Author

Mânzat Alexandra

Mânzat Alexandra has 10 articles published.

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național “Liviu Rebreanu” - Se exprimă cel mai bine prin scris - Consideră scrisul un mod de vindecare - Este și o cititoare înrăită - Pune multă pasiune în ceea ce face.

Eu și „Poezia e la Bistrița”

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Până să fiu voluntară la Festivalul Internațional ,,Poezia e la Bistrița”, credeam că nimic nu poate înlocui o carte spectaculoasă și o cafea bună. Dar se pare că m-am înșelat. Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari au adus o comoară culturală nemaipomenită în spațiul bistrițean, făcând posibilă întâlnirea dintre scriitorii tineri și cei cu experiență. Oferind un contur de neuitat experienței prin recitalurile de pian, de vioară și chiar de operă, notele muzicale au învăluit totul într-o formă aparte de compasiune și de fantastic.

Acest festival, timp de patru zile, m-a apropiat mai mult de valorile spirituale ale lumii, pot să spun că a fost o adevărată experienţă. La început, mi-am spus că patru zile de festival vor fi obositoare şi lipsite de entuziasm, dar la final mi-a fost greu să accept faptul că într-adevăr s-a sfârşit. În aceste zile am participat la ateliere de scriere creativă pentru liceeni, lecturi de poezie contemporană. Acum știu că şi generația noastră are alţi Eminescu, Arghezi, Allan Poe ş.a.m.d. 

Diversitatea culturală este cu siguranță elementul demn de apreciat al acestui festival, aceasta datorându-se scriitorilor invitați, atât din Europa cât și din Israel, fiecare cu o poveste de viață ieșită din tipare. Unii au fost mai reținuți, dar despre fiecare dintre ei se poate spune că duc niște vieți marcate de curajul de a se afirma și de a ține piept mulțimii de cititori.

M-am împrietenit cu oameni minunaţi de care o să-mi fie dor, am schimbat opinii. Am trăit prin operele lor, regăsindu-mă câte puțin în gândurile lor intime. M-am întâlnit cu tineri de vârsta mea, de asemenea fascinaţi de literatură şi de cunoaştere, ceva neconvenţional în lumea nebună și superficială în care trăim.

Am simţit că literatura ne-a unit

Străinii au devenit doar prietenii cu care nu am avut prilejul să fac cunoștință; lumea nu mai părea aşa singură şi plictisitoare. Să văd atât de mulţi oameni cu aceeaşi pasiune, care pun suflet în ceea ce fac, m-a copleşit, m-a făcut să apreciez valorile spirituale şi pe cei care își transpun fericirile, durerile, ale lor sau ale lumii, pe foaie, care cu neînfricare își declară slăbiciunile în faţa tuturor. 

    

 

     

 

Umorul, o calitate despre care se spune că îi caracterizează pe oamenii deștepți, nu a lipsit de la festival, acesta venind chiar din partea Adei Milea. Aceasta a susținut un concert diferit… folosind onomatopee în interpretarea acestuia.

Festivalul a fost precum o casă de vacanță, un loc liniștit în care simți că aparții, unde te poți întoarce.

Ca voluntar, am avut cea mai solicitantă experiență de până acum, patru zile la rând, dar rezultatul a fost unul pentru care merită să îți sacrifici timpul liber. Mi-a oferit noi perspective despre munca poetului, cum arată arta într-un om. Mi-am sfidat barierele zonei de confort și, în felul acesta, am cunoscut persoane de neuitat, cu care sper să mă întâlnesc și anul viitor.

Foto: Andrei Capătă

Camelia Brătfălean, Alexandra Mânzat

 

 

Nicio confuzie

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Cu unghiile-mi prind sufletul în clame
Îl las să se rupă-n amplele concerte,
În ropete de tristețe sau de rouă
Cum ne plăcea numai nouă.
Nu mă găsesc, sunt încă prea departe:
Același loc, aceeași cafea, dar totuși o altă eu.

Dansez tango cu moartea încă de când ai plecat,
Mor înmiresmată în trăiri greu de uitat
Și înec libertatea în cești de cafea.

Tu te scufunzi în neștiință și ne lași să ghicim
Cărui suflet te mai destinzi
Cine îți mai incendiază gândul
Și în ochii cui te-ai mai pierdut.

Caută-mă în același loc pierdut în frânturi de nostalgic
Nu promit să mă mai găsești
În schimb am ascuns povestea noastră
În scrumul unei țigări, într-o caserolă de ketchup
Lângă o cutie de pizza și un ruj roșu.

