității. Susține și menține o conștiință națională în această paradigmă: literatura este masculină și albă. Băieții pășesc într-o lume care știu că este a lor, că le aparține, nu o pun în discuție, ei sunt văzuți ca ființe, experiența lor este considerată universală și umană.

Când te uiți în manuale, vezi, în cel mai bun caz câteva autoare prin note de subsol, exerciții, lecturi opționale; asta transmite și întărește mesajul că locul femeii nu e în artă sau oricare alt domeniu, că e nepotrivită, sau, din contră, excepțională. Ce face asta, din nou, fetelor, în special, este că le înstrăinează de ele, de o istorie a femeilor despre care nimeni nu le spune și despre care nu învață; întărește prejudecăți cu care deja copiii vin la școală. Fetelor rome le face și mai mult rău, ele sunt obligate să se identifice cu o istorie albă, oprimatoare, pe de altă parte, propria lor literatură, cultură le sunt respinse, interzise.

Le face pe fete să se simtă, după ce deja li s-a spus, că-s inferioare, incapabile. Orice ar face, oricum nu sunt credibile, le face să creadă că nu au viitor și că nici nu trebuie să aibă. Ce li se transmite este că nu sunt recunoscute ca cetățene și ființe, căci cei care sunt recunoscuți ca cetățeni și ființe, li se respectă imaginea, demnitatea, contribuțiile, drepturile. Băieții vin cu privilegiile genului și istoriei, al influenței, credibilității și autorității. Această absență ne modifică percepția, felul în care ne uităm la lume, felul în care lumea răspunde: nu avem unde să ne oglindim și cine să ne oglindească. Sau ceea ce vedem, sunt reprezentări corupte. Asta modifică și întărește, firește, și percepția băieților.

Pe de altă parte, lipsa unei diversități în literatură, ne menține în continuare în ignoranță, ne face să nu ne vedem propria culoare, să facem din alții o problemă. Începi să vezi foarte clar, de la un moment încolo, că educația care spune că-ți vrea binele, că țara care spune că îi pasă de tine, nu îi pasă, nu te vrea, nu te recunoaște, nu-ți recunoaște istoria, contribuția, capacitatea, potențialul.

Nu te lasă să fii și să participi, viața ta ca fată nu contează, ești considerată inexistentă sau folosită atunci când este vorba de a întări prestigiul scriitorilor sau țării.

Nu vrem feminism în școală, pentru că asta ar însemna că am începe să gândim, iar sistemul este făcut astfel încât să te facă să nu gândești, să nu chestionezi nimic. A învăța despre feminism, ar însemna să chestionăm și să deconstruim o întreagă istorie. Ori educația merge exact în sensul opus, de ascundere, mistificare, idolatrizare, nostalgie, păstrare de privilegii. Exact ca în cazul copiilor neglijați de părinți, ceea ce transmit țara și educația este că fetele, fetele rome nu sunt suficient de importante pentru a fi educate, informate, luate în cosiderare.

Am auzit de atâtea ori că nu avem autoare, că nu sunt suficient de bune, nu este așa: le avem, dar au avut ele aceleași șanse ca autorii? În ce fel am educat fetele de-a lungul acestor secole? În ce fel am educat băieții și fetele astfel încât să creadă asta? De ce am transformat lumea într-o supremație a bărbatului alb și acum ne facem că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic?

Pe de altă parte, Hortensia Papadat-Bengescu a fost eliminată din manuale sub pretextul că scrie prea dificil pentru copii; dar ceilalți scriitori incluși în manuale nu scriu prea dificil pentru copii? Problema este alta: când toată viața ta de elev/ă ești educat/ă să citești doar literatură scrisă de bărbați albi, când doar asta ți se predă și doar această literatură este analizată și considerată demnă, când ajungi să dai peste o autoare, ți se pare bizară. Până la ea nu ai fost învățat/ă nimic despre literatura scrisă de femei, despre istoria și drepturile femeilor, nimic despre literatura scrisă de femei rome și despre istoria și cultura lor, nici nu te gândeai că femeile scriu sau că ar avea dreptul să scrie. În toată viața ta de elevă/ liceeană nimeni nu ți-a deschis acest proces: să te vezi și să fii reprezentată.

Sigur că Hortensia Papadat-Bengescu pare bizară, inadecvată, nu te recunoști în ceea ce scrie, încerci să adaptezi și să alterezi literatura ei la ceea ce ai fost învățată: să fie ca literatura scrisă de bărbați care îți e familiară, care-ți pare naturală. Fetele rome nu au nici măcar asta. În ce fel scriem acum literatură, dacă nu am confruntat și discutat nimic din toate acestea? Și care-s șansele noastre așa-zis egale când trăim într-o societate și educație segregată?

Dacă nu știm ce s-a întâmplat în istorie, dacă ne facem că uităm sclavia, rasismul, misoginia, homofobia, antisemitismul etc., dacă nu ne cunoaștem scriitoarele în diversitatea lor și a contribuțiilor lor, dacă nu avem o privire complexă asupra culturilor care au format această țară, cine suntem? Și cum sperăm că vom supraviețui ca țară în asemenea ignoranță, apatie, corupere și mistificare?

Privitor la introducerea educației sexuale în școli, care este atitudinea dumneavoastră față de această schimbare? O consideri benefică sau crezi că, din contră, va solidifica anumite convingeri și ideologii sexiste?

Eu o consider o schimbare benefică și necesară, contează cum e făcută, de către cine, cum sunt transmise informațiile și dacă aceste informații au la bază prejudecăți, roluri de gen etc. Copiii nu sunt obiecte, nu sunt proprietatea statului, a părinților sau a Bisericii, au drepturi, ceea ce iată, în 2020 pare ceva de neconceput pentru mulți români. Pe de altă parte, generațiile trecute stau ca exemplu de vieți distruse, dar nu doar ele, ci și ceea ce se întâmplă în prezent: suntem oricând gata să încălcăm drepturile altcuiva.

În continuare suntem educați/te să ne percepem ca neavând corp sau doar anumite părți ale corpului, să nu ne cunoaștem propriul corp, să ne temem de el, să îl vedem murdar, problematic, rușinos, interzis, să vedem ca fiind acceptabile doar anumite corpuri; toate astea ne lasă nu doar pradă abuzurilor, dar ne și învață să nu recunoaștem abuzul sau să îl justificăm, ne învață să vedem discriminarea ca educație și să o slăvim. Suntem învățați să credem că nu avem drepturi, dar că alții au dreptul asupra noastră, nu ne înțelegem propriile drepturi și neînțelegându-ne, necunoscându-ne propriile drepturi nu le înțelegem nici pe ale altora.

Cumpără de pe Cartepedia cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Cărturești cartea Medeei Iancu!
Cumpără de pe Emag cartea Medeei Iancu!

Consideri că generațiile tinere vor câștiga lupta împotriva sexismului și conservatorismului? Crezi că tabuurile de azi vor mai fi privite în acest fel și peste zece ani?

Unele dintre aceste tabuuri, da, cred că vor exista și peste zece, douăzeci de ani. Și sexismul și misoginia, rasismul, homofobia etc. au evoluat de-a lungul timpului și vor continua să evolueze, vor deveni din ce în ce mai subtile, mai adaptabile. Cu cât le ascundem mai mult, cu atât vor deveni mai normalizate și mai puternice, mai “naturale.” Lupta nu cred că va fi câștigată atâta timp cât nu vom fi educați/te în acest sens, atâta timp cât doar unii vor fi văzuți ca persoane, atâta timp cât doar unii vor fi îndreptățiți să aibă drepturi. “Munca” care se face la nivel național, educațional, este de normalizare, nu de chestionare.

Ne supărăm când suntem numiți misogini, sexiști, rasiști, homofobi etc., ne apărăm imaginea, privilegiile, credem că doar oamenii răi pot fi misogini, rasiști etc. Cu cât negăm aceste realități, cu atât vom fi mai segregați, mai toleranți cu discriminarea, violența etc., cu atât mai mult le vom reproduce și justifica. Copiilor li se formează prejudecățile de la câteva luni, s-au făcut nenumărate studii, de la celebrul experiment făcut de Kenneth și Mamie Clark, în anii 1940, care folosea păpuși albe și de culoare pentru a vedea efectele rasismului și segregării asupra copiilor de culoare.

În acel experiment, toți copiii au ales păpușa albă, considerând-o ca fiind bună, frumoasă etc. Acest experiment ne poate ajuta să vedem și astăzi efectele segregării și rasismului, sexismului, dar și să vedem cât de mult ne-am văzut reprezentați în jucării în copilăriile noastre, cât de mult alb am văzut pe chipurile din fața noastră, în școală, în cărți, filme, desene etc., dar și ceea ce le facem altora și nouă înșine.

„Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma” – Opinia unei adolescente despre Colo

"Publicat în 02/06/2020" "în Păreri și opinii" "de POV21"

„Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma” – Opinia unei adolescente despre Colo

Ascult cuvintele lui Alexandru Bălan și mă simt terifiată. Terifiată pentru că acest individ are o vizibilitate online uriașă, pentru că este privit de o generație naivă și considerat un model, pentru simplul fapt că există și perpetuează o mentalitate bolnavă. Nu învățați femeile cum să se îmbrace, educați bărbații să le respecte!

Colo există în fiecare „mascul alfa” privilegiat, ignorant și needucat.

Am 16 ani, la fel ca fata despre care Colo susținea că merita violată pentru că era „provocatoare” și mă tem, nu doar pentru că sunt martora acestei realități, dar și pentru că sunt o parte din ea. Mă tem pentru că societatea ignoră și chiar tolerează ce ar trebui, de fapt, pedepsit. Mă tem pentru că așa-zisa „evoluție” spre care vrem să credem că ne îndreptăm este, în realitate, un regres uriaș. Nu putem spune că suntem open-minded și nici nu ne putem numi o societate modernă în momentul în care justificăm violul, violența asupra femeilor, sexismul și nu numai.

