Tomi Ana, autor la POV21

„Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder – o poveste despre cine suntem

"Publicat în 25/06/2019" "în Cărți & Filme/Texte" "de POV21"

Cum ar fi dacă ți-aș spune că nu există întâmplări întâmplătoare? Eşti una cu lumea, eşti una cu istoria filosofiei, trăiești, așadar, de când lumea: „Când avea să-şi cunoască propriile rădăcini istorice, avea să fie o fiinţă ceva mai puţin întâmplătoare. Dacă istoria omenirii era şi propria ei istorie, atunci, într-un anumit sens, ea însăşi era în vârstă de multe mii de ani.”. „Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder deschide în mod extrem de neașteptat problematica sinelui și a copilăriei.

Încă din titlu, ni se deschide o fereastră către o lumea nouă, o călătorie în zbuciumul dintre vârste din Lumea Sofiei.

Etimologic vorbind, sophia provine din greacă și înseamnă înțelepciune. Dacă ar fi să rezumăm romanul în două cuvinte, acestea ar fi, fără dar și poate, „istoria filosofiei”, așadar, „dragostea față de înțelepciune”. Deci, nu este deloc întâmplătoare nici alegerea personajului.

Nimic nu te pregătește, totuși, pentru o istorie a filosofiei. Jostein Gaarder reușește să aștearnă în cuvinte o lume aproape intangibilă a ideilor marilor înțelepți, într-o manieră nouă, complexă, dar deloc greoaie, cu ajutorul tehnicii povestirii în ramă. Asistăm, așadar, atât la reistorisirea filosofiei, cât și la îndepărtarea de copilărie a personajului principal.

Jostein Gaarder s-a născut în Oslo, în anul 1952, într-o familie de profesori.

A urmat cursurile de teologie, filosofie și limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981, a predat, timp de zece ani, filosofie și istoria religiilor. În același timp, a început să scrie, debutând cu volumul Diagnosticul și alte nuvele (1986).

Lumea Sofiei a apărut în anul 1991, cu subtitlul „romanul istoriei filosofiei”, care a devenit peste noapte un bestseller internațional.

Tradusă în 53 de limbi, această carte a atins recordul de vânzări pe plan mondial în 1995, fiind vândută în peste 30 de milioane de exemplare.

Mai târziu, romanul a fost adaptat într-un film și chiar într-un joc pe computer. Cartea s-a bucurat de un succes înfloritor tocmai pentru că e scrisă la nivelul de înţelegere al unui copil sau al unui adolescent, dar are aceeași chemare ludică și pentru un adult, care, pagină cu pagină, intră în jocul protagonistei.

Sofia se află la limita tulburătoare dintre copilărie și adolescență.

În ziua în care ajunge să numere 14 ani de viață, primește o scrisoare de la un necunoscut, în care este consemnată o singură frază: Cine ești tu? Este începutul unei serii de scrisori care conțin un adevărat curs de filosofie, începând cu presocraticii sau filosofii naturii și ajungând până la Freud, Darwin, Heidegger sau Sartre.

În paralel, suntem martorii aventurii Sofiei, care devine aventura cititorului însuși. Suntem oare, ca Sofia, personaje într-o carte sub ochii unui cititor care este și el personaj într-o carte? Suntem oare, prinși în jocul textualist al unei repetiții infinite? „Un atom de hidrogen care stă într-o celulă pe vârful nasului meu a fost odinioară parte din trompa unui elefant. Un atom de carbon din muşchiul inimii a stat odată pe coada unui dinozaur.”.

Cartea aceasta pare să spună: „Uite, aceasta e lumea! Trebuie doar să o privești.”

Există o cheie care se rotește în interiorul nostru și ne ține atenția captivă – mirarea. „Partea tristă e că, pe măsură ce creştem mari, ne obişnuim nu numai cu legea gravitaţiei. Ne obișnuim, în acelaşi timp, şi cu lumea însăşi.”. Întregul roman nu este altceva decât o reîntoarcere la această mirare înnăscută, care nu ar fi trebuit să ne părăsească niciodată.

Filosofia încântă prin deconspirarea unor răspunsuri care s-au mai rătăcit prin umbrele gândului nostru. E fascinant momentul întâlnirii cu aceleași răspunsuri pe care le-au gândit și alții, în alte timpuri, creându-se, astfel, o legătură puternică între sine și lumea fantezistă a ideilor. Mintea umană cuprinde lumi întregi. Literatura și filosofia sunt evadări dintr-o formă efemeră a singurătății – efemeră, deoarece realizezi că și alții au trăit propria formă de singurătate.

Lupta Sofiei nu e doar una de înţelegere, ci şi una concretă, palpabilă, ilustrată prin scrisori şi emoţii.

Astfel, realitatea nu dispare niciodată, survine doar prin alte forme. Citind cartea, am simțit eu însămi plăcerea scrisului și m-am contopit cu personajul principal. Pe parcursul a 35 de capitole, m-am simțit precum Alice în Țara Minunilor. Lecțiile oferite Sofiei au fost, de fapt, lecțiile oferite mie. Cartea este o continuă călătorie – am plecat de la actualul eu spre un viitor imaginat al cunoașterii de sine. La revedere trecut, bun venit viitor!

Nu vom descoperi mâine cine suntem azi, dacă analiza nu se face acum, în prezent, trăind, cercetând, încercând să înţelegem. În centrul lumii nu se află omul, ci cunoașterea. Poţi alege să crezi sau poţi alege să vrei să înţelegi.

„Lumea Sofiei” este, în sine, o istorie a binelui, alături de o istorie a răului, alchimia dintre joc, mister, curiozitatea de copil și înțelegerea de adult.

Dorel Găină, omul măsluit din șanse

"Publicat în 21/06/2019" "în Texte" "de POV21"

Celor cărora vă place să vă limpeziți ochii la vernisajele din Cluj și încă aveți impresia că l-ați văzut pe Dumnezeu în bocanci înalți, de armată, cu două aparate de fotografiat atârnându-i de gât, mă simt obligată să vă înștiințez că încă nu trăim cea de-a doua venire. Silueta sprijinită în toiag, cu părul peste umeri și barba căruntă este Dorel Ștefan Găină, care și-a pus costumul de zbor într-ale fotografiei în urmă cu 49 de ani.

foto: profil oficial Facebook

Nici ca artist plastic, nici ca designer, nici ca profesor universitar și nici ca visător nu s-a înregimentat într-un manifest pentru un subiect anume – pentru peisaj, nud, crăpături în asfalt, street photography sau natură statică. Ingredientele de armonie și dizarmonie, regăsite într-o stare de delir, în acel tango cu visarea, l-au făcut să abandoneze orice cutumă. Iubește să vadă orice și se însoțește cu acest privilegiu al privirii, transferat printr-o gândire narativă. Onorează întâmplarea prin fotografie efectivă sau poate rămâne doar la stadiul de nefotografie, cea menită să fie povestită.

Despre nefotografii s-ar putea vorbi ore întregi cu el și discuția tot nu ar ajunge la saturație. E simplu, dacă o fotografie nu poate surprinde vraja acelei stări, maestrul preferă să nu o facă și se va bucura doar de prilejul de a fi actor în acele „clipe de taină și tihnă ale lumii”. Nefotografiile sunt pentru mulți dintre noi nevăzute, iar să vezi nevăzutul e de-asupra firii umane.

Își revendică felul de a fi, pe care nu și-l poate explica, totodată, și se descrie drept „vărsător-risipitor-revărsător”. În timp ce mai trăgea un fum gros din tutunul scump așezat în pipă, mi-a spus că el ar vrea să fie portretizat prin „șanse” – „Șansa și norocul se plătesc scump, dar ăsta-i prețul echilibrului”.

A avut șansa să fie crescut de părinți îngăduitori, care i-au susținut orice moravuri într-ale artei. A avut șansa să facă design, fără să știe, de fapt, că face design. A avut șansa să prindă un loc de muncă în care designul era îngăduit ca prototip. A avut șansa să fie înconjurat de mentori și să ajungă la rândul său deschizător de uși. A avut șansa de a-și face același tatuaj cu o bună prietenă. A avut șansa să întâlnească o tânără care-i împărtășea aceleași pasiuni, trăind o căsnicie „formidabilă”, în care s-a ivit o singură ceartă – „cui îi rămâne casa după divorț?”.

De unde vin?

S-a născut în anul 1953, la data de 12 februarie, din părinți migranți. Dinspre mamă, provine din Basarabia, din „răzeși cu acte de pe timpul lui Ștefan cel Mare”. În 1905, tatăl mamei a luptat în Siberia, pentru armata țaristă, în Războiul Ruso-Turc, de unde a venit cu o nevastă cu părul alb, de zăpadă și ochi albaștri, de rusoaică și care, până la sfârșitul vieții, doar a „bălmăjit” românește. Deja arborele genealogic este unul hibrid sau, după cum spune însuși maestrul, „un arbore corcit”. Tatăl lui provine dintr-o familie fugită din Bulgaria, din calea opresiunii turcești.

În ’44, când rușii au invadat din nou Basarabia, familia lui a trebuit să ia țara la pas, în exod. A fost despărțită de un bombardament și fiecare a ajuns, pe cont propriu, la Drăgășani. Abia mai târziu s-au mutat lângă Oradea. Fratele din partea mamei a fost veteran de război, opunându-se opresiunii bolșevice și trecând Nistru pe o scândură. Drept facilități, a prins un post în Poșta Română, lângă Arad, la Chișinăul de Criș.

După ce unchiul său s-a stabilit la Arad, a luat-o în custodie și pe sora lui mai mică, mama celui care urma să devină Dorel Găină. „Fără să fiu un patriot îngust la minte, Oradea e locul cel mai minunat din lume, care nu mai există.”.

Cel mai minunat loc din lume

„Copilăria de la Oradea a fost formidabilă” – un cuvânt prin care își descrie toate acele șanse, puse pe masa cea de toate zilele. La Oradea era o frumoasă zonă de egalitate între toți, cu foarte multe aventuri ale exersării de pasiuni – desen, design, „jocuri de-a filmul”.

Până la vârsta de un an și jumătate a locuit la Săcuieni, unde majoritatea timpului și-o petrecea cu bunica sa, deoarece părinții munceau la Oradea. Atunci au constat ei că, dacă desenează, e copil cuminte. Prin ’54, i-au dat o revistă românească, a cărei primă pagină era imprimată cu fotografiile lui Gheroghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica. Identificându-i drept niște personalități, le-a desenat urechi de măgar.

Părinții nu știau dacă să o arunce sau să o distrugă, deoarece, în acea perioadă – el nu – dar ei sigur ar fi făcut temniță. Dar au hotărât să păstreze desenele și să i le arate când urma să crească. După ce s-au mutat la oraș, micul Dorel a început să deseneze pe zidurile clădirilor centrale. Niște muncitori aflați pe schelă l-au văzut și i-au bătut la ușă, a doua zi, pentru a-l pârî la părinți. „Da’ are voie” a fost răspunsul care urma să se metamorfozeze în șanse pentru întreaga viață.

În 1960 a participat la un concurs de desen pe oraș, unde a luat locul întâi, chiar dacă el considera că unul dintre colegii lui merita premiul cel mare – un album cu picturi a maestrului Nicolae Grigorescu, un altul cu grafică din perioada socialistă și o păpușă, un vulpoi, din teatrul de păpuși – un soi de necoincidență, lupta dintre vulpoi și Găină, intriga cu care s-a jucat întreaga viață. Însă, cel mai important premiu pe care l-ar fi putut câștiga a fost prietenia celui care a organizat concursul, graficianul teatrului de păpuși.

De-atunci, acesta i-a îngăduit prezența în atelierul de scenografie din Teatrul de Păpuși, dar și în Atelierul Evreu, de cultură maghiară. În școala primară și în cea generală mergea direct la teatru. Când se încheia programul, fugea acasă să mănânce și să-și facă temele și „țuști”, la 18, bătea în ușa atelierului, unde era primit zilnic. Graficianul i-a devenit și prieten și mentor, având o influență pedagogică, fără să-și propună, asupra maestrului fotograf, deschizând porți spre viitor sau, cum ar zice domnul Dorel, oferindu-i o șansă, una dintre multele acordate de viață.

