Sursa foto: Olya Demidova

Cum e să-ți plângi timpul și să compui din el suferință!
Să o redai nu poți, să îi dai chip … poate
Suferința e în noi, noi suntem suferința,
Iar oglinda o vede și se-ntreabă
De ce am ales s-o-mbrăcăm și
Atunci eu-i spun: Adnilgo, ești doar un egoist!
Când egoismul e șansa descoperirii unui univers aparte.

Ai curajul, măcar acum, să îmbraci o rochiță albă
Și cu la fel de mult curaj să te duci într-o pădure de-abia înzăpezită?
Atunci veți fi tu și suferința ta – pierdute într-o mare:
Pură, platonică, senină.
Și lasă negrul să pătrundă,
Nu-ți fie teamă de-ntuneric, nici lumina nu există!

Așa că strânge-ți bine șireturile bocancilor
Și du-te-n cercuri aburinde spre brazi, atât cât încă se mai poate:
Atât de minunați, și adormiți, legănați încetișor de vânt,
Stau țepeni de poți să-admiți că ei sunt logodiți fără vreun legământ.

Iar alții-l rup, îl taie fără vreun gând…
În schimbul unui lucru mereu insuficient, ieftin și brut:
O hârtie ce poluează suflete adânc
Și dă uitării un sărut firesc, țesut: cel dintre copac și pământ.

Câtă vreme mai sunt cu tine pe același plai(y)
Du-te, inspiră adânc, joacă-te cu ei!
Suferința e în noi, noi suntem suferința,
Iar realitatea, dincolo de stoicism, e subzistența
Unui neam întreg,
N-am de ce să neg!