Deținătoare de uter fiind, suntem considerate responsabile pentru incapacitatea masculină de a și-o ține în pantaloni.

Suntem țara care refuză introducerea educației sexuale în școli și totodată, țara care prezintă o toleranță enormă față de viol. Alegem să blamăm victimele și să protejăm agresorii, să le justificăm acțiunile și să rămânem indiferenți în fața nedreptăților. Catalogăm comentariile sexiste, denigrante și instigările la violență și viol drept „glume”, după care le spunem celor care se opun acestei mentalități că „nu înțeleg caterinca”. Dacă noi nu înțelegem acest umor negru, aceste eșecuri ale societății nu înțeleg drepturile fundamentale ale omului.

Cei care împart același neuron cu Alexandru Bălan nu cunosc sentimentul de a merge singuri pe stradă, cuprinși de teama că în orice moment ar putea fi victima unei agresiuni sexuale, indiferent de ce poartă.

Nu înțeleg presiunile sociale de a arăta și de a te purta conform unor anumite standarde, pentru a nu fi privite ca „panarame” care „o caută”. De ce nu educăm bărbații să respecte femeile, dar în schimb, le învățăm pe ele cum să se îmbrace?

Tăcerea reprezintă susținerea agresorului.

Privind impasibili atitudinea lui Colo și a celorlalți impotenți moral ca el, nu suntem cu nimic mai buni. Dacă alegem varianta ignoranței, suntem la fel de responsabili și la fel de implicați în problemă precum cei care au creat-o. Părerile de rău sunt tardive și inutile, la fel ca încercările lui Alexandru Bălan de a demonstra că deși promovează violul, clipurile sale sunt, de fapt, educative, încurajând tinerii să-și termine studiile și să nu consume alcool. Well, that solves everything!

Colo nu regretă nimic, nu și-ar fi cerut niciodată scuze dacă imaginea lui nu ar fi fost în pericol și nu ar fi pierdut sponsori și bani. Spun asta pentru că în ultimul clip de pe YouTube pozează în această persoană schimbată, cu valori morale, ce manipulează fără succes situația, încercând să atragă atenția asupra sfaturilor bune pe care le oferă urmăritorilor săi tineri. Too bad it’s all for show, pentru că în comentariile de pe Instagram, același om care „și-a înțeles greșeala și își asumă” susține în continuare că totul este o glumă și că „îi pare rău pentru cei care nu știu de caterincă”. Mai mult decât atât, comentariile celor care sunt de acord cu el sunt și mai îngrijorătoare.

Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma.

După ce afirmă clar că dacă nu ar avea iubită, ar viola toate fetele de 15 ani, nu mai poate pretinde că valorile sale reale sunt altele. Susține că își iubește femeia „ca pe ochii din cap” și că o respectă, dar continuă prin a descrie o sclavă modernă, pentru că exact așa cum a spus, „gătește, calcă, face curat; e o mină de aur”. Mă întreb dacă ar mai iubi-o la fel dacă nu l-ar menaja ca pe un copil. Probabil că nu.

Colo nu este nici primul și nici ultimul prădător sexual care-și hrănește instinctele animalice cu decolteul unei minore.

Trista realitate este că Alexandru Bălan este doar una dintre multele ființe pseudo-umane care ne înconjoară și care propagă acest mindset respingător, care normalizează violul și supunerea femeii în fața bărbatului. Pentru sutele de femei violate zilnic în România și pentru miile din întreaga lume, raise your fucking voices, exprimați-vă opiniile și nu vă opriți până când acestea vor fi ascultate, pentru că altfel, așa cum am mai spus, nu suntem cu nimic mai presus.

Vrei să afli mai multe opinii despre ceea ce a spus Colo? Citește acest articol!

Cu și despre artă: Recenzia cărții „Sticletele”, de Donna Tartt

"Publicat în 01/05/2020" "în Recenzii/Cărți & Filme" "de POV21"

Tocmai pentru că romanul Donnei Tartt a reprezentat o controversă în literatura contemporană și a dezlănțuit un val masiv de critici, dar și de aprecieri, nu am ezitat pentru o secundă să îl citesc. „Sticletele” a fost un fel de magnet literar pentru mine și m-am simțit intrigată de multitudinea de păreri contradictorii, dar și de numărul oarecum intimidant de pagini. Cu toate acestea, am putut devora literalmente povestea abia la începutul carantinei, când am reușit, după mult timp, să mă eliberez de orice fel de distragere și responsabilitate.

Celebra carte câștigătoare a premiului Pulitzer capturează în rândurile sale complexitatea impresionantă și nebănuită a vieții și a naturii umane, surprinsă de Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani care supraviețuiește ca prin minune unei explozii neașteptate într-un muzeu de artă, în care își pierde mama și devine, fără să își dorească, posesorul unui tablou celebru – „Sticletele”, al pictorului olandez Carel Fabritius.Pasajele în care Theo rememorează imaginea idealizată a mamei sale conturează intensitatea relației dintre cei doi, pe care doar Donna Tartt o putea reda atât de fidel prin cuvinte. Moartea acesteia reprezintă pentru Theo o linie despărțitoare, care îl separă cu brutalitate de cea mai iubită ființă, a cărei amintire îl va urma asemenea unui ecou pentru tot restul vieții.

Cum era posibil să-ți fie dor de cineva așa cum îmi era mie dor de mama? Tânjeam atâta după ea, încât aș fi vrut să mor: o nevoie fizică, materială, ca de aer sub apă.

Scena exploziei pune accentul pe descriere și evidențiază meticulozitatea cu care autoarea combină trivialitățile realității cu propriul univers fictiv. Imaginile vizuale create de aceasta sunt vibrante, chiar marcante și te poartă negreșit alături de Theo prin labirintul destinului său haotic. Deși are caracterul unui bildungsroman, cartea poate fi privită și ca un manifest împotriva superficialității, care ne reamintește să privim dintr-o altă perspectivă, să căutăm o semnificație în tot ce ne înconjoară și să valorificăm fiecare moment, fiecare senzație, fiecare obiect – oricât de insignifiant ar putea părea.

Pe parcursul celor o mie de pagini, dragostea pentru artă și solemnitatea acesteia se unesc cu profunzimea aproape neinteligibilă a firii umane. Schimbările tumultoase de peisaj din viața lui Theo contribuie la devenirea acestuia, îl ajută să se regăsească pe sine, să înțeleagă și să accepte moartea, să-și confrunte demonii și să descopere grandoarea imortalității, prizonieră într-o lume efemeră.

Și chiar în clipa când murim, când ne ridicăm din materia organică și ne afundăm înapoi, ignobil, tot în ea, este o glorie și un privilegiu să iubim ceea ce Moartea nu poate atinge. Căci, dacă acest tablou a fost urmărit de dezastru și uitare de-a lungul timpului, la fel de statornic l-a urmat și iubirea. În măsura în care este nemuritor (și este), reprezint și eu o mică parte, ardentă și imutabilă, din această imortalitate. El există: și continuă să existe. Iar eu adaug propria mea iubire la istoria oamenilor care s-au îndrăgostit de lucrurile frumoase, care le-au scos din foc, au răscolit după ele când erau pierdute și au încercat să le salveze, chemând cu ardoare din rămășițele timpului către următoarea generație de iubitori ai frumosului și mai departe.

Trecerea timpului în „Sticletele” este naturală, autoarea insistând asupra momentelor definitorii pentru evoluția personajelor, acordând o atenție deosebită detaliilor care conturează caracterele și poveștile acestora. Ritmul narațiunii este firesc, pe alocuri lent, tocmai pentru a putea trăi și simți alături de personaje; pentru a le putea observa dezvoltarea în „timp real”, pentru a le analiza fiecare gând, trăire, emoție.

Revenind asupra tabloului, pictura lui Fabritius reprezintă un simbol pentru acest roman, portretizând o pasăre mică, emblemă a primăverii, fecundității și răbdării. Astfel, „Sticletele” Donnei Tartt ne vorbește despre puterea imaginilor în contemporaneitatea lipsită de profunzime, despre meditație, răbdare și prețuire; despre valori, iubire și pierdere.

Romanul acesta nu este doar o ficțiune, este o incursiune în lumea artei și a descoperirii de sine. Este cartea din care simți că faci parte, cartea care te cuprinde între paginile sale și care într-un final, te eliberează, dar nu fără a-și lăsa amprenta asupra ta.Mai multe despre autoare, despre ce a inspirat-o să scrie „Sticletele” și multe altele, puteți afla chiar de la Donna Tartt, citind acest interviu.

Interviu: Călătorie în lumea muzicii clasice cu soprana Isabela Stănescu

"Publicat în 10/04/2020" "în Interviuri/Dosarul Săptămânii" "de POV21"

În momente dificile ca cele pe care le trăim acum, dezrădăcinați parcă din rutina zilnică și din tot ceea ce considerăm firesc în viețile noastre, cu toții ne refugiem în artă. Și astfel, ne petrecem zilele rătăcindu-ne printre pagini de cărți, scenarii de film și note muzicale. Așadar, zilele trecute am avut plăcerea de a discuta cu Isabela Stănescu, finalistă a sezonului trecut „Românii Au Talent”, interpretă de muzică clasică și nu numai. Fostă elevă a Liceului de Artă „Victor Brauner” din Piatra Neamț, actuală studentă la Universitatea Națională de Muzică din București și câștigătoare a numeroase premii, Isabela ne povestește despre începuturile carierei sale, despre provocări, experiențe memorabile și ne împărtășește din viziunea ei asupra muzicii clasice și a felului în care aceasta este percepută în România.

Î: Bună, Isabela! Povestește-ne despre începuturile tale în muzică. Cum ți-ai descoperit această pasiune și cine te-a motivat și susținut în toți acești ani?