Prin 1965, a văzut în revista Arta, o sculptură de-a lui Brâncuși, pe care a catalogat-o drept „porcărie”. Nu a uitat nici până în ziua de azi replica pe care i-a dat-o graficianul, replică pe care a preluat-o și el zeci de ani la rând în fața studenților săi – „Ce-ai zis? Ține minte ce ai zis și peste cinci ani să te gândești la asta”.

Anticamera pasiunii pentru fotografie

Între timp, în clasa a patra, prin 1964, i s-a pus pata pe regia de film. Își dorea să devină regizor, iar ai lui, ca întotdeauna, au fost foarte cooperanți cu pasiunile „nebunești”. S-a abonat la revista Cinema. Totul a pornit, de fapt, cu filmul Ordinul Cavalerilor Teutoni, care l-a marcat foarte mult și de-atunci a știut că vrea să devină regizor de film. În 1965, tatăl său i-a cumpărat un aparat de filmat, din Uniunea Sovietică.

Nu a developat însă niciodată. Odată a filmat o excursie cu clasa și o altă dată, împreună cu prietenii, îmbrăcați fiind în romani, au filmat o scenă de luptă cu dacii, replică a filmului Dacia, a lui Sergiu Nicolaescu. Ca și regizor, marea lui realizare a fost să-și țină un camarad într-o băltoacă, prin februarie-martie, până când acesta a răcit. Nu de mult aflase că există unghiuri de vedere duble, așa că l-a căutat pe cel mai bun. Asta ar fi un fel de anticameră pentru pasiunea lui, fotografia, a cărui start oficial a fost anul 1970, în primăvară.

Pe Malul Crișului se desfășura primul Concurs Național de Câini și, fiind pasionat de patrupede, s-a hotărât să-și folosească cele două aparate identice pe care le-a câștigat în urma unor concursuri. Încă de atunci, clișeele și cardurile au devenit neîncăpătoare pentru cât ar fi vrut el să cuprindă cu cele două aparate, un pattern rămas încă vizibil la gâtul maestrului.

Liceu, cimitir al tinereții mele

„Decât să vorbești tu maghiara și noi să nu înțelegem nimic, lasă-ne pe noi să vorbim românește”, îi spuneau prietenii. Consideră că a avut noroc că a stricat Ceaușescu Televiziunea Română și, într-un an de zile, a reușit să învețe să citească în maghiară, fiindcă își dorea să parcurgă niște cărți care i-au fost povestite de un prieten evreu, de cultură maghiară. Prima carte citită în maghiară se intitulează Satul pierdut, a lui Eugen Rezer, iar a doua carte, Capcana 22, a lui Joseph Heller, durând nu mai puțin de doi ani să fie parcursă, deoarece era nevoie de un vocabular complex, care s-a format doar în timp. Franceza și maghiara sunt limbile de comunicare, în afară de română. De curând a constatat că poate să răspundă și în engleză, nu doar să înțeleagă conversațiile.

Până în clasa a X-a a studiat la Școala Populară de Arte. Acolo a întâlnit un profesor de desen, veteran de război cu aere rebele, care i-a permis să deseneze un spațiu ecvestru în revista liceului – domnițe nud, călare. Pe clasa a X-a, Dorel și colegii lui se ceartă cu directorul – „Noi aveam dreptate și el nu, mă rog, el era director” – și, drept urmare, s-au hotărât în comun să se transfere la liceul real și, în toamnă, el a fost singurul care s-a ținut de cuvânt. „Nu-mi pare rău”, zice domnul Găină, tremurându-i vocea de haz – „A fost un ghinion-șansă, în același timp”. Cocheta cu ideea de aviație, motiv pentru care a făcut tocmai pasul dinspre arte, spre real.

Dacă aveți șansa să ajungeți în America și cunoașteți pe acolo un fost coleg de liceu de-al domnului Găină, veți putea găsi, într-o ramă, un celebru extemporal, subscris de maestru în clasa a IX-a, notat cu 2, deoarece a demonstrat cu subiect și cu predicat, respectiv cu literă și cu cifră, că „apă + xer = acid sulfuric”. A început să înțeleagă chimia odată cu dezvoltarea pasiunii pentru fotografie, când trebuia să lucreze cu substanțe și să fie observator direct al reacției dintre elemente.

Deși învăța doar la trei materii toată după-masa – matematică, fizică și chimie –, în clasa a XI-a a rămas corigent, dar menționează și de data asta norocul, deoarece a trecut clasa după ce i s-a schimbat profesorul și a venit un altul, mai înțelegător cu opțiunile pe care acesta le avea după absolvirea liceului. Era răpit de la orele de anatomie în cabinetul profesoarei, unde i se dădea o pensulă în mână și era încurajat să picteze astronauți americani pe pereți și Sistemul Solar, drept care a primit media 10 la această disciplină, pe „nemeritate”.

A făcut parte din Cenaclul Tineretului de la Oradea, care a fost desființat de comuniști, pentru că era prea rebel pentru orizonturile lor. Peste un an s-a înființat Atelier 35, un fel de Uniune a Tinerilor Comuniști. Le-a ieșit taman invers, pentru că a devenit mult mai rebel chiar și decât Cenaclul Tineretului. La Oradea era un fel de „lasă-mă să te las”, se putea trăi cu leul în cușcă și nu pățea nimic nici leul, nici artistul.

foto: arhivă personală

Iubesc Clujul și Clujul mă iubește

A făcut parte dintr-a doua generație a secției de design de la Institutul de Arte Plastice Ioan Andreescu, din Cluj-Napoca. Întâmplarea face că era într-o excursie cu liceul, implicit cu profesoara de anatomie, la Cluj. Au răpit din timpul tuturor pentru a-l duce pe elevul Dorel în vizită la ceea ce urma să-i fie a doua casă. Acolo l-a întâlnit pe șeful secției de design, care tăia în carne vie la orele de pregătire, având o asprime unică. Dar „cumva” a trecut peste executările pedagogului atât de la pregătire, cât și din timpul studenției.

Povestește despre anii de studenție cu privirea pierdută în timp, rupând orice contact vizual. Amintește de o statuetă sculptată în piatră de nuanță alb-gri, care înfățișează capul lui Adonis și care dăinuie și azi în grădina din spatele Casei Matei. Singurul lucru schimbat a fost corcodușul sălbatic, care a fost tăiat, spre mâhnirea studenților, și a fost plantat în loc o magnolie.

După studenție s-a întors pe meleagurile Bihorului. Mai întâi, a lucrat la Fabrica Metalica, după care a ajuns în birourile de creație de la Viitorul Oradea, „unde era la modă să ai designeri, chiar dacă nu te lăsau să faci nimic”. Din motive Pământești, avea obiceiul de a întârzia – ori trecea o bătrânică oarbă strada, ori visa că decolează cu un concorde și rămânea blocat în vis să vadă cum e, ori făcea taxiul pană. I s-a spus că nimeni nu este de neînlocuit, dar cu toate astea „a avut șansa să facă parte din acea formidabilă echipă, a cărui șef era un evreu cu nasul coroiat”. Între timp, a lucrat și în calitate de cadru didactic asociat la Facultatea de Arte Vizuale din Arad, la catedra de design.

Mai târziu avea să se înființeze secția de foto de la actuala Universitate de Artă și Design, unde a fost chemat în calitate de cadru didactic. Nu a vrut să fie profesor titular, deoarece a vrut să își păstreze libertatea de a fi orădean. Deși pasiunea lui covârșitoare era designul, a predat doar cursurile de fotografie, deoarece acestea necesitau un singur drum pe săptămână la Cluj. În primul an a funcționat așa, în al doilea an venea două zile la Cluj, până când, prin 2006, nu a mai putut face naveta la Oradea, iar din 2010 are doar buletin de Cluj. „Recunosc că, oricât de mult iubesc Clujul și Clujul mă iubește, încă am nostalgia orașului Oradea și a atmosferei de-acolo, chiar dacă Oradea mea nu mai există.”. Spera ca la pensie să se-ntoarcă acolo, dar Clujul a devenit un burete absorbant pentru existența sa.

Șansa de a fi la această secție de fotografie a însemnat pentru el o stare de cordialitate, de prietenie. Consideră că nu poți fi numit profesor, în adevăratul sens al cuvântului, la o secție de artă. Poți fi mentor și maxim, la celălalt interval, poți fi antrenor, fiindcă unii dintre studenți promit mult încă de la început și-atunci e bine să nu fii cadru didactic, ci coleg și prieten într-o aventură a echipei.

A trăi în afara Imperiului Ceasului

Despre creativitate, Dorel Găină crede că este aceeași în tot decursul istoriei omenești. Mai mult, el observă acest principiu la orice stare de ființare, respectiv la animale, care sunt mai apropiate de noi, ca și raportare de tip oglindă.

În concepția sa, starea de creativitate te face să devii un pod între aflarea întru realitatea concretă, palpabilă și între propunerea de repovestire a acestei realități. Și în fotografie se poate vorbi despre suprarealism, metarealism, realism magic, imaginarium, stare de fabulos, de fantastic. Astfel, reprezentarea de realitate devine o călătorie între mai multe realități.

foto: arhivă personală

În decursul celor aproape cinci decenii de fotografie, maestrul a participat la peste 23 de expoziții naționale și internaționale, făcând parte din Uniunea Artiștilor Plastici din România, Asociația Artiștilor Fotografi din România și Art in Situ, Franța.

Dorel Găină mănâncă artă cu lingura de supă, o inspiră și o expiră înzecit, prin harul său care va ține umbră Pământului alte decenii de acum încolo. A vrut mereu să iasă de sub Imperiul Ceasului, și poate că tocmai răspunsul matern, „Da’ are voie”, nu i-a marcat doar copilăria, ci întreaga existență. Deși oferă, prin arta sa, o altă perspectivă asupra lumii, consideră că nu va putea niciodată dărui cuantificat ceea ce a primit necuantificat.

Însemnările unui artist [9/9]

"Publicat în 13/10/2018" "în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Sceneta se încheie într-un stil simetric. Dacă pentru tehnica de debut regizorul a implementat uvertura lui Jorges Luis Borges, Despre menirea artei, în încheiere, acesta adoptă parabola scrisă de Franz Kafka, În fața legii. Înaintea cortinei lăsate întredeschisă, se poziționează Marius Aron, în rolul Păzitorului Legii. Aksenti stă la picioarele acestuia, dorindu-și să intre în ținutul dreptății juridice, morale și divine. Interpretabil, ușa raiului. Portarul îi spune că nu poate intra în acel moment și că, în spatele acelei porți, există altele trei mult mai bine vegheate. Artistul a așteptat ani de zile la răscruce, încercând să-l mituiască pe portar cu tot ce avea. Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă. La capătul puterilor, bărbatul întreabă de ce nu a mai încercat nimeni să intre pe porțile legii, dacă toată lumea o caută. Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul,întrucât intrarea asta ţi-era promisă doar ţie. Acum mă duc s-o închid. În absurdul poveștii, stă în mod clar conceptul de existențialism. Aksenti, care a ajuns la un nivel înalt de simțire și de conștientizare, propice artistului, își urmează propria cale, atingându-și astfel menirea.

Două ore și jumătate de emoții, de joc autentic și de cântec, finalizate în două valuri de aplauze. Ca tot unitar, spectacolul a reprezentat o artă poetică regizorală. În spatele poveștii unui funcționar schizofrenic stă, de fapt, viziunea lui Teodor Alin vizavi de natura artistului. Cele șase personaje formatoare ale narațiunii întruchipează șase ipostaze ale artistului modern. Șeful de secție (Marius Aron) reprezintă artistul invidios care nu-și poate plăsmui arta din cauza obsesiilor sale sexuale, dar și a geloziei, care-i orbește claritatea viziunii. Directorul (Titus Homei) se integrează în tipologia artistului împlinit financiar, dar care-și limitează calitatea produsului finit, din cauza traumelor psihice din trecut. Sophia (Antonia Doboacă) a conturat artistul în evoluție, care conștientizează că nu are nevoie de lux pentru a crea ceva veritabil și că, din simțământ pur și minimalism ia naștere realul. Cele două cățelușe, Meggy și Fidèle (Daniela Donica și Alexandra Ciurbe), nu reprezintă doar divele în devenire, ci prototipuri ale artistului în devenire. Pe parcursul poveștii, ele știau tot ce se întâmplă în spatele culisei, criticau tot ce respiră și, mai presus de toate, erau complexate de propria lor formă și de rolul pe care îl aveau în societate. Portretul lui Aksenti este definit în totalitate de experiențelor trăite. Artistul suprem și atemporal a fost determinat atât de atingerea razelor de lumină, cât și de înrădăcinarea în cele mai adânci prăpăstii. A gustat din iubirea platonică, pentru ca mai tărziu să soarbă din dragostea împărtășită. A fost supus cruzimii, pentru ca în sfârșit să devină rege. Și, într-un final, a reușit să renască prin roadele muncii, spărgând astfel axa de cristal a timpului.