Am lăsat și o cafea, în caz de ceva
Un dublu espresso, așa cum îl bei doar tu,
Impersonal și amar.
Deschide prima carte pe care o vezi
La oricare pagină,
Oricum sunt doar însemnările unei cafegii alergice la iubire.

Menținerea păcii sau ce am învățat eu mișto din ,,Exerciții de echilibru” de Tudor Chirilă

"în Texte/Cărți & Filme" "de POV21"
  • 7642372dfe8ba6f5cfcc2bcb93a63516.jpg

Sunt unele cărți, pe care atunci când le vezi pentru prima dată, te impresionează mai ceva decât acel tip minunat care te face bună de nimic, odată ce te-ai îndrăgostit de el. Ei bine, în cazul meu, Exerciții de echilibru de Tudor Chirilă a fost una dintre acele cărți.

Citind-o, am râs, am plâns, mi-am tratat pe ascuns izbucnirile nervoase, mi-am petrecut nopțile în care mi-a fost imposibil să adorm. Însă, mai important, s-a dovedit ca după a nu-știu-câta recitire să mă iubesc și să mă respect ca și artistă aspirantă, îndrăgostită nebunește de mare. După mult timp în care mi-am reproșat nuanțele de feminism și de egoism, le-am acceptat sperând că se vor șterge într-un fel sau altul.

Momentul și confesiunea

,,Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp.”, spunea Chirilă într-unul dintre textele sale. Cu cât așteptăm mai mult un moment potrivit pentru a ne confesa unei persoane, cu atât mai mult se intensifică sentimentul. Inevitabil vom simți nevoia de a spune mai multe cuvinte pe care credem că vom avea suficient timp pentru a le examina când, de fapt, nu este chiar așa. Ne vom pierde cumpătul, ne vom bâlbâi, vom pierde firul poveștii, dar până să privim din nou persoana respectivă, realizăm că aceasta nu mai este lângă noi.

Mai pe scurt, prinde osul sau fugi în căutarea altuia, puțin probabil să îl mai găsești vreodată.

Imaturitatea oamenilor și proiectarea fericirii

Ne întrebăm de ce suferim iremediabil de o dezamăgire greu de vindecat. Suntem oameni, mi se pare normal să avem așteptări. Însă stau să mă gândesc, dacă într-adevăr este o graniță fină, aproape insesizabilă între așteptări și variațiuni triste ale celebrului vis american descris de F. Scott Fitzgerald, unde este aceasta? Să reprezinte o piedică în dezvoltarea noastră ca și ființe umane sau, din contră, un stimulent? Nicio secundă nu ne gândim la ce ne oferă prezentul. Carpe diem, darling, ce pot să îți zic mai clar decât atât?

,,Ce ciudați suntem noi oamenii… Ne proiectăm fericirea și dramele în viitor, negând iresponsabil prezentul.”

Unde ești, copilărie?

,,Ai grijă ce spui, că se poate îndeplini”, m-a sfătuit mama pe când aveam doisprezece ani. Îmi doream să trăiesc prima poveste de dragoste, să înțeleg dinamica familiei mele și, mai mult decât atât, credeam că sunt capabilă să țin piept vieții. Și toate acestea pentru ce anume? Ca să ajung la memorabila vârstă de șaisprezece ani să le trăiesc pe toate mult prea devreme și să regret dorința mea de a mă maturiza, să trăiesc senzația constantă că nu am suficient timp pentru copilul din mine.

Am așteptat atât de mult să trec prin toate aceste experiențe, că nici măcar nu am apucat să mă bucur de ele la apogeul simțirii. M-au lovit din plin și m-au dezechilibrat.

,,Timpul se retrage din viețile noastre, iar odată cu retragerea lui rămâne brutalitatea răspunsurilor venite prea devreme.”

Iubirea, între exagerare și realitate

Și uite că am ajuns și aici. Persoana fără de care viața ta nu își poate relua cursul obișnuit. Dacă stai la masă și te bucuri de bolul de cereale, te și gândești dacă X și-a luat azi-dimineață micul dejun. Ba mai mult, deschizi rețelele sociale în ideea de a vedea dacă a mai postat ceva sau dacă ți-a trimis vreun mesaj. Te învârți prin cameră disperat în caz că nu a făcut-o. Dacă îl vezi și inactiv online de mai mult de șase ore fără să îți fi scris, te panichezi și mai tare.