R: Muzica a fost și va rămâne prima mea dragoste. Ignorând faptul că mereu am fost un copil muzical, unul destul de vocal, care cânta tot ce auzea, primul meu contact cu muzica a fost în 2007, când am fost înscrisă (mai mult sau mai puțin întâmplător) la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț, unde am studiat pianul ca instrument principal, din clasa I până în clasa a VIII-a. Bineînțeles că am fost super fascinată de tot ce se întâmpla în jurul meu, și nu vreau să mă laud, dar eram cea mai dornică să învăț dintre toți. Poate pentru că nu am făcut niciodată o grădiniță și nu știam cu ce se mănâncă genul ăsta de „colectivism educațional”, haha.

Am descoperit că iubesc muzica atunci când am tot început să aud cuvântul „talent” în jurul meu. Toți profesorii spuneau că sunt foarte talentată și să mă țin bine de ceea ce fac. Cred că au avut dreptate. Însă a devenit o pasiune când am descoperit muzica în starea ei pură. Aveam 7 ani și un monitor acasă, antic. Îmi petreceam ore în șir pe YouTube. Din click în click, am descoperit tot soiul de muzică, de la cea clasică pe care o ascultam pentru a învăța mai ușor la școală, până la muzica rock, pop, preferații mei fiind trupa The Beatles și Michael Jackson. Mă uitam la interviurile și documentarele lor.

Nu înțelegeam mare lucru din ce nebunii spunea naratorul că făceau starurile rock, dar mai bine așa. Am văzut ce înseamnă să fii muzician, compozitor, interpret. Pur și simplu m-am îndrăgostit și mi-am spus „clar, asta vreau să fac”. Repet, aveam 7 ani. Și pentru că, deși făceam pian, îmi plăcea să cânt și cu vocea, așa că la 14 ani am început să aprofundez mai multe și în acest domeniu: canto. Aveam de ales între canto tradițional și canto clasic. Neavând tangențe cu muzica populară, ghici ce am ales, haha. Nu am renunțat la pian, totuși. L-am trecut ca instrument secundar.

În decursul celor mai importanți 12 ani din viața mea, mi-au fost mentori profesoara mea de teoria muzicii, Ioana Ciobanu, profesoara mea de canto, Narcisa Pavel, dirigintele meu, Adrian G. Romila, dar și mulți alți oameni cu care lucrez în prezent și care mă ghidează cu grijă: actuala mea profesoară de canto, Bianca Manoleanu, alături de domnișoara Raluca Ouatu, pianistă, dar și maestrul dirijor, Valentin Gruescu.

Î: Cânți și la alte instrumente? Ce alte hobby-uri mai ai, pe lângă muzică?

R: Cânt și la alte instrumente: pian, tobe, ukulele, mai cochetez și cu fluierul ciobănesc. Ideea e că dacă te pricepi la teorie muzicală, poți să o aplici pe orice instrument. Nu evit să pun mâna pe orice alt instrument văd: bass, chitară, vioară, trombon. Mă gândesc serios să încerc flautul. Cu vocea, mai cochetez pe jazz.

Mai am și alte pasiuni: ador filosofia, psihologia, literatura, cinematografia. Îmi place mult să mă joc cu cadrele foto-video. Am avut și o emisiune radio în 2019, acolo mi-am descoperit și dorința de a vorbi în public.

radio

Î: Care crezi că a fost cel mai dificil moment pe care l-ai întâmpinat în cariera ta și de ce? Cum l-ai depășit?

R: Cel mai dificil moment din cariera mea? Doamne, sincer, nu știu. Totul e dificil, e muzică clasică. Unul din ele a fost când trebuia să fac o piesă dintr-un oratoriu de Haendel, groaznic de grea. Era o pagină care nu voia să iasă deloc. Olimpiada de muzică se apropia, piesa încă nu ieșea. Cedam nervos, eram agitată. Îmi dădeam partitura de cap. După numeroase ore de studiu în care mi-am spus că nu pot să o fac, am ieșit afară, am tras aer adânc, m-am calmat, și mi-am spus „haide, ia o pauză”.

Un weekend nu m-am atins de ea deloc. La prima repetiție cu pianistul, a ieșit piesa fără să vreau. Am plâns de fericire. A fost cea mai grea piesă pe care am făcut-o vreodată, a venit la pachet cu nervi, descurajări, nopți nedormite, oboseală, stres, cedări nervoase. Am reușit să trec de ele cu perseverență și ambiție.

Isabela Stănescu

Î: Cum ai descrie experiența participării la Românii Au Talent? În ce privințe te-a schimbat, modelat, această competiție?

R: Experiența „Românii au Talent” e de neuitat. E superb ce se întâmplă pe scena aia. E foarte diferit de ceea ce fac eu de obicei: aplauze – mă înclin – cânt – aplauze – mă înclin – plec. Aici, nu pot descrie cum ți se taie genunchii de emoție când se ridică în picioare o sală întreagă. Experiența RAT m-a învățat să ies din zona mea de confort.

Nu m-a schimbat prea mult, sunt același copil care își găsește fericirea pe scenă și atât. Mesajele pe care vreau să le transmit sunt destul de evidente. Am vrut să fie mai mult decât un act artistic. Am vrut să fie un manifest pentru evoluția comunității rome, dar și un manifest anti-rasism, arătând că se poate și altfel. Chiar dacă nu am câștigat concursul, am câștigat inimile oamenilor și încrederea lor în mine, și asta e tot ce contează.

Romanii au talent

Î: Vorbește-ne puțin și despre planurile tale de viitor. Unde te vezi peste zece ani? Ai un plan bine stabilit pe care ai vrea să îl împlinești?

R: Peste 10 ani mă văd făcând tot muzică. Altceva în afară de muzică nu știu să fac și nu vreau să fac. Dacă mă pui să îți scanez ceva la o casă de marcat, nu-mi iese mai mult ca sigur. Dacă mă pui să îți cânt o arie de Puccini, ei… altă viață, o fac și în somn. Dacă nu făceam muzică, sigur m-aș fi dus la cinematografie. De aici s-a născut și pasiunea pentru compoziție de muzică de film. Vreau să ajung și acolo, neapărat. E unul din obiectivele mele. Dar, în mare parte, mă țin de operă. Am multe obiective. Să evoluez ca artist liric din punct de vedere tehnic și interpretativ. Vreau să bifez câteva scene la care visez: Teatrul Bolșoi, Opera Garnier, Opera din Berlin, Opera de stat din Viena, Metropolitan Opera, etc.

Î: Care este părerea ta legat de felul în care muzica clasică este percepută în România? Consideri că este suficient de apreciată și promovată, mai ales în rândul tinerilor?

R: Consider că muzica clasică este foarte pozitiv percepută în România. Nici eu nu credeam asta acum câțiva ani, dar am văzut Ateneul, Opera Națională, Teatrul de Operetă, Sala Radio, toate cu săli la fel de pline. Surprinzător de pline. Chiar și în zile de miercuri, care nu se compară cu serile de concert din weekend. Și îmi crește inima să văd că și în țara noastră, unde muzica clasică e ușor subestimată, chiar sunt consumatori de cultură, mai mulți decât ai crede.

Suficient de apreciată și promovată în rândul tinerilor cu siguranță nu este, dar îmi pun speranța în elevii de la arte și studenții de la conservator. Este un gen destul de greu de ascultat, de asta s-a inventat „muzica ușoară”. Două strofe și un refren te prind mult mai ușor decât o Fugă de Bach cu formă polifonică, tonală şi monotematică, cu temă modulantă sau nemodulantă, care e cu siguranţă cea mai importantă creaţie arhitectonică a Barocului muzical, atât din punct de vedere al gradului de complexitate cât şi al caracterului tipic al discursului sonor, al semnificaţiilor estetice şi filosofice pe care acesta le conţine, fără de care nu s-ar fi ajuns niciodată la muzica de astăzi.

De asta nu cred că muzica clasică trebuie promovată în vreun fel, mai mult decât este. Ea are oricum publicul ei. Deși sunt sigură că o fetișcană care ascultă Ariana Grande ar fi foarte încântată să vină la un astfel de eveniment grandios, unde toată lumea e elegantă și privește pe scenă orchestra aia super numeroasă, cu un cor la fel de zdravăn în spate și o femeie într-o rochie trăsnet care zbârlește pielea de pe tine cu interpretarea ei. Atâta să își închidă telefonul. De tot. Fără Instagram, fără selfie-uri sau chestii de genul la concerte de muzică clasică.

Isabela Stănescu

Î: În final, ne-ai putea spune câteva cuvinte despre ce înseamnă artele pentru tine și de ce consideri că au o importanță deosebită?

R: După părerea mea, trăim într-o lume în care totul se face repede. Deși, când totul e făcut repede, e făcut de mântuială. Lucrurile nu se mai detaliază, nu se mai aprofundează, nu se mai fac bine. Tehnologia ne bagă într-o zonă de confort din care nu mai vrem să ieșim, și uite așa ne autodistrugem. Munca deja ni se pare anormală, nu mai știm ce e ăla efort pentru a obține ceva. Însă arta e unul din puținele lucruri din ziua de azi care necesită răbdare, timp, dar și multă muncă.

Arta ne mai salvează din autodistrugerea asta. Și consider că ar trebui mult mai apreciată, pentru că iată, sunt actori, pictori, scriitori, muzicieni, care fac artă pe un salariu de nimic (unii nici măcar pe ăla), și totuși, în vremuri grele, ne refugiem în filme, expoziții, cărți, muzică. Dacă medicul salvează trupul, artistul salvează sufletul. Trebuie doar să fim puțin mai conștienți de asta, și lumea ar fi mai recunoscătoare. În ceea ce mă privește pe mine, am încredere în steluța mea norocoasă.

Îi mulțumim Isabelei pentru că a acceptat acest interviu și pentru că ne-a dovedit că pasiunea și munca asiduă sunt cheia succesului, singura de care ai nevoie pentru a reuși. Întreaga echipă îi urează mult succes în continuare și așteptăm cu drag să o vedem, peste câțiva ani, împlinindu-și visul de a cânta pe marile scene ale lumii.