Piesa de teatru nu a fost doar o reprezentare a textului lui Gogol. Am trăit un spectacol original care, prin asamblările aduse nuvelei, a conturat o idee unitară despre substanța și rolul artistului într-o lume gri a umbrelor.

[9/9]

Ana Tomi

Însemnările unui artist [8/9]

"Publicat în 04/10/2018" "în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Din ospiciu, protagonistul își creează regatul, iar din nebuni, proprii supuși. Îi întrunește la ședințe pentru a rezolva niște probleme iminente, precum ciocnirea pământului cu luna. Granzii rași în cap pe care i-am găsit în număr mare în sala consiliului de stat, erau oameni foarte inteligenți și, când le-am spus „Domnilor, să salvăm luna, pentru că pământul vrea s-o încalece”, s-au repezit de îndată să ducă la îndeplinire regeasca mea dorniță. La comandă, nebunii executau misiunea, ridicându-se unul pe altul în brațe, pentru a susține luna. În această hiper-realitate, nebunii aveau în sfârșit același scop, dând senzația că protagonistul a ajuns la un numitor comun cu vocile din capul său.Comportamentul dezlănțuit al eroului l-a înfuriat pe cancelar (personaj interpretat de Marius Aron), care a intrat în decor cu un băț și l-a lovit pe Aksenti, moment în care luminile s-au stins, iar zgomotul produs de bâta aplicată podelei a răsunat în forță, jocul actoricesc decurgând foarte natural. Tot ca pedeapsă, cancelarul îl udă din cap până în picioare, aruncând pe el un lighean de apă rece. Judecând după toate semnele, mă întreb dacă nu cumva am căzut în mâna Inchiziției și dacă nu cumva cel pe care l-am luat drept cancelar n-o fi însuși marele inchizitor.

Ultima pagină din jurnal, din data de februarie 349, nu a fost transpusă în scenetă. Regizorul își continuă ideea altoind spectacolului discursul fragmentat al marelui inchizitor, din romanul dostoievskian Frații Karamazov. Nebunii stau așezați pe două rânduri de scaune, iar Aksenti adoptă în fața lor o atitudine de predicator. Din când în când, aceștia acompaniază monologul cu solemnul Imn al Heruvimilor, a lui Tchaikovsky.Le înfățișează legenda inchizitorului, subliniind lupta dintre Dumnezeu și Diavol sau dintre lumină și întuneric. Le propovăduiește cum orânduiala socială, politică și economică le înrobește libertatea și le induce scopuri exterioare voinței lor. Consider alegerea acestui monolog fiabilă existenței eroului, care a căutat cu orice preț ieșirea din sistemul neunitar al comunității. În această circumstanță,Ivanovici devine arhetipul blasfemic al Mântuitorului, coborât pentru a doua oară pe pământ, de data asta pentru a salva oamenii din mâinile inchiziției. Nebunii îl îmbracă într-o cămașă albă și-i pun pe cap coroana, în timp ce cântă despre lupta întunericului cu lumina, relevată de armonioasa compoziție a lui Ola Gjeilo, Northern Lights.

Momentul este întrerupt de pătrunderea în scenă a mareului inchizitor, a cărui credință semnalează libertatea precum cea mai mare pedeapsă. Voi nu vă dați seama că vă vinde miciuni? Omorâți-l pe eretic!Nebunii îndoctrinați se apropie de Aksenti, intonând piesa de pahar Pyemo (de altfel, cântecul de debut al scenetei) și îl încorsetează într-o horă a morții. În acele momente, în fața pieirii survenite din propriile ego-uri și gânduri, eroul este străfulgerat din adâncurile conștiinței și realizează că, pentru a ajunge la împlinire, nu are nevoie să conducă peste alte suflete. Îmi pare rău, nu vreau să fiu Împărat. Nu vreau să conduc sau să cuceresc pe nimeni. Mi-ar plăcea să-i ajut pe toți, dacă este posibil. Aceasta este natura umană. Vrem să trăim prin fericirea, nu prin suferința celorlalți (fragmente preluate din monologul lui Charlie Chaplin, din satira politică Marele Dictator). Dar, istoria se repetă, oamenii nu înțeleg nici de această dată că trebuie să trăiască uniți în fraternitate cu aproapele lor, așa că protagonistul este ucisde supușii lui, de coexistențele lui. Pe cămașa albă s-au impregnat amprentele sângerii ale trecutului, ale iubirii, ale pasiunii și ale nebuniei (tehnic, actorii aveau palmele vopsite în roșu, o metodă metaforică și teatrală de a pune în scenă uciderea personajului). Înainte să părăsească această lume, Aksenti o invocă pe Sophia, care la sfârșitul actului I și-a luat viața în mâini și a plecat în Spania. Sophia, mă auzi? Oriunde ai fi, ridică-ți privirea! Trecem într-o nouă lume, mai bună, mai blândă, în care oamenii vor depăși ura, lăcomia și agresivitatea. Sufletul omului a primit aripi și în sfârșit începe să zboare. Chemarea iubitei nu a izvorât din disperare. Cuvintele rostite și interpretarea actorului au denotat acceptare, ba chiar împlinire de sine și dorință de a cutreiera alte tărâmuri.

Trupul neînsuflețit al eroului este înfășurat într-un cearșaf alb și este abandonat în mijlocul decorului. Dorința rostită înainte de moarte se materializează și legea atracției o aduce pe Sophia (îmbrăcată adecvat noii sale identități –cămașă bărbătească, blugi și cizme) în scenă.Liniștea mortuară este străpunsă de răcnetul de durere al acesteia, care-și plânge bărbatul și, totodată, voia sorții.Cortina este trasă încet, învăluind aproape întreg decorul. Rămâne în văzul publicului doar cadavrul înfășurat în pânza albă.Prin portița lăsată deschisă între perdelele de catifea, își croiește drum Aksenti Ivanovici, îmbrăcat în negru.Șocul spectatorilor este pe măsura învierea protagonistului. Pot afirma că revenirea în scenă a fost neașteptată, atât de bine regizată, încât aveam nevoie de un ochi în palme, un altul în frunte și poate chiar în ceafă pentru a înțelege cum au reușit să creeze acest număr de magie. Renașterea eroului este simbolică artistului, care dăinuie prin măiestria sa veșnic.

[8/9]

Însemnările unui artist [7/9]

"Publicat în 15/09/2018" "în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

„Anul 2100, aprilie 43” – precizez faptul că, în jurnal este datat anul 2000, dar regizorul a adaptat secvența, raportându-se la prezent; totodată, consider că, autorul a ales să scrie 43 aprilie în locul datei de 13 mai, sfidând logica temporală–:Astăzi e o zi de mare sărbătoare. Spania are un rege. Regele sunt eu. Mărtuisesc: parcă m-a luminat un fulger (moment în care lumina din reflector a fost ațintită asupra lui). Nu înțeleg cum am putut să cred și să-mi imaginez că-s consilier titular.În data de 86 martombrie, Aksenti este chemat la departament printr-un mesager, fiind mai bine de trei săptămâni de când nu a mai dat pe la slujbă. În scena de la birou, regizorul a introdus un tablou caracteristic tendinței de organizare în corporații. În decor, un șir de scaune ocupate de muncitorii adormiți, îmbrăcați în alb și negru. Imaginea lor m-a dus cu gândul la opera lui Eugen Ionescu, Scaunele, răsunându-mi în cap ideea de absență totală, scaunele cu nimeni.În momentul în care corporatiștii s-au trezit, au început să interpreteze în contratimp patru bătăi pe măsură, ceea ce, în termeni specifici, se definește counting music. Sunetele redate de ritmul și de tonalitățile actorilor au creat impresia unei mașinării imense fără reflexii, supuse acțiunilor involuntare și inconștiente, cauzate de monotonia muncii robotice. Între angajați se realizează și un schimb de replici, însă unul superficial și fără substanță, denotând lipsa reală a comunicării și a înțelegerii interumane. Eu pot să cumpăr un briceag pentru fratele meu, tu nu poți cumpăra Irlanda pentru bunicul tău. Luați un cerc, mângâiați-l și acesta va deveni vicios – dialogurile lor m-au dus cu gândul la jocul din copilărie „telefonul fără fir”, deoarece conversației îi lipsea conexiunea. Mi-a rămas întipărită în minte recitarea zilelor săptămânii în limba engleză, ceea ce m-a făcut să mă gândesc în egală măsură la rutină și la efectul de globalizare.Tabloul se încheie într-o manieră abstractă, prin repetarea de natură mantrică a vocalelor, folosite parcă pe post de terapie.

După scena numită „fuga corporatiștilor”, intră și personajul prim în oficiu, comportându-se precum un rege. M-am dus mai mult în glumă. Când a trecut prin secția noastră (directorul), toți și-au încheiat nasturii de la fracuri, însă eu nici nu m-am sinchisit. Cel mai mult m-am amuzat când mi-au vârât sub nas o hârtie s-o semnez(demisia). Credeau c-o să scriu în marginea de jos a paginii: șeful de birou cutare. Ba bine că nu! Chiar în capul foii, în locul unde semnează șeful departamentului, m-am iscălit (realmente, unul dintre corporatiști i-a purtat mâna în scris, exact ca unui copil care învață cum să țină un stilou în mână): Ferdinand al VIII-lea. Să fi văzut ce tăcere plină de venerație s-a instaurat, dar eu, făcând un gest cu mâna, am ieșit, nu înainte de a le spune:„Nu-i nevoie de niciun gest de supușenie!”.

Lui Aksenti îi mai lipseau doar două piese pentru a deveni oficial regele Spaniei. O mantie și delegația care trebuia să-l transporte în regatul său. Mantia și-a confecționat-o singur dintr-o uniformă, iar în al treizecilea februarie se afla deja în Madrid. Azi-dimineață au venit la mine delegații spanioli și, împreună cu ei, am urcat în caretă. Am mers atât de repede, încât într-o jumătate de ceas am ajuns la granița spaniolă. Când am pătruns în prima cameră, am văzut o mulțime de oameni cu capetele rase. Mi-am dat seama că trebuie să fie soldați, pentru că ei se rad în cap.Cred că ați înțeles deja că eroul a fost dus la un sanatoriu. Interesantă mi s-a părut introducerea nebunilor în scenă. Din spatele sălii de spectacol, se aude o voce care provoacă publicul să-și întoarcă privirile: Un elefant/ se legăna/ pe o pânză de paianjen […]. Pe rând, intră în joc opt prototipuri de gândiri, frici și iluzii, care lasă în urmă o atmosferă aproape înfricoșătoare. Actorii purtau pijamale albe și erau desculți, cu un alt soi de simț al libertății și al realității. Cu nebunia verdică a nebunului este greu de empatizat, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că acestor studenți, artiști, le lipsește o doagă. Sau au una în plus. Aksenti avea cu opt voci în plus, iarnebunii reprezentau în parte câte un alter-ego. Am remarcat un funcționar fricos, un Aksenti îndrăgostit, unul, la rândul său, iubit, un Ivanovici care mergea doar în spate, am văzut un rege, un supus, un amalgam de stări care au condus la existența unitară din prezent. Alegerea cântecului pueril cu elefanții și pânza de paianjen marchează, într-o manieră suprarealistă, țeserea legăturilor, a sinapselor și a problemelor tumultoase care apar pe parcurs în firul epic.