Mai trist este când lumea te întreabă care sunt activitățile tale preferate de weekend, iar tot ce poți tu să spui este fie că ți-l petreci povestind cu X, fie că ți-l petreci gândindu-te la X. Oh, dar te iubește și el sau doar tu pe el? Mai mult ca sigur că dacă l-ai întreba pe X, ți-ar răspunde că viața lui nu depinde de a ta, așa cum ai crede tu. Omul tinde să exagereze iubirea pentru propriul confort, dar pentru asta nu înseamnă că trebuie și să se dedice cu totul unei alte persoane. Tu ești aceeași ființă minunată și fără a fi, metaforic, jumătatea cuiva.

,,Ești propria-mi neputință”… ,,Exist prin tine și te iubesc. Sunt jumătatea ta, până la sfârșitul lucrurilor”… Partnership, not ownership. Totuși să nu abuzăm de infinit dacă natura noastră nu percepe acest concept.

Omul și conceptul de singurătate

,,Un singur lucru n-o să te învețe: că peste ceva timp, vei suferi din nou și-o vei lua de la capăt, dar al naibii să fiu dacă nu asta ne e scris pe pământurile astea pe care le semănăm ca să le culegem, o dată pe an.

Al naibii să fiu, dacă ai nevoie de cineva ca să suferi și mai apoi să te vindeci…”

Indiferent în ce stare te afli acum sau oricât de mult ai suferit, aceasta nu este nici măcar o mică parte din ce vei mai trăi, darămite finalul. Deschizi ochii în prima zi și spui că 2019 este anul tău. Că de acum ești imun la orice formă de distrugere, dar cum îți dai seama? Până la finalul acestui an, persoana pe care crezi că o iubești te părăsește fără vreo justificare, timpul îți fură și acea figură care te inspiră și lumea ta se pierde în necunoștință de cauză. Și atunci ce vei face, vei renunța sperând că cineva te va salva? Nu, nu va face nimeni asta. Lumea din jurul tău este prea preocupată protejându-se de orice ar pune-o în pericol.

Și acum, serios, cum poate fi acesta anul tău, atât timp cât îi lași pe ceilalți să îți fure momentul reprezentativ, cel în care se presupune că tu te redescoperi?

Dintre toate cele citite în această carte, cu siguranță acesta este cel mai relevant lucru pe care l-am învățat de la sufletul de artist al lui Tudor Chirilă. Indiferent de câți oameni mă înconjoară, ei îmi vor fi doar un colac de salvare, dar până la mal va trebui să înot de una singură și să mă iubesc pe mine suficient de mult încât să lupt pentru a mă menține în echilibru. Până la urmă, la asta se rezumă totul, nu? Îmi aleg o destinație, dar nu las idealul unui final să mă eclipseze, ci valorific experințele care mă fac să urlu din toți plămânii că acesta a fost anul meu.

Un ultim lucru pe care mi l-a inspirat Chirilă și vreau să îl împărtășesc cu voi, în mod sigur, va aduce cu sine cea mai calmă stare de spirit: marea nu uită niciodată, dar iartă întotdeauna. ,,Da, întotdeauna va fi speranță la mare și noaptea.”

Pierderea sinelui

"în Păreri și opinii" "de POV21"

Într-adevăr, nu i-am arătat suficient de mult că îl iubesc, dar pot să promit în fața oricui că zâmbetul său îmi însenina mereu ziua, indiferent de situație. Îl găseam mereu în scaunul său din bucătărie, sprijinit în coate și uitându-se la televizor. Abia îmi vedea figura de la acea distanță, însă parcă avea ceva în interiorul său care îi spunea că eu, prima născută dintre nepoatele sale, am intrat în casă. Deși a rămas fără o parte dintre dinți, nu se sfia niciodată să îmi arate un al doilea zâmbet, unul prin care îmi spunea cât de dor i-a fost de mine.

Acum mi-e frică că nici pe atât nu mă va recunoaște. De foarte multe ori am auzit cât de bine ne face să ne întoarcem la cei pe care îi iubim, dar nu am mai simțit vreodată acea frică de a privi un om pe care s-ar putea să îl pierd curând. Au trecut două sau trei zile de când l-au adus de la spital și nu mai reușesc să îl recunosc. Ființa-mi atât de dragă cu păr negru precum abanosul și cu o stare de calm greu de imaginat s-a metamorfozat, poate nu neapărat odată cu trecerea anilor, dar sigur sub influența alcoolului. Întrucât mi-e prea greu să îl privesc în ochi, prefer să stau departe de tot ce mi-ar putea deteriora amintirile cu el, începând chiar cu neputința mea de a-i mai spune „te iubesc” încă o dată.