Elevii și profesorii sunt în aceeași echipă, dar numai în teorie

"Publicat în 02/04/2020" "în Dosarul Săptămânii" "de POV21"

Până acum mi-am petrecut mai mult de jumătate din viață în băncile școlii. Mi-aș dori să pot spune că îmi amintesc cu drag de învățătoarea mea și de profesori, dar nu este așa. În ultimii zece ani am întâlnit cadre didactice care m-au motivat, încurajat și care mi-au transmis și mie dragostea lor pentru materiile predate. Cu toate acestea, am avut și neșansa de a cunoaște profesori mult prea exigenți. Nu credeau în colaborare și comunicare, ci mai mult în obediență. Elevii și profesorii sunt în aceeași echipă doar când vine vorba de teorie.

Am fost dintotdeauna o persoană căreia îi place să se exprime și să dezbată idei. De aceea am fost adesea constrânsă de împrejurări să îmi reprim aceste instincte. Din teama de a nu fi percepută ca lipsită de respect față de profesorii mei. Chiar și părinții mă încurajau să ”stau în banca mea și să-mi păstrez părerile pentru mine”. Nici ei nu își doreau să dau de probleme. Dar totuși, de ce? Nu mi s-a răspuns niciodată concret. Am început astfel, să analizez problema de una singură. Am înțeles că suntem cu toții responsabili pentru această situație. Părinții, elevii și profesorii. Absolut cu toții.

Cumva, este deja știut faptul că foarte mulți părinți încurajează respectul excesiv și docilitatea în fața profesorilor. Desigur că acesta este doar unul dintre multele motive posibile. Cu siguranță știți cum funcționa învățământul românesc în perioada ceaușistă. Era un sistem bazat pe teamă și pe supunere. Încă de pe atunci, acest mod de gândire și-a lăsat amprenta asupra celor care au fost elevi în timpul comunismului. Bineînțeles că mai mult sau mai puțin voluntar, au reușit să le transmită și copiilor această frică internalizată de a se exprima și de a le fi egali profesorilor.

Asta mă face să mă întreb, când o să înțelegem că suntem cu toții în aceeași echipă?

Consider că rezolvarea oricărei probleme și cheia către relații sănătoase, indiferent de natura lor, o reprezintă respectul reciproc și comunicarea. Nu înțeleg de ce insistăm, ca societate, să trasăm această linie de demarcație între elevi și profesori. Să ne reamintească în fiecare moment de cât insignifianți suntem în fața dascălilor. Poate pentru că aceștia au o experiență de viață mai vastă, o pregătire academică mult mai bună sau pur și simplu pentru că așa este considerat necesar într-o instituție. Elevii sunt aparent orice, dar nu beneficiari.

Din teama de a nu le fi știrbită autoritatea, mulți profesori aleg să le impună elevilor limite foarte clare, prin care le îngrădesc libertatea de exprimare și în același timp, le induc un sentiment de inferioritate. Repercursiunile sunt uriașe și spun asta din propria experiență. Problema este că, de multe ori, unii profesori nu se opresc aici și simt să își demonstreze superioritatea nu doar prin atitudinea detașată și prin lipsa de comunicare și interacțiune, dar și prin violență – verbală și uneori, chiar fizică.

Copiii și profesorii au același scop, dar se întorc unii împotriva celorlalți.

Poate că ceea ce urmează să spun va suna inadmisibil pentru acei profesori care consideră că știu absolut totul și care se simt insultați atunci când un elev are curajul să își exprime o părere care diferă de a lor. Mă gândesc totuși, că școala ar fi un mediu mult mai plăcut dacă am încuraja faptul că putem învăța câte ceva de la oricine. Nu numai de la profesori. Cooperarea, discuțiile libere, dezbaterile și nu numai – toate acestea ar putea transforma sala de clasă într-un spațiu sigur, în care este o adevărată plăcere să-ți petreci timpul, alături de oameni care te respectă, care te tratează ca pe un egal și cu care poți împărtăși cunoștințe. Așadar, dacă în fond, elevii și profesorii urmăresc același lucru – dezvoltarea intelectuală și personală, de ce nu lăsăm acest scop comun să ne unească, în loc de a fortifica zidul dintre noi?

La finalul zilei, nu suntem nici elevi, nici profesori. Suntem simpli oameni.

Dacă ne-am lua puțin timp să ne gândim la faptul că mai presus de orice titlu și diplomă, suntem oameni, poate că am reuși să depășim această barieră. Aceasta nu face decât să împiedice procesul de învățare și să altereze relația dintre elevi și profesor. Avem cu toții responsabilități și probleme și chiar nu suntem atât de diferiți precum s-ar crede. Cu o cafea în mână, grăbiți și somnoroși după o noapte întreagă de studiu sau de corectat lucrări, facem tot posibilul să ajungem la timp la liceu. Să ne ducem la bun sfârșit sarcinile, fie că suntem elevi sau profesori. Ajungem în aceeași sală de clasă și cu toate acestea, ceva ne separă, iar acel lucru este mentalitatea.

Așadar, depinde de noi toți ce se va întâmpla mai departe. Putem forma o adevărată echipă și ne putem ajuta reciproc, dar numai dacă ne dorim. Deci, punem teoria în practică?

Dacă vrei să vezi ce importanță au profesorii în formarea elevilor, click aici!

Victimele abuzului în carantină – protejate de virus, dar nu și de violență

"Publicat în 30/03/2020" "în Psihologie & Relații" "de POV21"

”Stați acasă, în siguranță!” – sunt cuvintele pe care le auzim neîncetat în această perioadă critică, menite să atragă atenția cetățenilor în legătură cu situația problematică în care ne aflăm, dar și să încurajeze autoizolarea pentru a împiedica contactarea virusului și răspândirea acestuia. Din nefericire, pentru unele persoane, “acasă” este opusul unui spațiu sigur, ele fiind victemele abuzului în carantină.

Acum, mai mult ca niciodată, victimele abuzului domestic se află într-un pericol iminent.

Mai puțin evident și adesea privit cu ignoranță de către autorități. În momentul de față, este adevărat că singura armă de care dispunem împotriva pandemiei este carantina totală. Dar ce se întâmplă cu milioanele de femei din întreaga lume care locuiesc împreună cu agresorii lor, care riscă în orice moment să devină din nou prada partenerilor agresivi?

Este cert faptul că în timpul acestei pandemii, părăsirea domiciliului este posibilă doar în anumite condiții. Numărul femeilor care trăiesc această realitate cruntă va crește. Numărul absolut revoltător al cazurilor de violență fizică și emoțională împotriva femeilor reprezintă, pe lângă lipsa empatiei, respectului și umanității monstrului alături de care trăiesc, dar și indiferența și ineficiența de care autoritățile dau dovadă.

Exemplul cel mai potrivit pentru acest subiect este cazul unei tinere de 33 de ani din București.

Aceasta a decedat duminică, în urma internării cu hematom pe creier și ruptură de splină, după ce a fost lovită cu brutalitate de iubitul său. Deși Marina a fost dusă la spital chiar de acesta, tânăra a negat abuzul, spunându-le medicilor că a căzut și s-a lovit. Violența domestică nu are nuanțe și nu ține cont de aspecte precum vârstă, educație sau statut financiar, făcând astfel semnalele de alarmă să se piardă în peisaj. ”Aveau o relație de aproximativ 3-4 ani, l-am cunoscut personal pe partenerul ei la diverse evenimente și se purta impecabil, însă se pare că în spatele aparențelor se ascundea un adevărat monstru.”. Au fost cuvintele unei persoane apropiate din familia victimei.

Marina nu este nici prima și nici ultima femeie a cărei poveste de dragoste s-a sfârșit tragic.

Chiar și înainte de pandemie, situația nu era cu mult mai bună. Violența, teama, trauma – toate acestea erau prezente și atunci. Așadar, dacă până acum nu s-au luat măsurile necesare în acest sens, nu pot decât să mă întreb, ce șansă de supraviețuire mai au aceste femei acum? Privim în jurul nostru și observăm panica și anxietatea provocate de apariția acestui virus. În această situație de criză, când întreaga lume este cuprinsă de teamă, cine se mai gândește la victimele care vor mai apărea, dar nu din vina pandemiei? Acum, private de orice cale de evadare, chiar și temporară, de suport moral și de posibilitatea de a se elibera din coșmarul pe care îl trăiesc, ce se va întâmpla? Și mai important, câtora le pasă cu adevărat?

Cum putem ajuta în aceste momente dificile?

Tot ce putem face este să le fim alături persoanelor apropiate care se confruntă cu aceste probleme, să le sprijinim moral și să le reamintim că nu sunt singure. Poate pare nesemnificativ, dar abuzul fizic este întotdeauna însoțit și de cel emoțional. Astfel, empatia cuvintelor și gândul că au pe cineva care să le asculte și să le susțină moral pot ajuta și face o diferență mult mai mare decât simpla ignoranță și părere de rău neexprimată.

Puteți ajuta chiar dacă nu cunoașteți asemenea cazuri, prin simpla respectare a regulii impuse de oficiali. Dați dovadă de responsabilitate, rămâneți acasă, protejați-vă pe voi și pe ceilalți, iar în acest mod, poliția va putea acorda mai mult timp și atenție urgențelor care nu privesc pandemia de coronavirus. Sau cel puțin, așa ar trebui.

Mai presus de orice, trebuie să fim uniți.

Să fim solidari și să conșientizăm că în momentul în care noi așteptăm să ne părăsim casa pentru că suntem plictisiți și vrem să ne distrăm cu prietenii, cineva își dorește același lucru pentru a putea supraviețui și a-și putea recăpăta controlul asupra propriei vieți.

Dana Budeanu, te rog, oprește-te!