Extrem de ciudată mi s-a părut comportarea cancelarului de stat, care m-a condus la braț, m-a împins într-o cameră mică și mi-a spus:„Șezi aici și, dacă o să mai spui că ești regele Ferdinand, îți scot eu gărgăunii din cap!”.Dar eu, știind că nu era altceva decât o încercare, i-am răspuns negativ, din care cauză m-a croit de două ori pe spinare cu bățul. M-a durut atât de tare, încât era cât pe ce să țip, dar m-am abținut, amintindu-mi că acesta-i ritualul cavaleresc la acordarea unui rang înalt.Acest pasaj îmi inspiră ironie și mă face să mă gândesc la faptul că personajul modelat de Gogol înțelege realitatea în care se află, dar își transformă luciditatea în simț artistic și îndrăznește să-și ducă arta la bun sfârșit, oricâte piedici i s-ar pune.

[7/9]

Însemnările unui artist [6/9]

"Publicat în 09/09/2018" "în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Actul întâi mi-a lăsat o urmă de nostalgie, combinată cu un sentiment de încurajare – atâta bipolaritate, încât simt că iau parte din universul gogolian.

–Nu curajul Sophiei, cât modul în care viața poate să ia turnuri de situație de 360 de grade. Prin dinamismul scenelor, actorii au reușit să-mi transmită această stare. Ei bine, se spune că în teatru e ca în viață, iar dacă aceasta își poate schimba traiectoria și perspectiva înainte să apuci să clipești, și cel de-al doilea act al scenetei s-a reinventat.

Protagonistul a uimit prin schimbarea înfățișării. Între acte, Aksenti Ivanovici și-a tuns părul (a se lua ca la carte – Teodor Alin a fost la fel de tuns precum personajul pe care l-a interpretat). Se spune că, atunci când omul își taie părul, acesta vrea să facă o schimbare radicală în viața lui. Dar când un artist face o schimbare de proporții? Aș spune că e dedicat și gata să facă sacrificii pentru drumul pe care a ales să-l parcurgă.

Sala e în beznă.

Personajele împânzesc scena prin mișcarea browniană, asemenea moleculelor de la începuturile creației, sub flash-ul reflectorului care pâlpâie haotic până în străfundul retinei. Un sunet grav de bas amorțește liniștea misterioasă, urmat de tema muzicală din repertoriul compozitorului minimalist Philip Glass. Mantra reprodusă de actori e definită printr-un cluster de patru acorduri repetitive, care se rezumă, în mintea mea, la cele patru elemente din natură: aer, apă, pământ și foc. Agitația constantă de pe scenă se materializează într-un act propriu-zis de creație. Mișcarea haotică a actorilor se organizează sistematic, protagonistul fiind acaparat de cercul viu format de către celelalte personaje, precum sămânța bărbatului e înghițită de vulva femeii.

Brusc, o bătaie din palme rupe armonia scenică și declanșează explozia elementelor, Big–Bang-ul procreator. Actorii depășesc stadiul de molecule și ating apogeul creației, omul.

În cele ce urmează, regizorul a pus în scenă trei mari trepte ale evoluției umanității. Decorul e compus din trei scaune, cei trei pași transcendenți pe care omul îi parcurge de-a lungul vieții. Rând pe rând, fiecare actor va înainta și va poposi în aceste etape ciclice. La început, omul se târăște spre primul scaun, acolo unde imită procesul de învățare și de educare, răsfoind și scriind cuvântul creator. Așadar, primul nod al circuitului este reprezentat de instituția școlii, care are puterea de a ridica ființa din condiția sa rudimentară și de a-i deschide orizonturile cunoașterii. Cea de-a doua treaptă, cuprinsul cărții destinului, este dragostea. Aici, oamenii așteaptă, caută, se sărută, pentru ca mai apoi să pășească spre pilonul definitoriu și rutinar al existenței, munca. După acest ultim scaun, actorii îmbracă haina neagră și opacă a morții și părăsesc scena prin gestul ludic de a merge pe bârnă cu brațele ridicate lateral, relevând astfel continuarea zborului în căutarea echilibrului.

Debutul celui de-al doilea act a reprezentat o formă de improvizație atașată textului original, marcând intrinsecul scenetei ca tot unitar, și anume, legătura strânsă dintre evoluție și monotonia stadiilor care se repetă spiroidal. La o primă vedere, această scenă dedicată simbolurilor nu este în corelație cu factualitatea și trăirile eroului, dar, în originile schizofreniei lui Aksenti stă această rutină cotidiană care bântuie omul precum propria-i umbră. Cu toții privim lumea prin spectre diferite, iar nebunia se strecoară aproape subtil în identitățile noastre. Atât de subtil încât ajungem s-o privim în oglindă în fiecare zi, dar nu vrem s-o recunoaștem. Oamenii se tem să fie diferiți, ei ignoră prea mult însemnătatea bolilor psihice. Dar, dacă cei cu dizablități ne sunt, de fapt, superiori? Aksenti Ivanovici reprezintă prototipul uman care a îmbrățișat nebunia pentru a se izola de corvoada normalității și pentru a-și juca în fața destinului propriile cărți, precum un artist suprem, care se delasă de realitatea banală pentru a crea ceva autentic și atemporal.

În următoare scenă, protagonistul se găsește singur în apartamentul său, citind ziarul. Află astfel că regele Spaniei a murit și că tronul a rămas vacant, fapt care a declanșat defocusarea de la realitate a personajului. Mărturisesc că aceste evenimente m-au dat gata și m-au zdruncinat în așa hal, încât toată ziua n-am putut face nimic. Pe tron trebuie să fie un rege. Regele există, numai că își păstrează anonimatul. Acesta se adâncește atât de mult în gândurile sale, încât refuză să meargă la muncă. În data de 8 decembrie, Aksenti merge la săniuș împreună cu colegii săi de la birou – în nuvelă, nu se acordă atenție acestei scene, de altfel, eroul nu merge alături de camarazii lui la recreație –. Regizorul s-a jucat cu aspirațiile înalte ale protagonistului și a transformat corporatiștii în niște supuși imaginari. A inclus aici o scenă a încoronării. Servitorii i-au pus mantie și coroană și l-au purtat în spinare (pentru că orice rege trebuie să-și permită un cal în leasing), în timp ce fredonau versurile Dormi în pace și visează, rege vei fi deseară. Spania te așteaptă, să conduci țara dreaptă, adaptate liniei melodice din fragmentul muzical Robinson, preluat din Insula, după Ada Milea.

[6/9]

Oscilații la Pădurea Baciu

"Publicat în 08/09/2018" "în Texte" "de POV21"

Pentru că, fiecare dintre noi vrem să profităm de gradele cu plus care se risipesc încă în atmosferă, în Cluj-Napoca evenimentele în aer liber se țin scai de petrecăreți.

Ritmurile electronice, copacii contorsionați din abstracta pădure Hoia-Baciu și luminile obscure ne așteaptă să oscilăm împreună la un party extraterestru, de sfârșit de sezon, în data de 8 septembrie.

Începând cu ora 19 și până soarele-și va revărsa din nou zorii peste misterioasa pădure, vor mixa următorii:

Alexandru (soundcloud.com/alexandru-pop-505028624)
Glodan (soundcloud.com/alex-glodan)
Laurian (soundcloud.com/laurian-victor)
Mofescu (soundcloud.com/oscilatii)
Nemes (soundcloud.com/nemess)
Verzila (soundcloud.com/verzila)

Pentru a crea o experiență plăcută pentru fiecare persoană, organizatorii au creat câteva norme și puncte de reper. Natura și curățenia se respectă! Barul este asigurat de Living Pub! Aduceți cu voi mâncare, haine și pături groase! Este permisă hămăceala și camparea! Locația este amplasată la sfârșitul străzii Uliului! Veniți devreme, e fain ziua în pădure! Suportul este de 20 de lei!

Acestea fiind spuse, nu ratați un alt număr din electricul eveniment Oscilații la Pădure, sâmbătă, 8 septembrie, ora 19.

Pentru mai multe detalii, accesați pagina de facebook a evenimentului: http://bit.ly/2MTSqZh

Viitorii studenți se confruntă cu o primă sesiune, alegerea între Micul Paris și calmul à la Cluj

"Publicat în 03/09/2018" "în Texte" "de POV21"

„Am dat BAC-ul. L-am luat. Am 18 ani și o întrebare: încotro?”, întrebare – dilemă în rândul studențimii, cu doi protagoniști: Cluj-Napoca și București. Viitorii studenți, împreună cu părinții, caută răspunsul la probleme precum distanța față de casă, transport, costurile legate de cazare și trai, oportunitățile de carieră din viitor, facultatea în sine, capacitatea de adaptare, iar, ca bonus, părinții își doresc un mediu cât mai sigur, pe când „puiuții” visează la viața de noapte. Ce bine că zbuciumul nu lipsește nici în orașul de pe Someș, nici în cel de pe Dâmbovița! Iar pentru părinți, răsuflați liniștiți, e doar „România paralelă”, nu Babylon!

Într-adevăr, o paralelă între inima Transilvaniei și capitala României îți poate da mai multe bătăi de cap decât subiectul trei de la BAC. Bucureștiul e romantic, cu străzi și clădiri care te transportă (ca un arc) în triumfătoarea „la Belle Epoque”, doar ca să fii readus brutal la realitate de sunetul claxoanelor, sirenelor, înjurăturilor și mirosului de la Dristor. Ideea de calm à la Cluj, unde viața se desfășoară mai lent, dar în continuă evoluție (deși are și el Pata lui), te face să-ți dorești să câștigi acel timp pentru tine. Bucureșteanul Darius menționează faptul că la Cluj și câinii sunt mai blânzi și latră pe ardelenește: „No, ham”. Tot el argumentează și decizia de a părăsi Bucureștiul pentru Cluj: „Sunt student la Politehnică și, după trei ani de studii, nu am regretat nicio clipă alegerea făcută. Aici profesorii sunt dedicați, iar tineretul se implică în tot felul de activități, lucru care dă bine și în CV și la urechile părinților. Din punctul de vedere al mentalității, oamenii din București sunt mai închiși și mai individualiști, pe când, în Cluj lumea e mai liberă. Bucureștiul este foarte aglomerat și viața are un ritm alert, iar oamenii se stresează mai mult pentru ziua de mâine. E adevărat că, în București sunt mai multe evenimente culturale și party-uri, dar, spre deosebire de Cluj, se pune accentul pe cantitate, nu pe calitate. Iar la capitolul teatru, Clujul e băgat în priză! Chiar dacă aproape orice domeniu este mai dezvoltat în capitală, acest lucru nu este neapărat un avantaj. Rămâne mai puțin spațiu pentru inovare și mai mult pentru competiție și stres. Aria multiculturală a Clujului te modelează ca ființă umană. Pe lângă maghiari și sași, studenți din toate colțurile lumii au ales Transilvania ca punct de reper educațional, și nu doar datorită vestitului tărâm al lui Dracula, aici chiar se face școală! Tocmai această varietate m-a făcut să devin mai open-minded. Cred că pentru a locui în București trebuie să fii mai dur. Clujul e o comunitate, oamenii creează legături între ei. Dacă ar fi, totuși, să aduc câte ceva din Bucale la Cluj, m-aș rezuma la metrou, salarii mai mari și niște prețuri mai decente la chirii. Dar, categoric nu aș da Clujul pe București!”.

Poveștile unui om obișnuit despre unul dintre cele mai sfinte locuri de pe Pământ

"Publicat în 02/09/2018" "în Texte" "de POV21"

Încă din Grecia Antică, Muntele Athos era considerat un loc sacru, unde, deasupra norilor, zeii se adunau să discute. Tărâmul bărbaților creează și în ziua de azi controverse în rândul curioșilor, cu privire la interdicția sexului frumos în peninsulă sau la diferitele acuzații de homosexualitate care se consfruntă cu condiția celibatului, definitorie în viața monahală. Echipa noastră a avut ocazia să discute cu unul dintre muncitorii care au zidit chilii pe Muntele Sfânt. Iată ce spune A. N. despre „viața printre bărbile negre”!