Nici măcar nu știu cât este ora la momentul la care aștept mașina mamei, am un punct fix pe care îl urmăresc și puțini stimuli mai reușesc să mă detașeze de realitatea în curs de reconstrucție. Emoțiile îmi îngheață în vene, nereușind să îmi pătrundă sufletul, parcă am devenit una dintre acele persoane incapabile să își ducă viața pe umeri. Măcar de aș aștepta ceva, nu doar să forțez o schimbare care probabil nu se va face… Când văd că mă decuplez de tot de lume, ajung la concluzia că poate ar trebui să îmi găsesc un refugiu intelectual. Arunc o privire spre cartea de pe masă, încă fără rezultat. Nici coperta, dar nici titlul nu îmi mai atrag atenția, a devenit o cauză pierdută abordarea ei. Tot pe masă, stă și caietul în care se presupune că s-ar găsi niște începuturi bune de roman. Nici măcar acela nu pare să schimbe ceva. Dezamăgită, ajungă la o concluzie devastatoare, și anume cea că nu mai sunt în căutare de astfel de refugii, în ciuda muncii care trebuie recuperată.

Fie, să zicem că încercările mele se vor opri aici. Paradoxal și deloc surprinzător, corpul meu chiar că a devenit un element inert, acum lipsit și de culori calde în obraji. Aerul se asigură că mă lasă de una singură din nou, punând presiune pe parte suferioară a trupului meu. Nu mai recunosc nici o urmă de normalitate în mine, bătăile inimii în loc să mi se accelereze, încetinesc. Lacrimile se adună în mine, înecându-mă sub umbra proprilor greșeli nerăsplătite în loc să își dea frâu liber. Sufletul meu se descompune, când de fapt ar trebui să prindă curaj. Nu am altă opțiune înafara celei de a sta și de a privi pe fereastra deschisă de la bucătărie. Chipuri cunoscute apar din toate părțile, dar niciunul nu îmi oferă confort. Strigătul unei fetițe de aproape treisprezece ani agită tot ce a mai rămas intact în mine fără milă.

– Dariaaaa, strigă ea în timp ce se plimbă cu mâinile înfrigurate poziționate astfel încât să se audă mai bine acel nume când îl rostește.

O urmăresc tentată să urlu către ea pentru a o atenționa că poate că nu este politicos ce face. Un fel de revelație, totuși, mă oprește. Să fi fost la fel de enervantă din punct de vedere al vecinilor vârstnici cum este ea pentru mine? Ei bine, nu îmi amintesc. Prefer să rămân cu o amintire pe care mi-a dat-o bunicul, și anume că acel strigăt și acea dorință de a mă juca cu prietenii afară îmi ofereau o formă aparte de inocență și de drăgălășenie. Vaaai, dar cum zâmbea el când îmi spunea astfel de lucuri.

– Eliiiii, se aude din nou vocea micuței și prefer să o ignor.

Fetița dispare la scurt timp după ultimul apel, fără ca eu să văd încotro se îndreaptă. În toate aceste minute care au trecut, mai cu precădere aproape cinsprezece, am pierdut esența șederii mele în dreptul geamului. Mă uit însfârșit la ceasul telefonului, se pare că este mai devreme decât aș fi zis. Ora cinci fără câteva minute, dar de unde știu eu că am stat aproape cinsprezece minute? Îmi doresc să mă fi uitat cu câteva clipe înainte să mă ridic și să pășesc spre geam. În ciuda insistențelor mele de a-mi pune în ordine fărâmele de viață, nu pot decât să renunț. Cel puțin pentru moment.

Las lumina caldă să îmi atingă discret pigmenții de piele și frigul să mă împrăștie din nou. Nu m-am mai găsit vreodată în așa o stare. După toți acești ani în care nu mi-am permis să greșesc, o voi lua ca pe clipa în care cunosc și eu sentimentul subit al pierderii, nu doar al sinelui, dar și cel al pământului de sub picioare. Astăzi fericirea fuge de mine în toate sensurile. Fie că este un zâmbet pe care nu l-am văzut de aproape o săptămână sau amintirea unei figuri paterne, toate mă vor distruge într-un fel sau altul. Poate nu azi, dar sigur se va întâmpla curând. Cât îmi va lua oare să mă pierd pe mine în încercarea de a ține în viață pe altcineva?