"Publicat în 27/03/2020" "în Păreri și opinii" "de POV21"

Nu știu câți dintre voi o urmăriți, dar cu siguranță cu toții ați auzit discutându-se despre fenomenul Dana Budeanu, distinsa doamnă care a pus pe jar social media în ultimele luni. Nu m-am declarat niciodată fana ei, dar recunosc că am privit cu amuzament activitatea ei de pe YouTube, pentru că era relativ haioasă, iar în unele contexte, chiar rezonam cu opiniile ei. Cu toate acestea, ultimul „verdict” m-a făcut să îmi schimb radical părerea despre tot ce reprezintă Dana Budeanu.

Bineînțeles că părerile sunt împărțite.

Foarte mulți o consideră un personaj și cred că exagerează anumite glume și comparații, pentru că intenția ei ar fi tocmai aceea de a scandaliza publicul prin păreri cât mai extremiste, exprimate în modul ei caracteristic, care reușește de fiecare dată să stârnească controverse. Tot aceste persoane au interpretat rubrica „Amețitele și mafioții” ca fiind o satiră despre societatea contemporană, bineînțeles, condimentată cu glumițe nesărate, care au încetat să mai fie amuzante și care au devenit acum adevărate insulte.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost minunat dacă ar fi stat așa lucrurile.

Din nefericire, totuși, încep să cred că Dana Budeanu nu joacă un rol și nu ironizează oamenii for the sake of entertainment, ci chiar pare că ea crede cu tărie în ceea ce spune. Probabil că vă întrebați de ce am ajuns la concluzia asta și ce m-a deranjat atât de tare, încât am ales să scriu un întreg articol despre acest subiect.

Dana are foarte multe păreri. Și e perfect în regulă, cu toții avem, dar diferența o face felul în care le exprimăm și așteptările pe care le avem de la oameni.

Este clar faptul că prin videoclipurile ei, Dana Budeanu încearcă să „educe”, într-un fel, și să influențeze oamenii, în așa fel încât să adopte mentalitatea ei. Ce este cu adevărat problematic este felul în care își expune teoriile superficiale și de multe ori, complet lipsite de raționament, despre cum ar trebui să arătăm și să ne purtăm, astfel încât să putem atinge așa-zisele standarde ale normalității și eleganței impuse de ea.

Nu, aici nu mă refer la celebra replică „Ce femeie e aia care bea bere?”.

Astăzi o să abordez câteva subiecte mai delicate, și anume violența domestică, masculinitatea toxică și inegalitatea de gen, pe care Dana Budeanu pare să le încurajeze din plin, deși încearcă să mascheze aceste instigări ca fiind „figuri de stil”, cum le numește în ultimul videoclip. Poate că glumește, poate că nu. Cert este faptul că oricât de amuzantă te-ai vrea, oricât de mult ai încerca să scandalizezi mulțimea cu opiniile tale, există limite. Limite pe care, cred eu, Dana le-a depășit de mult. Citez: „Bă, prima dată când te-a certat aia, te-a persiflat sau ți-a răspuns în nas, la vreo masă în public, undeva, jap! De față cu toată lumea. Japul nu e ceva rău, zici că ți-a scăpat mâna. […] În secunda doi, iau aminte și amețitele celelalte. Tu o faci pentru binele comunității. Cum ai altoit-o pe ea, cum ai instaurat teroarea”.

Nu cred că aceste cuvinte au nevoie de explicații suplimentare din partea mea pentru că, pentru Dana Budeanu, este perfect normal ca masculul să își dezlănțuie „instinctul masculin” de a-i trage câte una femeii atunci când vorbește prea mult sau îl nemulțumește în vreun fel. Este aproape de necrezut faptul că acest „model al societății”, așa cum se pretinde, este căsătorită, are copii, cărora se presupune că le oferă o educație.

A nu se înțelege că pun la îndoială calitățile ei de mamă, însă sper doar că măcar față de copiii ei nu încurajează această idee de „femeie la cratiță și bărbat pe canapea”.

Înțeleg că nu este feministă, așa cum a declarat chiar ea și respect asta. Nu poți obliga pe cineva să creadă în ceva doar pentru că așa consideri tu că este normal. Chiar și așa, este o diferență enorma în a nu crede în egalitate dintre sexe în diverse contexte și între a nu respecta drepturile fundamentale ale omului.

Nu mă deranjează faptul că Dana este o persoană extremistă și sexistă. Nu este nici prima și nici ultima.

Problema este că, având notorietatea pe care o are, nu este urmărită doar de o anumită categorie de vârstă și de oameni. Vorbim despre faptul că trăim totuși într-o eră a tehnologiei și a informației, în care copiii au acces la platformele de social media de la vârste foarte fragede, când nu au maturitatea necesară pentru a putea discerne ce este potrivit, moral și educativ. Vorbim despre adolescenți și tineri care poate au fost crescuți de părinți cu același tip de mentalitate, iar urmărind „verdictul” Danei, nu fac altceva decât să își întărească convingerile împrumutate involuntar din familie. Mai departe, știm ce se întâmplă. Știm care este situația violenței domestice în țara noastră și știm foarte bine că nu multora le pasă suficient încât să se implice și să încerce să schimbe această realitate dură pe care prea multe femei o trăiesc.

Nu spun că Dana Budeanu este responsabilă pentru procentul înfiorător al violenței domestice în România.

Spun doar că este o persoană publică și are o anumită influență asupra celor care o urmăresc. Poate că ar fi timpul să se folosească de această notorietate într-un mod inteligent și responsabil, în loc de a răspândi în mod conștient negativism și imoralitate.

Înainte de a încheia, aș vrea să mai spun câteva cuvinte despre felul în care Dana încurajează masculinitatea toxică prin aproape tot ce spune. Cumva, în viziunea ei, dacă un bărbat merge la cumpărături sau dacă gătește, este un sclav. Dacă își tratează cu minimul de respect și afecțiune iubita în public, este un fătălău. And it goes on and on. Înțeleg glumițele, înțeleg exagerările, dar e suficient! Nu îmi doresc să detaliez mai mult de atât, pentru că nu aș vrea ca acest articol să fie interpretat ca o jignire la adresa Danei Budeanu.

Aceasta este simpla mea părere și mai departe, you decide where you stand on this subject.

Mai multe despre ce cred tinerii în legătură cu Dana Budeanu, găsiți aici!

Sursa foto: YouTube

Top 5 filme de văzut în perioada de autoizolare

"Publicat în 15/03/2020" "în Cărți & Filme" "de POV21"

Mulți dintre noi ne confruntăm cu monotonia și plictiseala care vin la pachet cu situația cauzată de acest virus, care a adus panică în toată lumea. Poate că nu vă încântă ideea de a pierde atât de mult timp acasă, fără prieteni și fără prea multe opțiuni de a vă petrece timpul liber, dar din fericire, sunt aici să împărtășesc cu voi câteva dintre filmele mele preferate pe care le-am revăzut în ultimele zile și care au făcut această autoizolare mult mai suportabilă și chiar plăcută, aș zice. Deci, astăzi vă fac cadou… Top 5 filme de văzut în perioada de autoizolare!

Dacă nu aveți un TV fain ca să le vizionați, nu vă faceți griji, nu trebuie să ieșiți la shopping. Aici avem soluția!

Așadar, înainte de toate, aș vrea să vă reamintesc, mai ales elevilor și studenților, că aceasta nu este o vacanță. Ideea autoizolării este o măsură de precauție pentru ca voi să fiți în siguranță, departe de posibilitatea de a contacta și răspândi acest virus. There’s no need to panic, doar fiți responsabili, evitați să ieșiți din casă dacă nu este absolut necesar, aveți grijă de igiena voastră și profitați de timpul liber pe care îl aveți la dispoziție, aveți mai multe lucruri de făcut decât credeți.

1. Call Me By Your Name (2017)
Gen: Drama, romance

Un film absolut superb, care a reușit să mă poarte în Italia anului 1980, într-o poveste de dragoste atât de sinceră și emoționantă. Directorul Luca Guadagnino a reușit să mă transpună cu totul în tabloul său, în care iubirea este mai presus de gen, vârstă și orice alt aspect. Pe lângă povestea sfâșietoare și decorul splendid, ce m-a impresionat în mod deosebit a fost chimia dintre Armie Hammer și Timothée Chalamet, protagoniștii filmului. Dacă vă va plăcea filmul, atunci cu siguranță veți vrea să citiți și cartea, cu același titlu și la fel de bună ca ecranizarea, dar care dezvoltă ceva mai mult povestea de dragoste și bineînțeles, o intensifică.

2. Gone Girl (2014)
Gen: Drama, mister, thriller

Într-o notă ceva mai diferită, următoarea recomandare este o poveste dramatică și intensă, bazată pe o poveste reală și dură. Dacă vă pasionează misterul și vă place să urmăriți detaliile unui film, atunci ”Gone Girl” este alegerea perfectă. Astfel, aflăm povestea tulburătoare a unui mariaj ce se destramă, urmat de dispariția enigmatică a soției, interpretată impecabil de actrița Rosamund Pike. Și cum de fiecare dată principalul suspect este soțul, întregul film urmărește atât trecutul, cât și prezentul celor doi, în încercarea de a ilustra personalitățile personajelor și de a demonstra că aparențele sunt cu adevărat înșelătoare.

3. Marriage Story (2019)
Gen: Comedie, drama, romance

Ne aflăm în continuare tot la capitolul ”mariaj”, din câte se pare. De data aceasta, însă, vorbim despre ”Marriage Story”, un film despre care s-a discutat foarte mult anul trecut și care a câștigat chiar și un premiu Oscar. Deloc surprinzător, având în vedere povestea răscolitoare pe care o spune acest film. Adam Driver și Scarlett Johansson ne arată cât de fragilă poate fi o relație și cât de dureros poate fi un divorț, atât pentru cuplu, cât și pentru un copil, prins la mijlocul a doi oameni care au încercat totul pentru a rămâne ca la început, dar care au fost înfrânți de adevăr și de trecerea neiertătoare a timpului. Un film mult prea real, mult prea sincer, care reușește încă din primele minute să te acapareze și să-ți atingă cele mai sensibile puncte.