Î: Povestește-ne prima ta experiență care te-a marcat de pe acest munte.

R: Mi-a rămas foarte bine întipărită în minte prima mea noapte pe Muntele Athos. La ora 10 noaptea, a apărut, în camera mea și a altor cinci colegi, un personaj mic de statură, transpirat și cu barbă lungă, care respira foarte greu și ne-a zis că nu poate dormi, că vin “ăștia” și îl vizitează, deși el încuie ușa. Inițial, am crezut că încearcă să mă sperie, având în vedere că era prima noapte pe care o petreceam acolo. După ce a plecat călugărul respectiv, cei din cameră m-au avertizat că ei sunt vizitați de niște spirite “cu grade foarte înalte”, deghizate în călugări și care-i împiedică să ajungă la Dumnezeu. În continuare, credeam că se face mișto de mine. Mai târziu, m-am pus la culcare, dar, ca în fiecare loc nou în care ajungi, durează puțin acomodarea, iar somnul întârzie. Pe la miezul nopții eram încă treaz și a început să răsune o muzică subită în cameră și jocul unor copite pe podelele de lemn. Am încercat să le ignor și în scurt timp au dispărut, după care am intrat într-un somn profund. La 3 dimineața, s-a deschis brusc ușa, s-a aprins becul și, un călugăr mic de statură, cu o barbă lungă-lungă, agita în mâini un cuțit mare de bucătărie și a început să ne zică: “veniți, cui nu-i e frică, se mișcă tufișurile, luați și o bâtă și urmați-mă!”. În următoarea clipă, ceilalți cinci colegi erau îmbrăcați și urmau monahul, iar eu pe ei. Am luat-o pe o cărare din pădure și, crezând că visez, m-am mușcat de un deget, dar nu m-am trezit înapoi în patul meu. Am ajuns, în cele din urmă, la chilia părintelui Vasarion (n.r. călugărul cu pricina, agitator de cuțite). Acesta era agricultor și avea straturi cu legume în jurul căsuței, iar noaptea veneau porcii mistreți și îi devastau producția. Toată agitația a pornit de la unul dintre mistreți, care s-ar fi prins într-o capcană pusă în tufișuri. Însă, până la sosirea noastră, animalul a evadat. Cam așa s-a desfășurat prima mea noapte pe Muntele Athos.

Î: Prin răspunul anterior, mi-ai schimbat închipuita părere despre calmul care zace în călugări. Cum sunt ei, de fapt?

R: Călugării au o lume a lor, dar și în acea lume dintre cer și mare există dualitate. Majoritatea călugărilor își câștigă existența din turism. Mai sunt foarte puțini monahi autentici, în jur de 20%. Aceștia se ascund de lume, sunt numiți vagabonzi și se furișează prin păduri spre peșterile săpate în stânci, în care locuiesc și la care pot ajunge doar prin anumite scărițe improvizate. Acești pustnici nu dau nicio plăcere trupului. Nu se spală, hainele lor sunt degradate, ajunde în stadiul de cârpe, nu se piaptănă, părul lor transformându-se în mod natural în dreaduri. Ei nu au voie să dețină oglinzi, în nicio mănăstire nu există, de altfel. Sihaștrii (n.r. călugării din peșteri) mănâncă doar o dată la câteva zile, dorm puțin, deoarece consideră somnul un răsfăț și se roagă mult, încontinuu, făcând niște mantre prin care se conectează cu Universul și cu natura și sunt considerați pilonii care apără omenirea de forțele întunericului.

Î: Singurii care dețin proprietăți sunt călugării?

R: Pe întreaga suprafață se află douăzeci de mănăstiri și fiecare își are un teritoriu bine delimitat, pe care sunt construite numeroase chilii. Odată ce primești rangul de călugăr la o mănăstire, deja învârți niște afaceri și poți să te susții financiar. Acolo fiecare călugăr are o ocupație, unii pictează icoane, alții sunt apicultori, alții grădinari. Se face comerț, neplătindu-se nicio taxă, cu tot ce se produce acolo, începând de la săpunuri, uleiuri, miere, șnururi împletite, icoane, până la vinuri. Pe Muntele Athos am văzut cea mai variată gamă de băuturi.

Î: Toate aceste acțiuni sunt finanțate de cineva?

R: Da, există sponsori, cum le zic eu sau ctitori, în rândul călugărilor. Ei investesc sume exorbitante de bani pentru noi construcții. O chestie interesantă pe care am observat-o acolo a fost că, pe munte ajung oameni cu bani, care fac afaceri ilegale și care cred că, dacă donează bani acolo, scapă de anumite probleme din țară. De exemplu, Becali a donat vreo 600.000 de euro pentru ridicare unui schit imens, cam cât o mănăstire, dar fondurile din parte românilor ajung acolo încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Informația am preluat-o dintr-o carte pe care am citit-o acolo, scrisă de un călugăr. În aceeași carte am citit și despre donația lui Putin, donație în valoare de 2 milioane de euro, pentru a construi un hotel dedicat turismului.

Î: În bibliotecile de pe Muntele Athos există cărți care nu au fost date înspre comercializare publicului larg?

R: Cu siguranță, e un mic Vatican și în peninsulă. Fiecare mănăstire își are propria bibliotecă, iar cărțile diferă în funcție de preocupările pe care le au călugării. Acolo unde am stat eu, aceștia aveau înclinații artistice. Am citit inclusiv Biblia după Iuda, unde Iisus apare drept un personaj mai petrecăreț, chiar gagicar, iar protagonistul, Iuda, ar fi fost unul dintre cei mai importanți apostoli, deoarece s-a sacrificat pentru ca misiunea Mântuitorului să poată fi dusă la bun sfârșit. Bineînțeles că Biblia a fost interzisă publicului larg de către anumiți Papi.

Î: Călugării au un regim special, țin post?

R: Da, au foarte multe posturi. Nu mănâncă deloc carne. Manâncă doar ce crește în pământ și în mare. Iar când e post, nu mânâncă nimic prăjit în ulei, doar crudități, cum ar fi fasole, năut, linte. Stilul lor de viață le conferă o longevitate recunoscută peste tot în lume.

Î: Se organizează evenimente, prin care călugării să evadeze din rutina de zi cu zi?

R: La ei, așa-zisele petreceri se remarcă prin cântec vocal, nimic instrumental. Însă, cele mai fastuoase evenimente au loc când se sărbătorește Hramul sau Praznicul unei mănăstiri. Atunci se invită călugări din îmrejurimi și pelerini. Am participat și eu la această sarbătoare. La ora 9 seara s-a ținut un toast cu vin și prăjiturele, iar după toată lumea a început să se roage. Am făcut asta 12 ore, până la 9 dimineața. Am intrat într-un fel de transă, de la oboseala acumulată. Călugării cântau foarte frumos, pe două voci. Deși cântau în grecește și nu înțelegeam nimic, am intrat și eu în starea lor. La un moment dat, unul dintre părinți a luat în mâini un candelabru lung de vreo 10 metri, plin cu lumânări din ceară de albine și i-a dat elan, legănându-se dintr-un capt în altul al încăperii. Un alt călugăr a dat drumul unui al doilea candelabru, acoperit de simboluri religioase, acesta învârtindu-se în jurul propriei axe. Pe urmă, alți cinci călugări, care aveau pe mâini brățări de argint, în formă de pasăre, de care atârnau clopoței, înăuntrul cărora se afla tămâie, au început să alerge prin mulțime și să împrăștie mirosul balsamic. S-a creat un haos ritualic în mănăstire: sute de lumânări aprinse, candelabre care îți treceau milimetric deasupra capului, sunetul de clopoței și mirosul de tămâie fumegndă, îmbinate cu oboseala și cântecele grecești alcătuiau o atmosferă surprinzătoare pentru mine, ce-i drept, dar cu iz sacru. Hramul a luat sfârșit la ora 9 dimineța, la fel cum a și început, printr-o gustare, dar de data asta s-au servit fructe de mare.

Î: Cum este tratat instinctul sexual într-un tărâm doar al bărbaților?

R: E interesant, pe de-o parte, să vezi numai bărbați, majoritatea bărboși și îmbrăcați în negru. Singurul simbol feminin pe care l-am văzut acolo a fost un grup de măicuțe… într-o carte. Dar, dacă ai tendințe homosexuale, pe Muntele Athos e raiul. Acolo ai chilia ta, unde poți să faci ce vrei sau să chemi pe cine vrei sau câți vrei înăuntru. Și nici nu ești acuzat. Ce se întâmplă pe Muntele Athos, rămâne pe Muntele Athos.

Î: Câți călugări sunt pe munte și ce pași trebuie să urmezi pentru a deveni unul de-al lor?

R: Sunt câteva mii de călugări, dar sunt trecuți în raportul de recensământ doar cei care au cetățenie greacă. Ca să devii călugăr pe Muntele Athos, nu-I destul să fi fost numit călugăr în țara de proveniență. Acolo trebuie să o iei de la 0. Treci prin anumite etape, fiind ucenicul unui monah și stai sub ascultarea lui. Pe parcurs, primești diferite “accesorii” din hainele părintești. La început un fes, pe urmă o vestă, mai târziu o reverendă. Mai apoi, călugărul care te-a luat sub aripa lui, trebuie să te propună altor călugări. Poți să stai și 20 de ani și să nu depășești rangul de frate, să rămâi în așa-zisele haine de civil.

După cele spuse mai sus, putem cu ușurință ajunge cu toții la concluzia trasă de Brâncuși: „De la Adam se crede că Dumnezeu e în Cer, omul pe Pământ și dracul dedesupt. Ce-ar fi dacă s-ar putea vedea că trăim cu toții împreună?”.

Interviu cu tattoo artistul Șoro

"Publicat în 31/08/2018" "în Texte" "de POV21"

40263493_247673582559105_7155439575542792192_n-1-500x500.jpg

40247084_220560972146378_6539527074724446208_n-2-373x500.jpg

40337271_588541828215492_1213381282491269120_n-278x500.jpg

40304241_665507217175772_8184025749775187968_n-301x500.jpg

40248460_1942933305763863_9000847449081774080_n-326x500.jpg

40374901_295197927935192_5897201744806412288_n-275x500.jpg

Tatuajul este una dintre cele mai vechi forme de artă practicate de om, încă din timpurile preistorice, prin care își imprima pe piele desene sau scrieri care aveau diferite semnificații. Cel mai vechi corp tatuat, cunoscut până acum, a fost descoperit în Munții Alpi și are o vechime estimată la peste 5000 de ani. Pentru multe popoare, tatuajul reprezenta mai mult decât un simplu mod de înfrumusețare, era văzut drept o practică rituală de trecere, cu profunde semnificații sociale și spirituale. La unele triburi sălbatice, tatuajul ilustra un semn de noblețe sau marca funcția unui individ într-un trib. În societatea actuală, arta tatuatului și-a schimbat simbolistica, iar poveștile zugrăvite pe corp sunt văzute drept semne ale rebeliunii. Cu toate acestea, tot mai multe persoane aleg să-și exprime stările sau experiențele prin forme și culori impregnate pentru totdeauna pe corp. Mai multe despre această formă de manifestare o să aflați în cele ce urmează, într-un interviu dedicat exclusiv echipei noastre, de către artistul sângeorzean Andrei Șorobetea.

Î: Ce crezi că însuflețește dorința de a avea un tatuaj?

R: Eu personal cred că dorința are la bază ceea ce vrem să exprimăm printr-un tatuaj, anumite trăiri sau experiențe care ne-au marcat, dar se întâmplă ca, de multe ori, unii să-și tatueze corpul doar prin prisma faptului de a fi în rând cu moda.

Î: Ce este esențial să știi atunci când vrei să-ți faci un tatuaj?

R: Cel mai important este să îți alegi foarte bine tatuajul pe care o să-l porți toată viața, pentru a nu apărea regrete pe viitor. Bineînțeles, la modelul ales se adaugă întotdeauna și dimensiunea tatuajului, dar și zona în care urmează să fie imprimat.

Î: Crezi că persoanele care aleg să se tatueze se diferențiază cu ceva de „oamenii serioși”?

