Sursă foto: https://www.instagram.com/anitas.vlad/

-Iubesc natura!
-Și dacă o iubești, de ce o rănești?

M-am gândit că poate cineva va pune întrebarea asta, înțelegând că distrug voia Universului rupând florile. E o potențială părere care mi-ar anula o bună parte a articolului, dar n-o rănesc. O divinizez, îi fac icoane cu propriile frumuseți, nu mi le închipui. O înrămez și așa știu sigur că o transform într-o artă cu un grad de ofilire redus.

Iubesc natura de când am început să am conștiință și o păstrez de când am conștientizat că sunt trecătoare. În realitate am și un caiet pentru asta, pentru a aduna fel și fel de materiale vegetale. Așa le mai rețin încă puțin culoarea, textura, realitatea fină a fiecărei flori sau frunze.

O căutare umană continuă care parcă nu are sfârșit

Mă consider direct răspunzătoare de propria împlinire și știu că orice om își dorește cât mai mult timp în care să poată cunoaște și poza în ipostaze premature împlinirii.
Găsesc, printre altele, sacralitate în procesul de presare. Adun bucăți dintr-un tot grațios care ne-a creat și care se va dilata la infinit. Păstrez ceva ce nu-mi aparține, însă eu îi sunt slujitor.

Până la urmă… de ce fac asta?

Din admirație pentru Ea, dar și din frică. Poate mă gândesc prea mult la esența înțepătoare a timpului și zic „înțepătoare” pentru că ține, aproape zilnic, să mă împungă și să-mi recheme în minte faptul că e mai tare decât mine și mă poate răpune oricând.

Vreau, vreau și iar vreau!

Dacă ar fi după mine, aș păstra într-un caiet Universul, întregul meu drag. Mi-aș presa familia, oricât de horor sună. Persoanele pe care le simpatizez le-aș presa fără vreun gând, deoarece vreau ca relațiile cu ele să rămână veșnice.

Vreau ca zâmbetul mamei, surâsul ei, să mă năvălească, ca libertatea din gândurile tatei să îmi mai dea încă puțină încredere în planurile mele, ca frate-meu să rădă încă puțin cu mine despre nimicurile lumii, iar umorul și grija bunicilor să mă cuprindă mereu în brațe. Toate acestea la fiecare deschidere de album. Vreau să păstrez oameni între pagini, dar mă rezum doar la măiestria cuvintelor. E și asta o presă încântătoare!

Natura, în toată beatitudinea Ei, o presez atât cât pot

Poate nu pământurile pe care am călcat, nici apa în care mă jucam copilărește cu încălțămintea, ori munții pe care i-am colindat în sus și-n jos, dar părti din aceste tablouri le păstrez. Încă nu știu cu certitudine care e valoarea emoțională a acestei strategii, însă, zic eu, îmi voi aduce aminte trăiri, nu doar pasteluri, nu doar persoane. Ci acel ceva ce ne face oameni: sentimentul – unor vremuri trecute, dar totuși alături de mine – până când nici eu n-oi mai fi.

Cât mai pe scurt, pentru că nu intenționez să vă pierd timpul, ceea ce fac eu se poate numi și fotografie, dar una ieftină, întrucât îmbrățișez momente și nu le mai dau drumul, fără vreo formă digitală implicată. Culeg culori, texturi, poate simțiri olfactive, ceea ce o poză nu poate reda. Înrămez cu ceva mai mult decât o imagine: material brut, veridic, palpabil. Și mai mult decât atât, consum mult prezent din teama pe care o port pentru viitor… trecutul ar fi dezamăgit dacă s-ar fi putut exprima – atunci doar mă bucuram.