4. The Greatest Showman (2017)
Gen: Biografie, drama, musical

Un film pe care dacă nu l-ați văzut, trebuie să o faceți. Iar dacă l-ați văzut, probabil că vă veți dori să îl vedeți încă o dată. Vorbim, așadar, despre o poveste pe care cu siguranță o veți găsi emoționantă și motivantă, despre un adevărat vizionar, un om care la început nu avea nimic, dar care, în cele din urmă, a reușit să obțină totul: succes, bani și celebritate. Cu toate acestea, în drumul său pe covorul roșu, personajul interpretat de Hugh Jackman se lovește de zidul realității dure, descoperă care sunt lucrurile cu adevărat importante în viață și învață o lecție care îi marchează existența. ”The Greatest Showman” este unul dintre puținele filme, pe care, urmărindu-l, am trăit o multitudine de sentimente și care a rămas pentru mult timp cu mine, chiar și după final.

5. About Time (2013)
Gen: Comedie, drama, fantasy

Am păstrat ce era mai bun pentru final, așadar, pe ultimul loc în acest clasament se află ”About Time”, filmul pe care l-am revăzut de nenumărate ori și pe care cu siguranță îl voi mai vedea. Nu aș putea numi un singur lucru care mă atrage atât de mult la acest film, pentru mine are ”acel ceva”. Povestea de dragoste dintre personajele interpretate de Domnhall Gleeson și Rachel McAdams este cu adevărat cuceritoare, mai ales în momentul în care este îmbinată cu fantastica abilitate de a călători în timp a personajului principal, cu ajutorul căreia câștigă, pierde și mai ales, învață. Este recomandarea în care am cea mai mare încredere și sunt convinsă că veți adora acest film și că vă va aduce zâmbetul pe buze.

Acestea fiind spuse, sper să rezonați cu recomandările mele în materie de filme și să le considerați la fel de bune, precum am făcut-o și eu. Nu uitați să fiți precauți în această perioadă, să aveți grijă de voi și nu ezitați să-mi împărtășiți impresiile voastre în legătură cu aceste filme în comentarii!

De asemenea, mai multe filme mișto găsiți chiar aici!

LGBTQ+ în România: Cine suntem, ce ne dorim?

"Publicat în 25/02/2020" "în Păreri și opinii" "de POV21"

LGBTQ+ în România. Deși ne aflăm în anul 2020, a avea o orientare sexuală diferită de cea straight în România este în continuare dificil.

Statisticile arată că țara noastră se numără în topul celor mai discriminatoare state pe baza orientării sexuale, iar procentele unui sondaj recent realizat de IRES sunt cu adevărat îngrijorătoare.

Rezultatele au demonstrat faptul că trei pătrimi dintre cei care au răspuns au declarat faptul că nu au încredere în persoanele homosexuale, 59% au afirmat că nu ar accepta în familie o persoană cu o orientare sexuală diferită, iar 52% au susținut că nu ar putea fi prieteni cu persoane din comunitatea LGBTQ+.

În spatele acestor cifre se ascunde o realitate dură, în care a-ți asuma identitatea este aproape un act de rebeliune în România. Pentru aceia dintre noi care nu suntem out, fiecare zi este o scenetă tristă de teatru. Pretindem, mințim și ne ascundem. Iubim în secret, pentru că nu am putea risca să ne pierdem prietenii și familia. Nu am putea risca să ne ”distrugem imaginea”, să fim marginalizați și agresați verbal sau fizic.

Înainte de a fi gay, bisexuali, transexuali, suntem oameni.

Oameni care își doresc și merită să fie respectați, care își doresc să aibă aceleași drepturi în stat ca cetățenii heterosexuali, să fie și să se simtă în siguranță și mai presus de toate acestea, care își doresc să fie liberi! Liberi să poată fi sinceri, să iubească pe oricine, indiferent de sex. Liberi să fie ei înșiși.

Nuanțele violenței sunt infinite și pot fi cunoscute de către oricare dintre noi, dar în rândul persoanelor LGBTQ+, agresiunile nu au limite. Pe lângă bătăliile interioare pe care le purtăm cu noi înșine, lupta împotriva homofobiei este una continuă, care, de multe ori, lasă în urma sa victime și răni ce nu se vindecă niciodată.

Suntem înconjurați de această ignoranță și ostilitate profundă care transformă viața de zi cu zi, într-o luptă de supraviețuire. Ne confruntăm cu o societate care ne respinge pe baza unor inepții religioase inventate, care ne oferă etichete ofensatoare și care ne desconsideră, fără a avea nici cea mai mică intenție de a ne cunoaște.

Nu suntem doar un concept și nu suntem atât de diferiți pe cât ați crede.

De fapt, suntem atât de asemănători și avem atât de multe în comun, încât nu realizați cât de multe persoane LGBTQ+ aveți în jurul vostru. În familie, în cercul de prieteni, la liceu și la locul de muncă – suntem pretutindeni și tot ce ne dorim este să nu fim judecați pentru felul în care iubim.

Ce ne diferențiază de voi, cei care ne disprețuiți și care încercați din răsputeri să păstrați această barieră între ce considerați normal și anormal, sunt toleranța, iubirea, puterea de a respecta chiar și lucrurile cu care nu rezonăm și pe care nu le înțelegem, umanitatea.

Nu am pretins niciodată că suntem mai buni și nici nu ne-am dorit să fim tratați în acest fel. Ce ne dorim este să fim tratați egal, fără a fi discriminați și fără a fi nevoie să ascundem cine suntem. Pentru că suntem ființe umane extraordinar de curajoase și inteligente, care merită drepturi egale, un mediu sigur de viață și care își doresc doar pace.

Foto: Shutterstock

The toxicity of self-care culture

"Publicat în 15/01/2020" "în În engleză" "de POV21"

When anxiety kicks in

I remember one of the most severe anxiety episodes I have ever experienced. It happened last spring, before the day of my first debate competition. As I was reviewing my notes, my chest began to feel heavier and heavier. Every inch of my body was shaking and with every second, breathing was more and more difficult. Fortunately, as soon as I applied a face mask and lighted a scented candle, my apprehension disappeared! Maybe in an ideal world, that would have happened. In reality, human emotions are more complex and the mind can’t be treated with skincare products.

Capitalism is bad!

On a more serious note, there is one of the several myths promoted by Instagram posts. Countless advertisements that self-care is a spa day, dessert and a movie marathon. These activities and products are not harmful in and of themselves, but they are not self-care. However, the connection between this trend and capitalism is concerning because of the industries that are encouraging consumers towards reflexive consumerism rather than introspection.

You decide your own self-care!

I find it threatening especially to the younger audience that yoga and pumpkin-spiced lattes are more promoted by the media than healthy coping mechanisms that could classify as real self-care. Romanticizing a superficial concept harms teen minds and benefits companies, who take advantage of a generation’s insecurities.

The sad reality

Self-care is a personal process and it is different for everyone. It can be writing about what is bothering us, discussing our problems with a close one, internalizing our feelings and accepting reality as it is. Instead of living in a constant state of denial and believing that buying an overpriced bath bomb will magically make us happy. It’s time to focus on caring for ourselves on a personal level because we are the only ones who know what we truly need. Self-care should be an act of self-love, not an act of consumerism or avoidance that only focuses on the outward appearance of our lives.

Learn to love yourself!

It takes courage to assess your qualities and defects, understand your character, accept it as it was shaped when you were young by circumstances outside of your control. It is not simple to learn how to cope with yourself. How to discover habits that suit you. How to be kinder to yourself and others, when mistakes are made. What your mind truly needs is self-acceptance, love, and kindness – so that you can broaden your horizons and experience your life in full and in reality. This is self-care.

Foto: Nicoleta Alexandru

Controversele feministe în viziunea adolescenților

"Publicat în 23/12/2019" "în Texte" "de POV21"

Cu câteva zile în urmă, am fost invitată să particip la o strângere de fonduri, „Controverse feministe”. Aceasta este organizată de o echipă de voluntari liceeni din orașul Caracal, în colaborare cu un cunoscut ONG numit GirlUp. Acesta își desfășoară activitățile cu scopul de a educa tinerele femei. Demonstrează prin ateliere, tabere de vară și multe alte proiecte interesante, cum acestea își pot exercita drepturile și cum pot lua atitudine în fața nedreptăților. Să vedem care sunt controversele feministe în viziunea tinerilor!

Ideea de la care a pornit întregul proiect a fost feminismul. Pe lângă aceasta, proiectul se datorează și puternicei dorințe a elevilor organizatori de a evidenția importanța egalității dintre sexe în societatea actuală.

Scriu acest articol pentru că simt că este important să promovăm tinerii inteligenți, talentați și determinați. Trebuie să le facem auzite vocile! Pentru că au avut curajul de a prelua inițiativa. Pentru că au înțeles că lumea nu se poate schimba de una singură, fără implicarea celor care reprezintă viitorul.

În deschiderea evenimentului, am ascultat cuvintele pline de emoție ale ambasadoarei Andreea Pancu. Andreea este elevă în ultimul an la Liceul Teoretic “Ioniță Asan”, cea datorită căreia a fost posibilă realizarea acestei activități. Am privit o piesă de teatru, inspirată din cartea Povestea slujitoarei, scrisă de Margaret Atwood.