R: Într-adevăr, unii oameni se simt superiori având unul sau mai multe tatuaje. Dar mai există o categorie de oameni, cei care văd prin tatuaj o artă, iar eu îi numesc pe aceștia „oameni serioși“, cei care depășesc sentimentul de superioritate.

Î: În ce context ți-ai descoperit pasiunea de a tatua?

R: La vârsta de 17 ani vizionam o emisiune TV numită LA INK, care m-a captat extrem de tare și care a declanșat în mine această pasiune. Dar, desenul l-am avut în sânge de mic copil și trecând anii mi-am propus să-mi duc talentul la alt nivel și să mă apuc de tatuat.

Î: Procesul de învățare a fost autodidact? Cum ți s-a părut trecerea de la suport fix (pânză) la piele?

R: Într-adevăr, procesul de învățare a fost autodidact. Inițial, am început să mă tatuez singur, pe mâini și pe picioare, iar mai apoi am tatuat în cercul de prieteni, unde am prins foarte multă experiență. Cât despre trecerea de la suport fix la piele, a fost o extremă ca de la cer la pământ, dar, chiar dacă a fost greu, plăcerea meseriei mi-a ușurat situația. Nu am încercat niciodată să tatuez, în această trecere, pe piele de porc, așa cum fac alții și nici măcar pe piele sintetică.

Î: Cum este persoana din spatele artistului tatuator?

R: Ca orice om cu viziune artistică, mă încadrez cu ușurință în categoria overthinking. Dar în meseria asta am redescoperit împlinirea, iar fericirea pe care o aduce un tatuaj este împărtășită mereu între cel care se alege cu un tatuaj și cel din spatele aparatului de tatuat. Pot spune că finalizarea unui tatuaj îmi conferă un sentiment „duhovnicesc”.

Î: Cum decurge conceperea unui tatuaj, din momentul în care o persoană vine la tine, până la realizarea efectivă a acestuia?

R: La început, timpul parcă se oprește în loc; îmi rezerv suficiente clipe pentru a-i explica clientului detaliile și ce este cel mai important la un tatuaj, ca de exemplu ce este degradeul nuanțelor și cum trebuie acesta executat. Intru în rolul profesorului, comunicând în același timp și cu artistul din mine, iar spre finalizarea tatuajului am mare grijă ca totul, inclusiv detaliile, să fie ca la carte, ca într-un sfârșit clientul să fie mulțumit.

Î: Cum reușești să aduci la un numitor comun viziunea ta asupra tatuajului și gusturile clientului?

R: Desigur, gusturile nu se discută. Majoritatea tatuajelor pe care le-am realizat, le-am modificat puțin (perspective, dimensiuni, detalii), iar clienții respectivi au fost de acord cu lucrul ăsta, pentru că mulți nu au o viziune în expansiune, iar eu îi ajut să înțeleagă tatuajul și le spun ce ar mai trebui adăugat sau ce ar trebui eliminat și astfel ajungem la un numitor comun.

Î: Cum văd sângeorzenii arta tatuajului, având în vedere că este un mediu cu influențe rurale?

R: Unii dintre ei văd tatuajul ca pe o modă, dar, desigur, există și persoane care pot vedea la un nivel artistic un tatuaj.

Î: Ce tatuezi cel mai des? Există un stil în care te regăsești sau o modă în ceea ce privește modelele sau culorile?

R: Mă regăsesc cel mai mult în portrete, iar dacă ar fi după mine, le-aș tatua tuturor numai portrete. Dar cel mai des tatuez citate, asta pentru că majoritatea clienților nu știu ce înseamnă arta. Desigur, am și o gamă de clientelă care se axează doar pe tatuaje complexe, cu multe nuanțe și o grafică cu un nivel mai mare de dificultate.

Î: Crezi că un tatuaj poate schimba viața cuiva?

R: Un tatuaj nu are capacitatea de a schimba viața cuiva, însă poate modifica atitudinea și poate oferi încredere respectivei persoane. De exemplu, caracterele care simbolizează întunericul conferă o atitudine mai rigidă, de multe ori de superioritate.

Î: Ne poți oferi câteva sfaturi pentru un prim tatuaj și pentru întreținerea acestuia?

R: Sfatul meu e unul singur, omul nu trebuie să se lase influențat de o modă anume, deoarece ea e trecătoare, iar tatuajul nu o să mai fie cool în scurt timp. Întreținerea unui tatuaj este destul de simplă, trebuie urmați doar anumiți pași. Având în vedere faptul că tatuajul reprezintă o rană deschisă, prin porii pielii va ieși un fluid care, în combinație cu sângele, va coagula zona tatuajului, lăsând în urmă o scoarță. Trebuie monitorizat fluidul respectiv, să nu rămână la suprafața pielii, deoarece va îngroșa scoarța care va apărea inevitabil, iar odată cu îndepărtarea scoarței, va exista o probabilitate mare să dispară și tușul. Se folosește o cremă specială numită Bepanthen sau orice cremă care conține panthenol. Nu este recomandat să se folosească unguente grase sau cleioase. Totodată, se spală cu săpun bacterian o dată pe zi și se acoperă 14 ore cu o folie, pentru îndepărtarea bacteriilor și pentru protejarea de razele ultraviolete. Trebuie ținut cont, de asemenea, că apa și soarele sunt dușmanii principali ai tatuajului.

Î: Ce ar trebui să faci sau să NU faci înainte de a te tatua?

R: Este important să nu consumi alcool nici înainte, nici după realizarea tatuajului. Alcoolul accelerează circulația sângelui și, prin urmare, zona vătămată va sângera mai puternic, ceea ce crește riscul de a se îngroșa scoarța tatuajului. În același timp, recomand ca persoana să fie relaxată, deoarece crisparea va duce la contractarea mușchilor și, în altă ordine de idei, realizarea tatuajului devine mai grea, iar nivelul de durere va crește.

Î: Crezi că un tatuaj vine la pachet și cu dezavantaje?

R: Desigur, sunt și câteva dezavantaje. Când un tatuaj este expus la soare, zona marcată va ustura puțin, deoarece tușul este compus din particule metalice. Un alt dezavantaj poate apărea la nivel grafic. Dacă persoana nu reușește să urmeze pașii de întreținere, pot apărea deficiențe de tuș, iar tatuajul se va vedea mai șters. De asemenea, pot apărea criticile din partea societății, dar acesta este un dezavantaj doar pentru cei care vor să-l vadă astfel.

Î: Crezi că tatuajele pot crea dependență?

R: Tatuajele pot crea chiar o mare dependență, atât fizică, cât și psihică. Dependență fizică, deoarece tușul este compus din particule metalice, deci practic ne „injectăm” metal, iar cu timpul corpul nostru poate simți dorința de mai mult și mai mult tuș. Iar la nivel psihic, dependența apare pentru că oamenii iubesc grafica, ne place să vedem fel și fel de nuanțe ale culorilor sau nuanțe de nonculori pe pielea noastră.

Î: Din punctul de vedere al carierei, care este următorul pas spre care tu tinzi?

R: Următorul pas este să obțin o diplomă în acest domeniu și să-mi deschid un salon de tatuat.

Andrei este doar unul dintre tinerii care au ales să-și urmeze pasiunea și s-o transforme într-un mod de viață. Culori în sus, culori în jos, culori pe corp. Tu ce mai aștepți?

Însemnările unui artist [5/9]

"Publicat în 30/08/2018" "în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Scena care urmează simbolizează un episod de tranziție al Sophiei. În viziunea dramaturgică a lui Teodor Alin, fata directorului nu mai este pur și simplu doar „fata directorului”. Aceasta devine prototipul femeii care face alegeri, într-o căutare continuă de sine și de răgăsire a tatălui pierdut cu mult timp în urmă, în grădina copilăriei. Vrea să știe unde a plecat și de ce. Soarta nu iartă pe nimeni. Problemele directorului cu tatăl său se răsfrâng asupra propriei fiici. Aceste traume ale copilăriei pe care nu reușește să le depășească, se materializează într-un ciclu cât se poate de evident, iar regizorul pune în scenă acest lucru. Se hotărăște brusc că a sosit momentul să-și caute tatăl, pierdut deja de o veșnicie. O tânără, o domnișoară, o domniță, al cărui tată nu a fost prezent în modelarea acesteia ca femeie, dat fiind faptul că era prizonierul unei lumi a ideilor, va căuta întotdeauna latura paternă în ochii bărbaților. Așa că, Sophia și-a ascultat pentru prima dată chemarea, care venea din casa și din inima lui Aksenti Ivanovici. Ce ați citit până acum este un rezumat al monologului Alexandrei Ciurbea, un text de legătură care încălzește scena pentru intrarea Sophei. Pe parcursul lui, femeia, odată devenită conștientă, apare în odaia funcționarului, se așază în patul lui, gestul ei semnificând oferirea purității, o primă noapte de dragoste.Sophia simte răsuflarea bărbatului de lângă ea. La rândul său, el își mărturisește amorul pentru întâia oară – Dacă soarele, într-o dimineață, ar străluci pe-atât de tare pe cât strălucești tu în sufletul meu, nicicând pământul n-ar mai întâlni întunecimea nopții –, folosind ca termen de comparație însăși forța naturii creatoare. Momentele de seducție au fost construite cu ajutorul celorlalte personaje, care au interpretat într-o manieră emoționantă operaIde Mationka de domu, provenită din folclorul ceremonial ucrainean, reprezentând momentele sensibile de despărțire dintre mamă și fiică.

Dar, ce s-a întâmplat totuși cu logodna dintre ea și Teplov? Ei bine, Sophiei i-a ieșit în cale o scrisoare care îi aparținea generalului și care urma să ajungă la un anumit Piotr. Vor veni vremuri mai bune pentru noi, iubitule. Mă voi căsători cu Sophia […] Grăsuna aceea cu piele unsuroasă și ochi de văcuță nevinovată. După ce voi obține mâna fetei, voi pune mâna pe un cadou de peste 200.000 de ruble, Piotr, băiete – iată motivele pe care tânăra i la va prezenta și tatălui ei. Aici intervine însă monologul dedicat exclusiv Sophiei, monolog preluat din romanul lui Florin Piersic Jr, Porno Romantic, al cărui personaj, „întâmplător” purta același nume.Iată, așadar, iubite tată, de ce am făcut acest gest. De ce l-am făcut fericit tocmai pe acest funcționar și de ce voi fugi în lume. Fuga în necunoscut înseamnă renaștere și curajul de a îmbrăca haina sinelui, iar Sophia culminează metamorfozându-se într-o femeie reală. Ea se dezbracă de povara care i-a încleștat simțurile ani la rând și e sinceră, pentru prima dată, atât cu tatăl ei, cât și cu propria-i persoană: Ai fost fiecare bărbat din viața mea. Te-am regăsit în prima mea dragoste. Aia care a însemnat mai mult strângeri de mână și plimbări prin parc. Te-am căutat mereu, dar tu îl căutai mereu pe propriul tău tată, existența ta desfășurându-se în amintirile cu abuzurile lui. Acum o să te las în pace. Mi-ar fi plăcut să-i strângi mâna omului care-și dizolvă sângele în carnea mea. […]Acum voi trăi doar cu omul ăsta. Voi vopsi toate casele de pe plajele pământului dacă asta va fi nevoie să fac ca să am ce mânca. O să-mi las baltă toate cremele antirid și toate lacurile de unghii și toate șampoanele pentru păr ultrasensibil(replica a stârnit umorul publicului). O să fiu altfel. Mă voi transforma într-o femeie adevărată. O să merg lângă bărbatul meu la vânătoare și la pescuit. O să pășesc în urma bărbatului meu și în fața copilului nostru. Personajul interpretat de Antonia Doboacă a cerut sacrificii se sine pentru a ajunge pe culmele experiențelor vii, la fel cum i s-au cerut și actriței, pentru a ajunge la un nivel înalt de empatie. Pe tot parcursul monologului, Sophia le-a avut alături pe cele două cățelușe, prototipuri ale feminității, care au ajutat-o să treacă prin acele transformări fizice, care i-au întărit credibilitatea recitării. La început, ele au îmbrăcat-o într-o rochie albă, simbol al tinerei mirese, detaliind astfel renașterea ei și abandonarea tatălui. Când monologul sublinia dorința ei de a deveni o femeie reală, a fost îmbrăcată bărbătește, cu blugi, cămașă și cizme de cauciuc, fiind pregătită pentru aventura ce o aștepta. Ultimele replici au fost acompaniate de cor – format din restul actorilor, care între timp au coborât de pe scenă și s-au așezat în primul rând –, prin cântecul rusesc, de forță,Koni (Calul), pentru a genera o stare unitară de îmbărbătare. Voi fugi în Spania…deocamdată fără acest bărbat. El însă va simți…va ști unde sunt și va porni în căutarea mea, oriunde m-aș afla pe acest pământ – Sophia își ia în mâini geamantanul și iese din scenă, cu același ritm domol care clatină mâinile de rămas-bun ale celorlalte personaje.