Oh, bunicule, mai spune-mi odată cât de mult mă iubești…

 

Alexandra Mânzat

Review “Restul e tăcere”

"în Cărți & Filme" "de POV21"

Tăcerea este cea mai cu două tăișuri dintre concepte, și Carla Guelfenbein descrie cât se poate de bine această noțiune în romanul ei “Restul e tăcere”. Pe de-o parte poate fi o minciună, pe de-alta o formă de vindecare. Tommy, un băiețel de doisprezece ani și tatăl său, Juan, conturează cele mai potrivite exemple pentru ambele situații. Bărbatul de vârsta mijlocie, crezând că așa ar fi cel mai bine, înlătură orice amintirii a soției decedate și păstrează tăcerea, în timp ce micuțul Tommy va avea de suferit din cauza acestui fapt.

Moartea unei persoane apropiate poate fi extrem de dureroasă, însă doar atunci când ai petrecut mult timp cu aceea persoană și când știi adevărul din spatele evenimentului. Ei bine, Tommy nu poate spune ca orice copil de vârsta lui că îl așteptă mama acasă, aceasta fiind într-un fel substituită de Alma, cea de-a doua soție a tatălui său, și fata acesteia, Lola. Atunci când pune întrebări despre femeia care i-a dat viață, Juan le evită, iar Alma se supune dorinței soțului ei asemenea unei soții supuse.

Punctul declanșator a ceea ce se dovedește a fi un mare declin în viața celor trei este nunta unui membru al familiei, în cadrul căreia Tommy află din întâmplare un adevăr dureros și confuz. Mama lui, despre care i s-a spus că a a decedat în urma unei boli, de fapt a recurs la sinucidere din cauza durerii sufletești. Copilul, știind că nu va primi răspunsurile dorite, pornește de unul singur în căutarea lor.

Aceeași poveste este prezentată din perspectivele personajelor principale. Probleme anterioare și conflictele interioare îi determină să privească totul în câte un fel diferit. Ce au toți trei în comun este personalitatea dificilă și inabilitatea de a-și exprima gândurile și sentimentele. Autoarea le atribuie câte un simbol pentru a le completa personalitatea cu încă o noțiune relevantă despre ei.

Alma este nefericită în căsnicia cu Juan întrucât acesta mai mult lipsește de acasă decât stă cu familia lui. Cineva drag ei reapare în viața ei și o pune în fața deciziei dificile de a alege între a-și salva relația cu Juan și de a se lăsa pradă infidelităților. În toate aceste momente suferă din cauza influenței mamei din copilărie. Ar face orice numai să nu fie ca și ea.

Juan, în cealaltă extremă, este foarte preocupat de cazul medical al unui copil care suferă de aceeași boală ca și fiul său. Empatia simțită față de pacient în aduce în fața fricii lui cea mai puternică, mai cu precădere pierderea unicul său copil biologic.

Cât despre Tommy, el suferă în tăcere și nu vrea să dea de înțeles că a aflat un mare secret ținut de toți membrii familiei. Nici tatăl lui, dar nici Alma nu par să își dea seama de acest aspect, motiv pentru care emoțiile și lucrurile nespuse vor face din sufletul lui un focar de suferință, generând un comportament rece și distant, marcat de gesturi atipice lui. Boala cardiacă de care suferă nu pare să îl ajute.

Problema de comunicare este cel mai relevant aspect discutat. De asemenea, Carla ilustrează ce nu ar trebui să facă partenerii pentru a menține căsnicia pe linia de plutire și ce efect au asupra noastră traumele anterioare. Situațiile celor trei se rezolvă într-un mod neașteptat și trist, aducându-le tuturor durere și regret, dar în special Tommy va fi cel mai rănit în contextul dat.

Se regăses printre rânduri daunele ce apar odată cu o minciună și ce face o inimă frântă în pragul disperării. Fricile noastre sunt cele care atrag cele mai mari probleme ale noastre și tot ele ne aruncă în brațele realității de care ne este groază. “Restul e tăcere” este unul dintre acele romane pe care îl citești pe nerăsuflate și care poate marca o persoană sensibilă, subiectele lui fiind foarte rafinat alese.

“Cuvintele sunt uneori aidoma săgeților. Se duc și vin, rănind și ucigând, ca în războaie.”

Alexandra Mânzat

Review “Cei frumoși și blestemați”

"în Cărți & Filme" "de POV21"

Ce pot să zic altceva mai concret despre romanul “Cei frumoși și blestemați” scris de F. Scott Fitzgerald decât faptul că prezintă în cel mai realist mod cum devin oamenii niște epave din cauza viicilor? Luându-se pe el și pe soția lui ca și exemple în construirea personajelor, prezintă povestea de dragoste a unui cuplu din perioada haotică și extravagantă a anilor ‘20. Mergând de la o petrecere la alta, bând pahare de băuturii alcoolice unele după altele și lăsându-se pradă influențelor negative, așa ar putea fi caracterizată relația celor doi, una costisitoare de altfel.