Luminile s-au stins, iar liniștea a cuprins întregul amfiteatru. Spectatorii erau acaparați de curiozitate și urmărind cu interes sceneta. Am aflat astfel povestea protagonistei, o tânără slujnică prinsă în rama unui tablou ce ilustrează o lume aflată sub conducerea unui regim totalitar. Femeile sunt principalele victime. Acestea au fost private de drepturi fundamentale și și-au pierdut identitatea. Tratate ca simple proprietăți, al căror singur scop este supunerea în fața celor cu un statut social înalt. Era crucial ca slujnicele să fie fertile și loiale stăpânilor, pentru că o îndatorire foarte importantă a acestora era cea de a oferi copii statului, din motivul fertilității scăzute de care America era cuprinsă în acea perioadă.

Următoarele secvențe ale scenetei au prezentat felul în care femeile erau privite și tratate în societatea respectivă. Deși erau victimele unor nedreptăți, erau considerate responsabile pentru situația în care se aflau. Această idee a fost conturată cel mai bine în momentul unei confesiuni, în care o altă slujitoare a mărturisit un eveniment care i-a marcat întreaga existență. Însă preotul și celelalte slujnice au atacat-o pe aceasta cu cuvinte dure. Cuvinte prin care au umilit-o și au acuzat-o pentru abuzul sexual prin care a trecut.

Mesajul piesei a fost unul foarte puternic. Cred că intensitatea acestuia a fost resimțită de întreaga sală.

Așa cum a adăugat și Andreea în discursul ei după ce lumea distopică din Povestea slujitoarei a dispărut în spatele cortinei, „egoismul poate distruge vieți”. Sunt doar câteva cuvinte, dar care spun povestea a milioane de femei din întreaga lume. Femei care au fost intimidate, discreditate, reduse la tăcere, abuzate. Ba mai mult, femei care au fost convinse că singura cale de a supraviețui în societate este supunerea în faţa unor ideologii absurde. Altfel spus, în fața unor reguli nescrise prin care femeile trebuie să gândească și să se poarte într-un anumit fel. Asta dacă nu își doresc ca numele lor să se afle pe buzele tuturor, alături de cuvinte disprețuitoare.

Strângerea de fonduri a continuat cu un meci demonstrativ de dezbateri, pregătit de elevii clubului de debate al Liceului Teoretic „Mihai Viteazul”.

Cele două echipe au discutat despre implicarea femeilor privilegiate în mișcările feministe. Personal, am rezonat mai mult cu echipa Opoziției. Aceasta a susținut faptul că persoanele implicate înțeleg mult mai bine cazurile de abuz, empatizează mai bine cu alte victime și mesajul transmis de acestea are un impact mai puternic asupra majorității. Pe de cealaltă parte, echipa Guvernului a prezentat argumente solide legate de faptul că femeile privilegiate se pot implica la fel de activ în mișcările feministe. Cum? Prin susținerea morală a victimelor și adoptarea unei atitudini solidare față de acestea.

Mi-a plăcut atât de mult proiectul colegilor mei, încât am ales să le adresez câteva întrebări chiar lor, pentru a afla mai multe despre întâmplările din spatele scenei și despre viziunea acestora asupra feminismului.

Discutând cu Andreea, organizatoarea evenimentului, am descoperit o tânără determinată și empatică, care a decis că este timpul să se implice cât mai mult în astfel de activități, pentru că își dorește cu adevărat să realizeze o schimbare.

Cum a început colaborarea ta cu cei de la Girl Up? Ce te-a inspirat să organizezi acest eveniment și de ce tocmai „Controverse feministe”?

R: „O prietenă m-a informat legat de faptul că Girl Up România făcea preselecții pentru a găsi ambasadori. Odată ce am aflat mai multe, a părut drept o experiență perfectă prin care pot încerca să duc activismul la următorul nivel și să învăț mai multe despre cum mă pot implica în mod activ în schimbarea perspectivei audienței. Cât despre eveniment, eu și echipa am început pregătirile în luna octombrie. În privința numelui, am încercat să găsim ceva care să exprime esența temei abordate atât în piesa de teatru, cât și în demonstrația de debate, și «Controverse feministe» a părut cea mai bună alegere.”

Cum consideri că această experiență te-a ajutat să te dezvolți pe plan personal?

R: „Știam încă de la început că poziția de ambasador implica ieșirea din zona mea de confort în proporții mai mari. Dar am decis să aplic, fiindcă îmi doream să pot căpăta mai multă experiență și, sincer, zecile de ore depuse în organizarea și promovarea evenimentul au meritat. Am avut parte de refuzuri pentru sponsorizări. Plus postere rupte și diferite comentarii negative legate de această inițiativă. Însă, odată ce am văzut cât de super a ieșit totul, am simțit cel mai puternic sentiment de empowerment de până atunci.”

Ce a reprezentat pentru tine cea mai mare provocare pe parcursul pregătirilor?

R: „Probabil lipsa sincronizării. Am avut ședințe cu voluntarii și repetiții cu actorii săptămânal. A trebuit nu doar să îmi fac timp pentru fiecare, dar și să încerc să lucrez și să fac progres constant, chiar dacă uneori lipsea o mare parte a echipei din cauza tezelor, testelor sau a meditațiilor. Însă garantez că, fără ajutorul echipei de voluntari și actori, evenimentul nu era posibil și sunt extrem de mândră de rezultatul obținut.”

Consideri că mesajul transmis de tine și echipă a avut impactul dorit asupra audienței?

R: „Sper că da. Sincer, cu toată agitația din timpul evenimentului, nu am avut mult timp alocat audienței, însă la final am observat că o mulțime de oameni au apreciat efortul depus de noi, dar și intenția, iar asta mă motivează să îmi mențin rolul de ambasador și în următorul semestru.”

Am continuat micul meu interviu discutând cu Delia Constantinescu și Silvia Tudoran, două voluntare, eleve în clasa a XI-a, de la care am înțeles importanța lucrului în echipă, a consistenței și a dorinței de a reuși.

Cum ai descrie întreaga experiență din punctul tău de vedere? Le-ai recomanda și altor adolescenți să se implice în activități de voluntariat? Dacă da, de ce?

Răspunsul Silviei a fost: „Da, normal că le-aș recomanda și altora. Îți dezvoltă anumite abilități, precum cele de leadership, public speaking, management. Te ajută mult să comunici mai ușor cu oamenii din jur și să îi înțelegi mai bine. În plus, înveți cum să ai răbdare atât cu tine, cât și cu ceilalți și cum să faci față situațiilor dificile, stresante, mai ales că vei fi mereu înconjurat de oameni ale căror opinii diferă. Și dacă vor să facă asta, trebuie neapărat să aibă în minte un scop. Tot timpul. Trebuie să îți răspunzi ție însuți la acel „de ce?” prima dată. Cred că doar așa reușești să duci un proiect la final și să îi atragi și pe alții.”

La aceeași întrebare, Delia a răspuns: „Având în vedere că a fost primul eveniment pe care l-am organizat de la zero, deși mă așteptam să fie complicat, a fost mai greu decât credeam. Însă a fost foarte frumos. Aș recomanda tuturor, indiferent de vârstă, să facă voluntariat. Pur și simplu te face să te simți împlinit, știind că aduci o contribuție societății. Cred că genul acesta de lucruri ne face să ne dezvoltăm și, chiar dacă a fi voluntar necesită mult timp, merită din plin !”

Din câte știu, în spatele acestui proiect se află o echipă numeroasă, așadar cu siguranță au existat și momente tensionate. Cum ați reușit să le depășiți?

„A fost extraordinar de greu să trecem peste neînțelegeri, cel puțin din punctul meu de vedere. Orice decizie am fi luat în momentele de genul, mereu exista cineva care nu era de acord, dar până la final am reușit cu toții să lăsăm de la noi ca să fie totul OK. Cred că ăsta a fost principalul lucru pe care l-am învățat. Munca în echipă necesită compromisuri.” – Delia

Cum privești conceptul de feminism și de ce consideri că este atât de important în societatea actuală?

Silvia: „Feminismul vorbește despre egalitate de drepturi. Eu, femeie, vreau să am aceleași drepturi pe care le au bărbații, nu să fiu la fel ca ei. Iar, odată cu aceste drepturi, îmi asum și responsabilitatea și obligațiile care decurg din ele, în aceeași măsură cu bărbații. Problema este că foarte mulți oameni cred că feminismul este misandrie, adică a urî bărbații, ceea ce este greșit. Iar mie, ca feministă, nu mi se pare nici măcar moral să faci asta.

Subiectul acesta legat de feminism a ajuns în ultimele luni printre prioritățile mele și cred că aș putea vorbi încontinuu despre el. Chiar dacă uneori devine obositor să le explici oamenilor concepte sau lucruri bazate pe fapte reale. Apoi ei să te contrazică spunând: „Ești cam extremistă” sau „Vi s-a urcat democrația la cap, femeile au deja drepturi în România”. Tocmai de asta este important în societatea actuală. Da, avem drepturi. Dar nu ne sunt respectate de cine și când ar trebui.”

Delia: „Eu consider feminismul o mișcare care susține diversitatea. Mai presus de gen, rasă, orientare sexuală, suntem cu toții oameni, trebuie să ne respectăm și să ne susținem între noi, doar că mulți uită asta. E important să tragem un semnal de alarmă și să sensibilizăm oamenii în legătură cu acest subiect. S-au petrecut și încă se petrec o mulțime de evenimente tragice din cauza discriminării și nu cred că cineva își dorește o lume în care nu se poate simți în siguranță.”

Am discutat și cu Loredana Stoian, actriță în piesa de teatru Povestea slujitoarei, care, deși nu a mai avut alte tangențe cu actoria până de curând, a reușit să impresioneze publicul și să transmită emoții puternice tuturor.

Pentru început, cum ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie? Ce anume te-a atras în domeniu și de ce ai ales să joci în această piesă?

R: „Am vrut să experimentez ceva nou și așa am ales să joc în piesa aceasta. A fost, de asemenea, și primul meu contact cu lumea teatrului. Piesa a făcut parte din evenimentul organizat de o prietenă apropiată mie și am vrut să o susțin, implicându-mă ca voluntar, dar și ca actor. A fost o experiență unică, iar pe viitor mă gândesc să mai particip la astfel de evenimente.”