[5/9]

Însemnările unui artist [4/9]

"Publicat în 28/08/2018" "în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Astăzi parcă m-am luminat! – cuvintele ies din gura actorului central,sub lumina albă a reflectorului, într-o sincronizare perfectă. Aksenti își amintește de asul său din mânecă, scrisorile celor două cățelușe, din care voia să afle TOTUL. Așa că, pornește spre locuința lui Fidèle, pentru a o interoga. Nu pot suferi varza, al cărei miros răbufnește din toate dughenele – în decor, actrițele tăiau varză; fiecare amănunt a fost bine gândit. Cu mirare, am observat că acele scrisori erau mai reale decât nebunia protagonistului. Ivanovici se întoarce acasă cu o legătură de hârtiuțe, pe care vrea să le descifreze până la lăsarea întunericului. Moment în care, se dezlănțuiește haosul în apartament. Marva, servitoarea, a început să dea cu aspiratorul – efectele de sunet fiind reproduse de actori –. De ce este prezentă o astfel de tehnologie în anii 1830, m-am întrebat și eu. Răspunsul l-am găsit în tendința de actualitate pe care regizorul a vrut să ne-o insufle. Nu doar Marva a încercat, parcă dinadins, să comploteze împotriva dorinței de cunoaștere a funcționarului. Vecinii acestuia (personajele secundare, interpretate de Ion Slesari, Victoria Chicu, Eduard Ferenczi și Nicoleta Ganea) i-au bătut nestingherit la ușă, cerându-i foc sau castraveți. Momentele, comedie pură, nu au fost altceva decât ironizări la adresa societății de ieri și de azi. Pentru câteva minute, am crezut că sunt la un spectacol inspirat din dramaturgia lui Caragiale. Au fost puse în scenă moravuri, precum băutura (rol distribuit lui Eduard Ferenczi, atingândun nivel înalt de autenticitate) sau sexualitatea –Victoria Chicu și Nicoleta Ganea, în rolurile vecinelor, bat în ușa eroului, cântându-i: Am auzit că ai un fluier mititel. Dă-ni-l să suflăm și noi puțin în el, iar, ca reacție, Aksenti le răspunde Nu știu cine v-a mințit nițel, dar al meu nu-i deloc mititel și le întinde un stativ de partituri (dacă nu fluier, face măcar parte din câmpul lexical al muzicii). Scenele descrise adineauri nu se găsesc și în varianta originală a textului; hazul și culoarea survin din imaginația acestor tineri de doar 20 de ani.

În cele din urmă, personajul atinge liniștea mult dorită. Scrisorile nu au fost recitate de Ivanovici, ci de posesoarele lor. În scenă, prezența cățelușelor a fost invocată în mod real de gândurile cititorului. Gândiți-vă că țineți în mână jurnalul lui Gogol. Ajungeți la data de 13 noiembrie. Vizualizați scrisorile. Nu ecoul vocii lui Aksenti Ivanovici vă răsună în minte, ci glasul celor două cățelușe. Meggy și Fidèle ocupau câte un loc la o așa-zisă masă de toaletă, improvizată dintr-un birou împânzit cu farduri, pensule, parfumuri și o oglindă, prin care se reflectau atât de omenește în realitatea noastră. Îmbrăcate în halate de mătase albă, cu părul înfășurat în prosoape și gâtul împodobit cu pietre prețioase, cele două personaje modelează arhetipul divei – Dragă Fidèle, tot nu mă pot obișnui cu numele tău de mahala. Chiar nu-ți puteau da unul mai frumos? Interpretarea a cuprins un meniu copios, cu mișcări elegante, voce dominată de sex appeal și o șezută femină. Pe alocuri, Aksenti, tolănit într-un colț de scenă, făcea mici comentarii: Scrisul este foarte corect. Semnele de punctuație sunt puse la locul lor. Mi-a rămas întiparită în minte una dintre replici: Sunt bune doar oasele de vânat și asta numai când încă nu a supt nimeni măduva din ele. Mimica celor două m-a dus cu gândul la sexul masculin, la „prospături”. Personajele au avut și momente de unison –Dacă nu mi s-ar da sos cu cărniță de ieruncă sau friptură din aripi de găină… nu știu ce s-ar întâmpla cu mine. Pe când morcovul, napul, anghinara nu pot fi niciodată gustoase…” –, pe care le-am tradus drept aspirații comune pentru un trai de clasă înaltă. După ce s-a enervat la culme că în scrisori regăsea doar fleacuri, Aksenti a sustras și o informație prețioasă: Sophia era curtată de generalul Teplov și, pe deasupra, era îndrăgostită de el, nunta fiind iminentă.Mi se pare că ceva nu-i în regulă. Nu se poate ca un general s-o fi fermecat într-un asemenea hal. De ce sunt consilier titular și cum adică sunt consilier titular? Parcă eu n-aș putea fi înaintat chiar acum la rangul de general-guvernator? Un personaj naiv, cu „teancuri de visuri în cap”, după cum l-a caracterizat mai-marele lui, șeful de secție. Funționarul a apărut, de asemenea, în scrisori. Stă în birou și ascute creioane. Părul de pe cap parcă ar fi o claie de fân, nu altceva. Sophie nu se poate stăpâni să nu râdă, când îl vede. Aksenti reacționează pe măsură și interacționează cu Meggy, smucind-o (Minți, cățelușă blestemată! Ce limbă afurisită!).

[4/9]

Însemnările unui artist [3/9]

"Publicat în 26/08/2018" "în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

Între scene, beznă totală în sală. Atmosfera e redată de lucrarea muzicală a lui Modest Mussorgsky, Promenada. Decorul este schimbat în fața spectatorilor, dar nu am simțit nicio clipă că își “spală hainele murdare în public”, din potrivă, mișcările au fost relaxate, fiecare actor știind exact pe ce trebuie să pună mâna, astfel încât totul părea că face parte din număr. Dacă în întrevederea cu cea aleasă am văzut un Aksenti slab și naiv, în cea cu șeful de secție regăsim un alt personaj, nervos și răzvrătit. Dar nicidecum în conversația purtată între patru ochi, în care funcționarul a fost la propriu călcat în picioare, pe motiv că s-ar fi îndrăgostit și el de acest prototip al înțelepciunii, Sophia. La ieșirea din scenă a șefului de secție, Aksenti își exteriorizează furia, se urcă pe un birou, ipostază care, crede el, îl face să pară superior –Pricep de ce-mi poartă sâmbetele. Mă invidiază: a văzut, poate, semnele de bunăvoință care mai ales mie mi se arată (semne imaginare, de altfel) –.

După o secvență cu două voci atât de puternice, regizorul a introdus o scenă dedicată șefului de secție. După cum spuneam, în dramaturgia originală, personajele, fără de care însăși existența tumultoasă a lui Aksenti nu ar fi fost conturată, sunt de-abia schițate. Așa că, în fața unui birou dezordonat, precum însăși frustrările celui care-l posedă, mai-marele a interpretat un monolog din Filip Roth, Complexul lui Portroy. Însă, pentru ca trecerea dintre texte să fie pe nesimțite, regizorul a alipit o secvență (creație proprie), în care șeful de secție își stoarce invidia ce-i străbate fiecare celulă: Avorton trist și plin de patimi, care cutezi a visa cu cea mai mare nerușinare într-o fierbinte utopie a poftelor tale carnale… pentru Sophia, singura fată a directorului. Unicul său copil. Află, Aksenti Ivanovici, că nu ești singurul candidat la mâna minunatei tinere. După acest moment tensionant, care a pulsat neîncetat în venele de pe tâmplele actorului, mânia lui se stinge în amintirea vie a Sophiei. Ce n-aș da să strâng în palmele mele trupul vioi și plinuț al lui Sophie; să pipăi carnea ei translucidă, ochii săi căprui. Ea îmi va fi soție fidelă și o veritabilă și seducătoare mamă, întocmai cum a fost mama mea. Accentul cade aici pe mama, laitmotivul la care se rezumă complexul lui Portroy sau, mai vehiculat, complexul lui Oedip. Momementele care descriu acțiunile mamei (A frecat dușumeaua la baie și la bucătărie și-a acoperit-o cu ziare; a șters, bineînțeles, și praful) au fost reprezentate și scenic de către Alexandra Ciurbe, învăluită într-un șal matern, confecționat parcă din același fir de mătase care leagă încă odrasla de cea care i-a dat suflare. Personajul a fost jucat cu forță, culminând în genunchi în fața plăcerilor abisale, de care nu se putea desprinde – De ce tânjesc încă după tine, mamă, chiar și în ființa viitoarei mele soții?–.

În scena următoare, îl avem pe Aksenti, care, prin cuvinte de admirație, pregătește intrarea directorului. În monologul său se regăsește obsesia creioanelor, pe care le ascute în fiecare zi pentru impozant. Directorului îi place să fie cât mai multe creioane pe masă, rostește el aproape compulsiv, dar această plăcere nu este a altcuiva decât a lui și poate fi cu ușurință un simbol al artistului creator. În viziunea regizorală, directorul este un bărbat necăsătorit, care o are doar pe Sophia și un bagaj de traume psihice, provenite din relația tensionantă pe care a avut-o cu tatăl lui, în copilărie. „Dați-i cezarului ce-i al cezarului!” Așa că i s-a repartizat Scrisoare către tata, după Franz Kafka. Rostirea monologului a fost, pe alocuri, expediată, dar, suprapunând ludicul scenic cu realitatea factuală – Kafka a scris realmente scrisoarea pentru tatăl său și n-a ajuns niciodată la destinatar –, experiențele s-au remarcat printr-un adevăr de necontestat. Cu tine n-am stat niciodată deschis de vorbă, nu ți-am vorbit sincer niciodată,recită actorul către scaunul gol de lângă birou, convenție a prezenței materiei și a lipsei simțirii, a ceea ce a fost odată un copac, iar astăzi e doar un vid, care nu mai are puterea cicatrizării.

[3/9]

Însemnările unui artist [2/9]

"Publicat în 25/08/2018" "în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

După ce actorii ne-au deschis ușa spre menirea artei, piesa propriu-zisă a început să prindă contur. În scenă, atmosferă de petrecere. Decorul este simplu: câteva mese, iar pe ele, sticle de vin. Actorii fredonează piesa Pyiemo(interpretată și în drama Idiotul, scrisă de Dovstoieski), culeasă din folclorul ucrainean, ancorând astfel publicul în atmosfera generală a lui Gogol. Personajele acaparează scena în pași de dans. Prezența feminină a fost cu adevărat șarmantă, denotând eleganță în zâmbet și în mișcări. După momentul de improvizație – moment care nu apare în opera originală –, liniștea din sală este inundată de vocea pătrunzătoare a protagonistului, Aksenti Ivanovici, parastisit de Teodor Alin. Acesta ocupă singur un loc la o masă, pe când celelalte personaje reprezintă un nucleu. Aranjarea în scenă ne dă un indiciu despre substratul poveștii, și anume, discrepanța dintre omul de geniu și restul lumii, dar, totodată, și singurătatea, care pare a-i fi consoartă eroului. Textul, scris sub forma unor note de jurnal, reprezintă integral monologul lui Aksenti. Absent de prezența publicului, dar și de cea a personajelor plasate în scenă, precum un jurnal viu de gânduri, actorul ne introduce în Rusia anilor 1830, portretizându-se într-un funcționar public sărac, în vârstă de 20 de ani (în nuvelă, Aksenti are 40 de ani), nemulțumit de propria condiție, precum și de societatea de plastic din care face parte.