Anthony Patch, personajul principal, are banii, talentul și educația aleasă, dar duce o lipsă incredibilă de ambiție. Tind să cred că datorită faptului că este orfan și că a fost crescut de un bunic care îl critica orice ce ar fi făcut a devenit omul orgolios, încăpățânat și imatur prezentat în carte. Acesta ar face orice doar ca să nu îi asculte sfaturile, deși are tentative de a se înțelege bine cu bătrânul doar pentru a se asigura că el va fi moștenitorul averii promise.

Mai mult decât atât, Gloria nu este cea mai bună influență în viața sa, deseori fiind ea prima care pornește conflictul dintre cele două personaje principale. Este o doamnă rafinată, dar cu obiceiuri costisitoare care le va afecta situația financiară pe parcursul realției lor, deoarece depinde aproape în întregime din acest punct de vedere de Anthony. Adjectivul “dificilă” îi descrie cel mai bine personalitate, niciodată nu este mulțumită de ceea ce are. Se vede încă de la început că relația lor se va rezuma la certuri, pentru că niciunul dintre cei doi nu este dispus să lase de la el.

Lumea de atunci judecă oamenii după înfățișare și după niciun alt criteriu. Distrugerea sinelui este tema discutată în prim plan pe tot parcursul cărții și este prezentată surprinzător de realist. Poate și pentru că are o tentă de roman autobiografic se constată acest lucru. Ceea ce se poate învăța din această carte este că traumele din copilărie trebuie discutate la momentul potrivit, ca acestea să nu devină o piedică în dezvoltarea noastră sau în relațiile cu ceilalți. Fiecare problemă nerezolvată duce la o nouă formă de egoism si de încăpățănare.

Deși nu este atât de cunoscută precum celălalte cărți ale sale, Fitzgerald a fost mai sincer în prezentarea acestei povești de dragoste decât atunci când ni l-a introdus pe visătorul lui îndrăgit, Gatsby. O recomand din suflet cititorilor pasionați de distrugerea altor persoane și care au nevoie de o ancorare în realitate. Merită toate laudele. You did it again, Scott.

“The victor belongs to the spoils.”

 

Alexandra Mânzat

Review “Să ucizi o pasăre cântătoare”

"în Cărți & Filme" "de POV21"

Nu numai că a dat de gândit, dar de asemenea a clarificat drumul confuz pe care l-am parcurs fiecare dintre noi între stadiul de copil la cel de adolescent prin poveste a doi frați, Scout și Jem.

Cei doi sunt martori la manifestările rasiste ale locuitorilor orașului natal la adresa lui Tom Robinson, un bărbat acuzat că ar fi violat o femeie albă. Tatăl copiilor, Atticus Finch, este avocatul care îl va reprezenta pe Tom în procesul judecătoresc.

Scout este admirabil de deșteaptă și curioasă să afle lucruri noi mereu, motiv pentru care se simte bine și are o stimă de sine crescută. Dacă ea este de părere că a învăța să citești și să scrii mai repede decât ceilalți copii este în avantajul ei, profesoara o contrazice. Acela este unul dintre primele momente în care ea simte presiunea din partea realității.

Șirul dezamăgirilor ei nu se termină acolo. Fetița nu își dă seama pe moment că mustrarea învățătoarei este pe departe de a fi cel mai rău lucru care i se poate întâmpla. Procesul lui Tom Robinson va fi unul dintre cei mai importanți pași spre adolescență, atât al ei, cât și al lui Jem. Ca orice copil își pune întrebări, chiar dacă știe cât de brutale vor fi răspunsurile pe care le va primi.

Un alt aspect dezbătut în carte care mi-a atras atenția în acest roman a fost legătura specială între un tată și cei doi copii ai săi. Tatăl este cel mai important sprijin al lui Jem și al lui Scout, dar mai ales al fetei. Acesta devine figura centrală în viața lor, învestind mult timp pentru a-i introduce în luma lecturii. Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care Atticus l-a transmis copiilor este darul de a fi înțelegător cu ceilalți și bun chiar și atunci când ei nu sunt așa. Îi pune în situația de a privi lucrurile din punctul celorlalți de vedere pentru a înțelege cu adevărat de acționează intr-un anumit fel.

