obediența
obediența

Am citit, printre mai multe recomandări, un articol despre obediență și tendința noastră de a pleca capul și a trece prin lume fără să ne cerem drepturile, obicei înrădăcinat încă din băncile școlii.

Și mi-am amintit experiența mea ca și elev reprezentant.

Am avut un mandat în Consiliul Județean și două funcții în Consiliul Școlar al Elevilor. Și pot să vă spun că n-am făcut nimic.

Și asta pentru că n-am fost deloc școlite, nici eu și nici colegele mele din consiliu (activitatea mea a fost înconjurată de fete, dar m-au precedat și au urmat băieți, deci este doar o coincidență). Și nu, nu eram copii răsfățați și needucați care știau doar să ceară. Prin neșcolite mă refer că n-am fost îndrumate. Nu ne-a ajutat nimeni să ne organizăm timpul, să ne consultăm cu elevii, să ne înțelegem menirea.

Am avut întâlniri cu alți studenți reprezentanți, unii adevărate inspirații, alții doar amuzanți. Și am învățat unii de la alții. Dar la prima greșeală am fost târâți prin toate noroaiele de către unii profesori. Vicepreședintele a trebuit efectiv să implore pentru puțină compasiune. Și i s-a spus să lase președintele să vorbească. Nici nu mai știu dacă era de față.

Și la acest haos se adăuga lipsa de încredere. Toți elevii ne spuneau că doar dăm din gură, profesorii ne ziceau că nu știm despre ce vorbim și părinții ne ziceau să nu facem scandal. Nu se înțelege om cu persoană în mediul ăsta.

Dacă faci o activitate e prea puțin, dacă faci mai multe te complici, n-o să ai public. Dacă vii cu o idee nouă lumea e reticentă, dacă faci ceva vechi ai aere, s-a realizat foarte bine și fără implicarea ta.

Și mă gândesc dacă obediența se învață din școală.

Răspunsul meu sincer e nu, nu supunerea se învață din școală. Fiindcă nimic nu se supune nimănui. Nu există Dumnezeu pe pământ care să ne facă pe toți să ne înțelegem.

Ce se învață din școală e nepăsarea.

Nu ignori nedreptățile de frică, ci de lene. Ți-e silă de procesul birocratic și când tragi linie, nu merită. Anii vor trece cu sau fără un doi sau o înjurătură.

Nu e o mentalitate sănătoasă, fiindcă într-adevăr, încurajează agresorii. Dar dacă chiar poți stăpâni arta nepăsării, ești mai câștigat decât dacă ai trece printr-un proces care îți coboară stima de sine mai mult decât înjurătura.

Poți lupta cu nedreptățile și cu pași mărunți, nu doar cu scandal.

Dacă vezi un medic corupt, semnează o declarație și nu da șpagă altui medic și atât. Nu trebuie să te iei în gură cu omul ca să contribui la schimbare. Dacă vezi un profesor care încalcă un regulament înțelege ce s-a întâmplat, vorbește despre ce s-a întâmplat, oferă feedback când ți se cere. Există metode pașnice, deși n-aș putea să vă vorbesc despre eficiența lor. Dar la finalul zilei, contează sănătatea și integritatea victimelor, fiindcă mentalitatea unui agresor nu se va schimba, îmi pare rău să spun.

Am mai spus asta, vinovată nu e victima care s-a supus.

Vinovat e agresorul. Putem să îi exterminăm pe ei sau să ne plângeam de oamenii care nu fac nimic. Eu zic să alegem prima variantă și să educăm odraslele să ofere drepturi, să respecte legi; nu să lupte.

De ce am avea nevoie de luptă dacă toată lumea e pașnică?!