pedagog
pedagog

Uite două lucruri pe care nu le știați despre mine: (1) am în familia extinsă câte un pedagog pentru fiecare materie posibilă și (2) voiam și eu la rându-mi să fiu profesor.
Chiar îmi doream, nu e un moft sau o presiune părintească; e genetică sau sindromul salvatorului, nu știu exact ce.

Și de ce zic că doream?

Fiindcă în carantină, singură cu gândurile mele, am decis că nu mai vreau. Nu pe preconsiderentul menirii, ci fiindcă m-am speriat. Mi-am dat seama că nu sunt deloc o persoană care să capteze privirile. Uneori nici prietenii nu mă ascultă, darămite hormonii și aroganța unor copii de 12 ani.

Lașității i se adaugă o listă lungă de contraargumente pe care niciun profesor nu s-a obosit să le rețină. La un moment dat am renunțat să mai ridic mâna când se întreba dacă vrea cineva să predea.

Nu mi-a păsat de banii puțini, de părinții nesimțiți sau de rutina obositoare. Mi-a păsat doar de responsabilitatea care vine cu formarea unor suflete. O frică paralizantă că poate voi traumatiza, descuraja sau plictisi un copil, cum am fost la rândul meu traumatizată, descurajată și plictisită. Și eu încă consider că am avut noroc. Oamenii sunt diferiți și dacă erau toți excepționali, experiența mea era mai îngustă. Dar asta e doar o scuză de genul „ce nu te omoară, te face mai puternic”. Eu nu vreau să fiu puternică, ok? Vreau doar să îmi văd de viață.

Toate acestea m-au făcut să mă întreb: există oare pedagogul perfect? Ei bine, cred că răspunsurile sunt împărțite pe mai multe categorii, în funcție pe cine întrebi, fiindcă perfect e o calitate ambiguă. Și înainte să încep cu exagerările mele specifice, menționez că există și oameni echilibrați și cu capul pe umeri.

Începem cu însuși pedagogul

Unora dintre profesori le place să se plângă că sunt supuși unor așteptări nerealiste: să educi 30 de copii diferiți în mai puțin de o oră, să îți sacrifici timpul corectând lucrări, examene, teme. Să supraveghezi activități și evaluări, să corectezi obiectiv, dar punctual. Să fii respectuos cu plozii răsfățați și cu părinții-elicopter, când nimeni nu e respectuos cu tine. Colac peste pupăză, se adaugă toate supravegherile legate de pandemie: purtarea măștii, testarea, menținerea distanței. Toate aceste sarcini bifate i-ar califica drept perfecți, cred ei, în ochii conducerii (căreia nu cred că îi pasă suficient ca să aibă o definiție proprie pentru perfecțiune).

Eu nu zic nicio secundă că nu ar avea dreptul să se plângă, dar nu există o cale ușoară de a trece prin viață. E ok să prezinți avantaje și dezavantaje și e ok să renunți dacă nu ți se mai potrivește. Dar nu le transmite copiilor că școala e un loc așa urât că nici tu nu-l mai suporți.

Continuăm cu părinții

Și aici sunt multe categorii: cei care vor să își primească plozii educați, deci nu mai investesc ei în asta și cei care văd școala doar ca pe o formalitate. Adică ne situăm undeva între „bate-l până știe greacă” și „lasă-l dom’le să treacă, că n-o să folosească niciodată ce îndrugi acolo”. Mai sunt și părinți care țin să facă dreptate de câte ori copilul este implicat în ceva și care vorbesc în numele acestora, aceia mi se par cei mai amuzanți. Cred că părinții au cele mai multe definiții pentru un profesor perfect și, paradoxal, cele mai aiurite definiții.

Mami, lasă-l să își completeze opțiunile de liceu așa cum vrea că nu ești purtătorul lui de cuvânt. Și lasă săracul profesor să îi explice puținele lucruri pe care le știe, că nu are nici timp, nici energie să îl îndoctrineze sau să îi corecteze nesimțirea (adică să facă ce trebuia tu să faci). Asta e tot ce am avut de spus.

Încheiem cu opinia elevilor, cea în care m-am situat și eu vreo 12 ani lungi de viață

Eu voiam de la un pedagog doar să fie bine-voitor. Am greșit o literă? Spune-mi, dar nu-mi strica media dacă vezi că aia e singura greșeală. Materia ta e inutilă pentru parcursul meu academic? Atunci nu îmi cere rezultate perfecte. Mă implic în activități extrașcolare? Spune-mi că fac o treabă bună, nu că o fac degeaba. Și, dacă avem un conflict de interese, acceptă că nu ai aceeași ideea ca un copil de 15 ani și nu încerca să mă convingi că LGBTQ nu e normal sau că ar trebui să plec în străinătate. Alții, desigur, au alte așteptări de la profesorul perfect, dar eu voiam doar să nu fie un robot.

Dacă era deschis la întrebări și opinii, nu aveam ce să îi reproșez

Și până să am și eu copiii mei, acasă sau la școală, îmi mențin părerea. Și chiar dacă se va schimba, cred că definiția de perfecțiune a elevului e cea valabilă. Sau ar trebui să fie, cel puțin.

Deci nu, nu există un tipar al pedagogului perfect și nu, nu se așteaptă nimeni la superputeri. Dar, există relații perfecte elev-profesor și atâta timp cât sunt unice în funcție de nevoile fiecărui individ, marja de eroare e micșorată semnificativ.