Prin cuvinte simple și întâmplări ușor de înțeles, cartea această parcă transmite fiecăruia dintre noi un alt mesaj, potrivit vârstei pe care o avem. Lecții importante de viața sunt introduse subtil printre rânduri, povestea din spate devenind un sprijin bun. Subiecte precum grija pentru stima noastră de sine sunt prezentate prin ambele feluri de exemple, și bune, dar și rele. Se remarcă o luptă continuă de definire a sinelui în fiecare dintre personaje, și de asemenea tipologiile de oameni care ne pot influența semnificativ dezvoltarea.

“Mierlele nu fac mare lucru, cu excepţia faptului că fac o muzică de care noi ne bucurăm. Mierlele nu mănâncă şi nu distrug grădinile oamenilor, nu îşi fac cuiburi în pătuluri, nu fac niciun lucru în afară de faptul că ele cântă din inimă pentru noi. De aceea este un păcat să ucizi o pasăre cântătoare.”

 

Alexandra Mânzat

Review “Jurnalul unui adolescent timid”

"în Cărți & Filme" "de POV21"

Intrarea la liceu este una dintre cele mai importante etape din viața unui adolescent, deși la momentul la care am lecturat acest roman nu îmi dădeam seama de acest lucru. Dacă bine țin minte, eram clasa a șaptea. Stephen Chbosky prezintă ca nimeni altul povestea tânărului Charlie în primul său an de liceu.

“Jurnalul unui adolescent timid” este genul acela de carte care te ajută foarte mult înainte de a trece prin astfel de perioade. Chiar dacă la începtul romanului Charlie pornește cu o atitudine foarte retrasă și singuratică, autorul îl modelează astfel încât ca în ultima pagină să îi observi schimbarea, una admirabilă de altfel.

Charlie are un avantaj pe care nu îl au foarte mulți dintre colegii lui și dintre prieteni, și anume cel de a privi ceea ce fac ceilalți de pe margine și de învăța din greșelile altora. Înțelege mai multe decât îi lasă pe ceilalți să creadă și păstrează secrete care îl vor maturiza. Într-un interval scurt se îndrăgostește pentru prima dată, își face prieteni și câștiga admirația profesorului de literatură.

Este surprinzător cum trece peste sinuciderea prietenului cel mai bun și peste moartea mătușii în urma unui accident de mașină. Într-adevăr este un proces greu, dar se numără printre războinicii care supraviețuiesc pe câmpul de luptă. Charlie își spune povestea unui prieten ale cărui nume și adresă îi sunt necunoscute, având încredere foarte mare în aceea persoană. Toate emoțiile și gândurile lui sunt sincere, pătrunzătoare și revelatoare, motiv pentru care Charlie merită credibilitatea pe care dorește autorul să o sugereze.

Dacă aș reciti acest roman după aproape trei ani, aș vedea toate acele momente prin care a trecut și Charlie mai banale, dar nu voi uita magia unei prime lecturi. Într-un fel mă regăsesc pe mine în contrucția personajului și îmi văd evoluția alături de a lui. Îi pot simti tulburarea atunci când descrie relatia dintre Sam și iubitul ei, are o preocupare anume pentru relațiile în care fata nu își alege persoana potrivită.

Ca orice alt artist în devenire, are foarte multe sentimente pe care îi este greu să le expună, motiv pentru care îi pune mereu pe ceilalți înaintea lui. Empatizează cu fiecare dintre ei și reușește să îi înțeleagă, însă nu se implică dacă i se dă de înțeles că locul lui nu ar fi acolo. Cu frica lui specifică, care îl face cel mai special dintre prietenii lui, pornește într-o lume pe care nu o poate percepe încă suficient de bine, însă nu se gândește niciodată să renunțe.

Îmi place să observ evoluția unui personaj, iar această carte a fost ceea ce aveam nevoie la acel moment. Este ușor de citit, dar pătrunzătoare, atingând subiecte sensibile din perioada agitată și metamorfozată a liceului. Ce au în comun, însă, toată aceste subiecte este dragostea. Fie că este pentru muzică, lectură sau persoana de lângă tine, fie că este pentru viață și pentru momentele în care îți vine să zici că ești infinit, acest sentiment nu poate fi comparat cu nimic altceva.

“— Charlie, noi acceptăm dragostea pe care credem c-o merităm.”

 

Alexandra Mânzat

Ești pasionat de teatru? Atunci ești așteptat la Școala de duminică!

"în Texte" "de POV21"

Sunteți pasionați de teatru și v-ați dorit dintotdeauna să învățați mai multe în domeniul actoriei, artei vorbirii, dezvoltării personale prin teatru și film, fotografiei, coregrafiei sau scenografiei? Ei bine, așteptarea dumneavoastră se încheie aici. UNATC Alternativ prezintă Școala de duminică, un program prin care sunteți invitați să participați la unul din cele 11 cursuri.