Din primele minute, aflăm și despre cele două conflicte care-i macină existența personajului– ritmul rapid și direct survine din scrierea lui Gogol –. Conflictul interior răsare din dragostea nemărturisită pentru Sophia (interpretată de Antonia Doboacă), însăși fata directorului (Titus Homei) departamentului de economie, unde protagonistul lucrează. În momentele de patos, în care Aksenti se gândește obsesiv la Sophia, în scenă apar jocuri de lumini roșii, pasionale, cu nuanță fină de nebunie, care, pe parcursul poveștii, va prinde rădăcini în mintea personajului, tocmai din pricina dragostei platonice. Conflictul exterior se bazează pe rivalitatea apăsătoaredintre funcționar și șeful de secție (Marius Aron), un personaj plin de frustrări, căruia, la rândul său, fata directorului îi cade cu tronc.

Debutul schizofreniei este marcat de momentul în care, Aksenti aude pe stradă două cățelușe purtând o conversație, Meggy (Daniela Donica), cățelușa Sophiei, și Fidèle (Alexandra Ciurbe, asisetent de regie) – Mărturisesc că,de la un timp încoace, aud și văd lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut și nu le-a mai auzit –. Ți-am scris, Fidèle, dar cred că Polkan nu ți-a adus scrisoarea mea! – patrupedele nu doar că știau să vorbească, pe deasupra își și scriau, impulsionându-l astfel pe Aksentisă pună mâna pe acele scrisori, pentru a afla secretele care se ascund între pereții casei directorului, dar și în inima Sophiei.

Secvențele de la birou creionează acea lume minusculă dintr-o cutie de chibrituri, unde capetele– gândurile – bețelor sunt îndreptate într-o singură direcție. Chibritul care a ars este directorul, înăbușit de gesturi impersonale, de lipsa coumunicării și de subordonații lui. S-a întâmplat să le vorbească acestora doar când primea hârtii pe bandă rulantă. Simplul Cum e afară? s-a izbit de timpanele corporatiștilor, într-o disonanță care a ridicat părul pe mâinile publicului. În același cadru, actorii pun în scenă și întrevederea dintre Aksenti și Sophia. La banala întrebare Papa n-a fost aici?, rostită pe un ton flegmatic, sângele din trupul protgonistului o ia la goană și, deși îi răspunde la fel de sec Nu, n-a fost, actorul interpretează și scenariul mintal, aruncându-se la picioarele fetei de general Nu mă osândiți, iar dacă țineți cu tot dinadinsul, luați-mi viața. Pe urmă, am remarcat surâzând scena dintre funcționar și lacheu, în care, cel din urmă îi spunea că e liber să plece acasă. Am surâs la ideea regizorală de a-l face pe lacheu să-și mimeze replica (rostită de Ivanovici, precum ar fi fost citită din jurnal), marcând astfel neimportanța valetului, dar și modul în care este schițat în mintea personajului-prim: nesuferit.

[2/9]

Însemnările unui artist [1/9]

"Publicat în 23/08/2018" "în Poezie și literatură/Texte" "de POV21"

„Astăzi e o zi de mare sărbătoare”, în Academia de Muzică Gheorghe Dima. Astăzi, nouă meșteri mari au coborât de pe portative și au îmbrăcat haina actoriei, cusută de-al zecelea, arhitectul acestui spectacol. Într-un câmp vast de margarete – operete –, Teodor Alin, student în anul întâi al Academiei, a aruncat cu grijă sămânța unui mac roșu și, astfel, s-a născut piesa de teatru Însemnările unui nebun, după Nikolai Vasilievici Gogol.

Nuvelă la origini, opera a fost pusă în scenă pe o axă spațială vastă și timpurie, în întreaga Europă. Astăzi am văzut o a treia dimensiune a dramei. Regizorul a desființat ideea de one-man show și a însuflețit spectacolul prin șase arhetipuri de gândiri, trăiri și portrete – dar și alte patru, episodice –, dând astfel fond formei seci și simpliste a marelui scriitor ucrainean. Însă, cum poți șlefui personajele abia schițate din jurnalul gogolian? În viziunea regizorului, asamblând monologurile unor minți iluminate:Franz Kafka, Philip Roth, F. M. Dostoievski, Florin Piersic Jr., Eugen Ionescuși Charlie Chaplin. În scenă s-a creat un mozaic de culori, umbre și personalități, trezite la viață de o briză a actualității.

Să revenim la cronica trăirilor – Cu puțin timp înainte de începerea spectacolului – În surdină, pianul freamătă. Lumina transparentă se izbește de valurile cortinei vișinii, în spatele căreia se ascund emoții. Oamenii ocupă aritmic scaunele, șușotind. În primul rând, doar dirijoarea (Clara Maria Bobiș). Da, spectacolul va fi întrepătruns de lucrări muzicale, din repertoriul Marianei Sadovska, Chris Lawry, P. I. Ceaikovski, Ola Gjeilo, Ljube, Ada Milea și PhilipGlass. Revenind la tânăra care îmblânzește notele muzicale – nu-i pot citi emoția în gesturi sau pe chip, ea își ocupă boem locul din centrul coloanei vertebrale a sălii de spectacol. În spatele cortinei, pașii actorilor se întețesc, dându-ne de înțeles că spectacolul va începe încet, dar sigur.

De după cortina ce învăluie încă decorul, actorii își croiesc drum în fața scenei. Unul câte unul, formează un lanț uman la picioarele publicului – mereu la dispoziția noastră. Menirea artei este aceea de a transforma continuu ceea ce ni se întâmplă, de a preschimba toate lucrurile în simboluri, în muzică; au fost cuvintele de debut, interpretate de unul dintre prototipii artistului. Un prototip în rochie lungă, albă, cu părul negru, despletit și cu picioarele desculțe, de parcă ar fi venit tocmai din hora ielelor, pentru a fura luciditatea publicului. De altfel, toate cele cinci personaje feminine și-au făcut apariția desculțe, simbolizând însăși simțirea ce i-a fost dăruită femeii de către Divinitate, intuiția alimentată de Zeița Gaia. Piesa a început original, printr-o uvertură scrisă de Jorges Luis Borges, Despre menirea artei, tematica de căpătâi a acestui spectacol. Actorii au avut momente de interpretare la unison, precum sfârșitul uverturii: Iar aceasta este o răsplată imensă! – să descoperi că te afli într-un cerc vast de prieteni invizibili pe care nu îi vei cunoaște niciodată, dar care te iubesc. Momentele de unison au reprezentat sincretismul, unitatea și forța acestei lumi paralele, dar totodată suprapuse peste lumea obiectivității, lumea artei. Alegerea regizorală de a interpreta acest text în fața scenei, la același nivel cu publicul, reflectă începutul de drum al oricărui artist, care, pentru a ajunge pe scenă, în lumina reflectoarelor, trebuie să învețe să urce treptele reușitei.

[1/9]

Trei zile întorși în timp la Celtic Transilvania

"Publicat în 27/07/2018" "în Texte" "de POV21"

Festivalul Celtic Transilvania, ajuns la cea de-a V-a ediție, a destrămat și anul acesta orice graniță a imaginației, a așteptărilor și, cu siguranță, a timpului. Devenit deja marcă a Becleanului, evenimentul întrunește an de an mii de oameni (tineri metaliști, părinți și copii, bunici) pe platoul Băilor Figa, unde le pune la dispoziție concerte folk-metal, activități de reenactment istoric și locuri pentru odihnă, în codrul realmente magic din imediata apropiere a stațiunii balneare, totul fiind absolut GRATUIT.

Îmi este imposibil să vorbesc despre această mișcare agremental-educațională într-o manieră obiectivă, deoarece a depășit stadiul de festival și reprezintă acum o mare familie care crește frumos sub ochii noștri. Inima nu-mi mai stătea în piept înainte cu două zile de a se da startul sărbătorii celtice, deoarece știam că mă întorc pe tărâmul unde aerul are miros de trecut și revăd „rockerii ăia nespălați” veniți din toate colțurile țării, rockeri care, printre pogo-uri și pet-uri de bere, se obosesc să-și rețină numele.

Dar, totuși, cum reușește acest festival să reunească în același loc, timp și spațiu, atâtea generații? Răspunsul nu stă ascuns în muzică, ci în cultură. Satul Celtic, construit în mărime naturală, reîncarnează (în piele și oase) istoria pentru sutele de curioși care vor să vadă cu ochii lor traiul de supraviețuire pe care-l duceau geto-dacii, romanii și celții în Epoca Fierului. Războinicii, înalți precum brazii, înfășurați în blănuri sau cu coifuri pe cap, au răsfoit împreună cu publicul file din istoria strămoșească, expunându-și armele tăioase, scuturile viu ornamentate, podoabele migălos făurite și, nu în ultimul rând, au reprodus scene de luptă, încărcând plaiurile și spectatorii cu energia barbară.

Dacă vă întrebați care este asemănarea dintre aceste personaje istorice și muzica rock, legătura o s-o descoperiți în energia tribală care debordează atât din mânuirea săbiilor pe câmpul de luptă, cât și din pogo-ul comaților cu tricouri negre. În fața scenei care a susținut trei zile numai artiști valoroși, punkiștii cu creste colorate, fețe pictate și veste de blugi ”patch-uite” au ridicat praful în aer prin mișcări dezlănțuite, îmbrânceli și hore furioase. Însă, nu am văzut niciunde tineri mai uniți: când unul cădea pe pământul bătătorit, alți trei îi săreau în ajutor. Printre bis-uri și versurile trupelor preferate, tinerii în bocanci de piele au strecurat și tot mai auzitul #M*IEPSD, alții chiar și-au pictat pe corp mesajul. Bineînțeles că, dacă îl strigai pe MARCO de lângă scenă, ți se răspundea POLO chiar din camping.

Adesea se creează o discrepanță între rockeri și restul lumii. Dar, la Celtic, turiștii voiau să-și facă poze cu ”pletoșii supărați”, infiltrându-se în horele lor și lăudându-le rebeliunea. Marea majoritate s-a putut convinge că, dacă ești rocker, nu ești tras la indigo cu un altul doar pentru că aveți tricou cu aceeași trupă. Prefer tricourile negre, în locul prototipului de băiat cu sclipici pe față de la nu știu ce festival monden.

Mi-ați auzit părerea cu vârf și-ndesat. Consider că e timpul să auziți și de ce aleg participanții să străbată zeci, alții sute de kilometri pentru a fi alături de familia Celtic Transilvania. Iată câteva dintre răspunsurile primite:

– „A fost primul festival de această natură, care m-a făcut să mă îndrăgostesc de grohăieli!”

– „Mie îmi plac fetele care care fac handbang, nu twerk!”

– „Cu atâta muzică bună și intrarea gratuită, nu aveam cum să ratez evenimentul. Avem și intrare la băi, tot moca.”

– „N-am mai gustat atâtea tipuri de țuică nicăieri!”

– „După concerte ne adunăm în pădure și cântăm, bem și povestim. Cu an ce trece am tot mai mulți prieteni aici.”

– „Mie-mi place să fiu trezită dimineața cu MARCOO!”

Tomi Ana

Tomi Ana has 16 articles published.

Încă din titlu, ni se deschide o fereastră către o lumea nouă, o călătorie în zbuciumul dintre vârste din Lumea Sofiei.

Jostein Gaarder s-a născut în Oslo, în anul 1952, într-o familie de profesori.

Lumea Sofiei a apărut în anul 1991, cu subtitlul „romanul istoriei filosofiei”, care a devenit peste noapte un bestseller internațional.

Sofia se află la limita tulburătoare dintre copilărie și adolescență.

Cartea aceasta pare să spună: „Uite, aceasta e lumea! Trebuie doar să o privești.”

Lupta Sofiei nu e doar una de înţelegere, ci şi una concretă, palpabilă, ilustrată prin scrisori şi emoţii.

„Lumea Sofiei” este, în sine, o istorie a binelui, alături de o istorie a răului, alchimia dintre joc, mister, curiozitatea de copil și înțelegerea de adult.

Vezi și

Vezi și