Tocmai, pentru că mi-am dorit să aflu cum a fost resimțită experiența de cât mai multe persoane, am discutat și cu unul dintre debaterii prezenți la demo.

Alex Drăghia, elev în primul an de liceu, aflat la începutul carierei sale în dezbateri, a demonstrat publicului, prin cuvintele și atitudinea sa, că merită să se afle în spatele pupitrului.

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru debate și ce fel de impact crezi că a avut meciul demonstrativ asupra publicului?

R: „Pasiunea mea pentru debate? Are ceva rădăcini. Încă din clasa a VII-a cochetam cu ideea de dezbateri și de oratorică, doar că nu mă puteam implica efectiv într-un club. Însă, cu trecerea anilor, am simțit din ce în ce mai mult faptul că acolo este locul meu, așa-numita „ceartă academică” este de mine.

Cât despre impactul meciului… publicul trebuie captivat. Ăsta este scopul dezbaterii, publicul fie că știe ceva despre subiect, fie că nu, trebuie să înțeleagă și să fie convins de către una dintre echipe. Efectul cred că este mai facil să fie discutat de către public în sine, însă din spatele pupitrului, sentimentul pe care cred că l-am transmis a fost unul inedit și submersiv.”.

Le-ai recomanda și altor adolescenți să se înscrie într-un club de debate? Dacă da, de ce? Care crezi că sunt avantaje și cum te-a ajutat pe tine această experiență?

R: „Cu siguranță. Prin debate nu înțelegem doar acțiunea în sine. Prin debate înțelegem un efect domino. Începi prin a încerca și prin a vedea potențialul tău ca vorbitor. Continui în exploatarea acestuia, iar apoi nu te mai oprești din a învăța tactici noi de oratorie și alte artificii. Debate-ul te va contura continuu, ca om, ca orator și nu numai. Pe mine m-a ajutat foarte mult cu încrederea în sine și cu repararea propriei imagini pe care o aveam despre mine însumi. Prin asta mă refer la faptul că m-a ajutat să îmi descopăr adevăratele abilități și să îmi înțeleg mai bine slăbiciunile, dar și punctele forte. Tot acest club mi-a dat posibilitatea de a-mi îndrepta defectele și de a deveni o versiune mai bună a mea.”

Acestea fiind spuse, aștept cu drag următorul eveniment organizat de această echipă minunată. Am încredere că vor impresiona din nou prin creativitatea și dedicarea lor.

Fotograf: Delia Georgiana Constantinescu

Cătălina-Teodora Bădoi

Cătălina-Teodora Bădoi has 16 articles published.

Și uităm, pentru că nu ne privește pe noi. Nu e problema noastră, nu?

Ambele minore au fost amendate cu 500 de lei. Caz rezolvat.

„Siguranță și încredere”. Nu, Poliția Română nu face stand-up comedy, chiar ăsta e sloganul lor. Pe bune.

Da, da, educație – chestia aia de care cam ducem lipsă.

Ce facem când școala ignoră aceste probleme și Poliția le tratează cu superficialitate?

Vezi și

Azi o rememorăm pe Marsha P. Johnson, una dintre cele mai importante figuri din istoria LGBTQ

Astfel, „Malcolm” a devenit „Marsha”

Icon al modei, dar și al libertății, dreptății & egalității

Sex work is real work

Vezi și

„Industria liniștirii adulților”, de Anastasia Gavrilovici (Casa de Editură Max Blecher, 2019)

„Vino cu mine știu exact unde mergem”, de Dan Sociu (Editura Polirom, 2015)

„înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea”, de Nora Iuga (Editura Cartier, 2019)

Și dacă poezia nu e pentru tine, aici avem 5 recomandări de romane cu care să te delectezi în vacanță!

Vezi și

The grass ain’t greener on the other side, it’s green where you water it

Care-i faza cu legile care există doar pe hârtie?

Da, știu că e cel mai mare clișeu, dar schimbarea chiar începe cu tine!

Vezi și

Andie, 19 – Pansexuală

Îmi era foarte frică, mai ales de faptul că odată ce îmi puneam un label sentimentelor, simțeam că voi fi judecată dacă mă răzgândesc sau găsesc altul.

Daria, 21 – Bisexuală

Nu vreau ca imaginea mea în societate să devină ștearsă și încețoșată, acaparată de bisexualitate.

Ami, 16 – Bisexuală

Mereu am avut o reținere să vorbesc despre asta în public sau să dau share la anumite articole, imagini sau videoclipuri pe rețelele mele de socializare.

Tudor, 17 – Gay

Cumva, am știut dintotdeauna că fetele nu mă atrag, dar a fost dificil să recunosc asta față de mine, cu toată homofobia de care eram înconjurat.

Vezi și

Cum ai început să îmbini pasiunea pentru poezie cu interesul pentru egalitatea de gen? Când ai avut primul impuls de a scrie și de a publica?

Care este mesajul pe care-l transmiți prin arta ta?

Care este părerea ta despre felul în care feminismul este portretizat actualmente în România?

Medeea, mulți te consideră o poetă controversată. De ce curajul tău de a fi o voce pentru cele reduse la tăcere este interpretat negativ? Cât de mult contează părerea cititorilor pentru tine?

Cum privești absența autoarelor din manualele școlare și ignoranța sistemului educațional față de subiecte precum feminismul și nu numai?

Privitor la introducerea educației sexuale în școli, care este atitudinea dumneavoastră față de această schimbare? O consideri benefică sau crezi că, din contră, va solidifica anumite convingeri și ideologii sexiste?

Consideri că generațiile tinere vor câștiga lupta împotriva sexismului și conservatorismului? Crezi că tabuurile de azi vor mai fi privite în acest fel și peste zece ani?

Vezi și

Colo există în fiecare „mascul alfa” privilegiat, ignorant și needucat.

Deținătoare de uter fiind, suntem considerate responsabile pentru incapacitatea masculină de a și-o ține în pantaloni.

Cei care împart același neuron cu Alexandru Bălan nu cunosc sentimentul de a merge singuri pe stradă, cuprinși de teama că în orice moment ar putea fi victima unei agresiuni sexuale, indiferent de ce poartă.

Tăcerea reprezintă susținerea agresorului.

Dacă violul te face să râzi, tu ești gluma.

Colo nu este nici primul și nici ultimul prădător sexual care-și hrănește instinctele animalice cu decolteul unei minore.

Vrei să afli mai multe opinii despre ceea ce a spus Colo? Citește acest articol!

Vezi și

Vezi și

Î: Bună, Isabela! Povestește-ne despre începuturile tale în muzică. Cum ți-ai descoperit această pasiune și cine te-a motivat și susținut în toți acești ani?

Î: Cânți și la alte instrumente? Ce alte hobby-uri mai ai, pe lângă muzică?

Î: Care crezi că a fost cel mai dificil moment pe care l-ai întâmpinat în cariera ta și de ce? Cum l-ai depășit?

Î: Cum ai descrie experiența participării la Românii Au Talent? În ce privințe te-a schimbat, modelat, această competiție?

Î: Vorbește-ne puțin și despre planurile tale de viitor. Unde te vezi peste zece ani? Ai un plan bine stabilit pe care ai vrea să îl împlinești?

Î: Care este părerea ta legat de felul în care muzica clasică este percepută în România? Consideri că este suficient de apreciată și promovată, mai ales în rândul tinerilor?

Î: În final, ne-ai putea spune câteva cuvinte despre ce înseamnă artele pentru tine și de ce consideri că au o importanță deosebită?

Vezi și

Asta mă face să mă întreb, când o să înțelegem că suntem cu toții în aceeași echipă?

Copiii și profesorii au același scop, dar se întorc unii împotriva celorlalți.

La finalul zilei, nu suntem nici elevi, nici profesori. Suntem simpli oameni.

Dacă vrei să vezi ce importanță au profesorii în formarea elevilor, click aici!

Vezi și

Acum, mai mult ca niciodată, victimele abuzului domestic se află într-un pericol iminent.

Exemplul cel mai potrivit pentru acest subiect este cazul unei tinere de 33 de ani din București.

Marina nu este nici prima și nici ultima femeie a cărei poveste de dragoste s-a sfârșit tragic.

Cum putem ajuta în aceste momente dificile?

Mai presus de orice, trebuie să fim uniți.

Vezi și

Bineînțeles că părerile sunt împărțite.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost minunat dacă ar fi stat așa lucrurile.

Dana are foarte multe păreri. Și e perfect în regulă, cu toții avem, dar diferența o face felul în care le exprimăm și așteptările pe care le avem de la oameni.

Nu, aici nu mă refer la celebra replică „Ce femeie e aia care bea bere?”.

A nu se înțelege că pun la îndoială calitățile ei de mamă, însă sper doar că măcar față de copiii ei nu încurajează această idee de „femeie la cratiță și bărbat pe canapea”.

Nu mă deranjează faptul că Dana este o persoană extremistă și sexistă. Nu este nici prima și nici ultima.

Nu spun că Dana Budeanu este responsabilă pentru procentul înfiorător al violenței domestice în România.

Mai multe despre ce cred tinerii în legătură cu Dana Budeanu, găsiți aici!

Vezi și

Dacă nu aveți un TV fain ca să le vizionați, nu vă faceți griji, nu trebuie să ieșiți la shopping. Aici avem soluția!

1. Call Me By Your Name (2017) Gen: Drama, romance

2. Gone Girl (2014) Gen: Drama, mister, thriller

3. Marriage Story (2019) Gen: Comedie, drama, romance

1. Call Me By Your Name (2017)
Gen: Drama, romance

2. Gone Girl (2014)
Gen: Drama, mister, thriller

3. Marriage Story (2019)
Gen: Comedie, drama, romance

4. The Greatest Showman (2017)
Gen: Biografie, drama, musical

5. About Time (2013)
Gen: Comedie, drama, fantasy