Începând cu 11 noiembrie, atât dumneavoastră, cât și copilul dumneavoastră, veți avea ocazia de a vă urma pasiunea cu sprijinul profesorilor care vă stau la dispoziție și care vă vor fi aproape pentru a vă îndruma. Cursurile vor fi organizate în 10 ședințe a câte două ore, desfășurându-se pe parcursul a 5 duminici, cu două ședințe în fiecare duminică. Cursurile de dezvoltare personală prin tehnici de teatru și film și cel de fotografie și elemente de limbaj vizual sunt o excepție, aceastea se țin în 5 cursuri a câte 2 ore în cinci duminici și respectiv 25 de ore în 7 duminici. Profesorul va stabili împreună cu participanții orarul cursului.

La finalul fiecărui curs, participanții vor primi câte un atestat de absolvire cu emblema UNATC. Școala de duminică are scopul de a pune baza unui sistem educațional, prin care tinerii pot să își dezvolte abilitățile teatrale, care nu sunt valorificate suficient și este un proiect dedicat tuturor categoriilor de vârstă, indiferent de școala urmată.

Prin aceste cursuri gândite interactiv se remarcă ingeniozitatea cu care se împărtășesc informații de specilitate și se construiesc altfel de mentalități, și anume cea teatrală și cea cinematografică.

Pentru informații suplimentare, puteți consulta site-ul: http://unatc.ro/

Alexandra Mânzat

Străin în viața lui Gatsby

"în Texte/Poezie și literatură" "de POV21"

Fitzgerald, prin aura sa de genialitate, a reușit să răstălmăcească totul în mine și m-a transformat într-o altfel de variantă a celebrului său visător, Gatsby. Singura diferență dintre mine și Gatsby este că eu încă nu m-am lăsat în totalitate pradă unor vise, mai ales celor în care persoana pe care am iubit-o cândva este personaj principal. Deși, în esență, eu sunt ceea ce a rămas din visătorul mult iubit, răzbunarea sa pentru dragostea neîmpărtășită care îi curge și acum prin vene, oriunde ar fi el.
După o astfel de febră emoțională atât de intensă, mi-e greu să pun geană pe geană, tremurând ca și cum povestea mea este cea care s-a terminat, nu a personajului din carte. Mă regăsesc în cuvintele sale și le rostesc sub o altă formă ca să nu mi se impregneze în piele o suferință suplimentară la cea cu care sunt alimentată. Slăbiciunea mea pentru nuanțarea idealului se accentuează doar amintindu-mi câte vise aveam cândva și câte mi-au fost răpite odată cu trecerea anilor. De câte ori mai aveam puțin și muream în interiorul meu de o formă de singurătate incurabilă.
Cu siguranță nu sunt la fel de bogată ca și Gatsby, dar, asemenea lui, sunt captivă în propriul meu castel, acum niște ruine sub atingerea stingheră a nopții. Cândva lumina pătrundea prin încăperi frumos zugrăvite și încărcate de o energie în continuă evoluție. Alergam prin acele locuri și urlam doar pentru a-mi auzi ecoul absurd de zgomotos, lăsând în urmă forma pașilor mei, care nu duceau altundeva decât spre ceea ce numeam momente de fericire.
În vremurile sale prețioase, grandioasa locuință era un val permanent de Metamorfoză, unde se cânta pe fundal aceeași melodie a lui Louise Armstrong, binecuvântarea așteptată de toți cei care călcau pragul. O dezamăgire a celor ce cereau prea mult și o splendoare a celor care sângerau necontenit speranța, lăsând dâre pe podele lustruite de marmură. Pentru asta era cunoscut.
Nu toți simțeau că locul lor este în acea monstruozitate, dar și cei care o făceau, transformau tot ce găseau în jurul lor într-o extravaganță și zâmbeau cu gura până la urechi ca și cum era de abia începutul vremurilor plăcute.
Vizitele lor veneau ca un val, însă, odată ce ai deschis ușa, era inevitabil să o mai închizi pentru a proteja secretul pe care era construit micul loc al fericirii. Mi-am dat seama că visele mi se împuținau atunci când le căutam în încăperile luminate și erau de negăsit. Amatorii pe care îi înghesuiam pe holurile ce provocau ecou le-au călcat în picioare, iar, de îndată ce ele începeau să se țină de talpa papucilor acestora sperând că vor fi duse într-un mediu sigur, le smulgeau cu putere, risipindu-le cu ușurință și nepăsare.

Mânzat Andreea-Alexandra

Derulează înapoi