România
România

Se zice că e bine să ai o pasiune. Eh, eu mult timp n-am avut una. Adică da, îmi plăcea să citesc romane fantastice sau să rezolv subiecte de bac, dar n-am avut niciodată un domeniu care să mă țină trează noaptea. Până am citit Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război  a lui C. Petrescu.

Ce s-a întâmplat atunci? Nu, nu am descoperit pornografia subtilă a literaturii românești (am citit Maitreyi pentru asta). 

Am descoperit războiul. Acum nu-mi amintesc o frază memorabilă, dar îmi amintesc goliciunea din sufletul lui Ștefan Gheorghidiu. Despărțirea lui de Ela a fost singura justificată, singura care nu putea depăși impedimentele trupești, fiindcă el se confruntase cu ceva mai presus de atât: moartea. 

Și pentru ce își pierdeau soldații esența vieții?

Cultura populară și flacăra care îi ținea ocazional în viața e ‘Patria’. Citind și Nimic nou pe frontul de Vest  am ajuns la un răspuns mai plauzibil, și anume ‘dorința de Putere’. Și nu a lor, nu soldații voiau să aibă putere asupra altor soldați. Nu, erau câțiva președinți/împărați/dictatori care au pus puștanii să își dea tinerețile pe câmpuri de luptă că le era lor lene să scoată limba la alți președinți/împărați/dictatori. E o durere să înțelegi câți oameni au murit din idei stupide, ca elitismul și puterea. 

Și știți care e durerea mai mare? Că e prea târziu. Nu mai pot face nimic pentru supraviețuitorii unei calamități de acum 100 de ani.

N-am cunoscut personal acei oameni, majoritatea a murit de bătrânețe sau de vreo boală moștenită de pe front sau din vreun lagăr. Ar fi ipocrit să îmi plâng vreun stră-stră-bunic. Îi respect sacrificiul, dar nu mă pot comporta ca vreo mamă care își vede copiii plecând cu trenul spre „mântuire”.

Dar știți ce supraviețuitor mai e în viață și îl pot plânge? Țara. 

România a trecut prin războaie, dominații, tiranii, trădări și revoluții. Istoria noastră propriu-zisă este scurtă: 103 ani de agonie și angoasă; ignorând influența latină asupra dacilor, atacurile Imperiului Otoman și alte lucruri de impact de care vă va fi lene să citiți. 

Deci, haideți să trecem în revistă cele mai recente greutăți pe care le-a înfruntat țara noastră, pentru că 1 Decembrie nu este despre mine sau voi, e despre sacrificiile aduse nouă. 

Primul Război Mondial

Inițial declarată neutră, România intră în război în 1916 sub presiunile Antantei. Factorii geografici și pregătirea insuficientă aduc câteva pierderi dureroase. Deși la finalul războiului, România recâștigă Transilvania, Banatul și Bucovina; aceasta pierde 300.000 de ostași. Trei sute de mii de oameni care și-au pierdut viața fiindcă Franța și Germania erau prea mândre. Și fiindcă România era prea săracă (nu doar pe plan economic) să se apere de aceste jocuri de putere. 

Cum justifici la 300.000 de familii că soții, tații și fiii și-au dat viața pentru vot universal și aceeași sărăcie lucie?

Al doilea Război Mondial

În 1940, România pierde Bucovina în favoarea Uniunii Sovietice; luptând încă pentru o poziție de neutralitate. În ciuda aparențelor, refugiază și ajută Polonia, câmpul de joacă dintre Germania și URSS. În același an, implementează o legislație antisemită, sperând, degeaba, la mila hitleristă. În 1941 începe iadul evreilor din România, mai întâi la Iași, apoi în toată țara. În 1944, prim-ministrul Antonescu este arestat și revocat din funcție, iar Regele Mihai anunță încheierea războiului și întoarcerea armatei. Această declarație nu salvează cei 130.000 de captivi ai Uniunii Sovietice sau cei 160.000 de morți ai frontului de luptă. 

Două sute de mii de oameni, uciși din lașitatea guvernanților. 

Revoluția din ’89

Înainte de evenimentul efectiv, cred că merită să vă povestesc despre comunism. Și da, eu un copil născut după 2000 vă voi povesti despre comunism, vouă, celor care ați trăit (sau nu) în pura-i glorie. De ce? Fiindcă eu am putere de exprimare și libertate de informare, am acces la documente despre care voi n-aveați nici dreptul să știți că există. 

Deci, România Comunistă se bucură de cenzură, deportări și execuții. Trei milioane de romăni își spală păcatele (inventate) în aproximativ 70 de lagăre de muncă forțată și peste 40 de penitenciare. 800.000 dintre ei mor. Opt sute de mii de oameni care slujeau muzica, religia sau propriul pământ mai mult decât pe ideile visătoare ale unui tiran. La aceștia, se adaugă miile de morți nedocumentate, cauzate de foamete, sinucideri sau avorturi ilegale. Decretul 770 01/10/1966 s-a ocupat de mascarea acestor pierderi destul de bine. 

Poporul se revoltă în 1989, sătul de tirania comunistă. 1166 de oameni mor, la care îi adăugăm și pe soții Ceaușescu. Acolo începe prezentul nostru.

E nevoie oare de mai multe crime ca să vă apreciați moștenirea puțin mai mult?

Scopul acestui articol nu e nici să vă trezesc spiritul patriotic doar astăzi, bazat pe amintirea strămoșilor, ca mâine să reveniți la mentalitatea basic de ‘Vreau o țară ca-nafară’.  Și nu e nici despre hibele trecutului ca să vă mai dau un motiv de fugă prin străinătăți. 

Scopul meu este să vă fac să înțelegi trauma acestei țări, traumă care este parte a moștenirii noastre culturale.

Sunt multe mentalități înapoiate și jocuri de putere deloc subtile. Nu trebuie să ne resemnăm cu ele și nu trebuie să facă vreunul dintre noi marea schimbare. Trebuie doar să ne îmbrățișăm calitățile și defectele și să muncim în ritmul nostru spre vindecare. Evoluția ar trebui să fie organică, nu franțuzească sau americană. Poate nu vom avea o țară ca-n afară; dar de ce țara dinafară e modelul absolut. Defecte sunt cu sutele și pot fi căutate și înșirate. 

Idealul nostru absolut ar trebui să fie ceva realizabil și potrivit pentru abilitățile noastre.

Nu trebuie să transformăm satele în betoane, doar fiindcă nu mai există ferme în străinătate. Putem doar investi în zonele noastre rurale pentru a aduce oportunități și armonie locuitorilor. Lucruri de genul acesta. 

Și ura nu e o soluție.

Ați văzut și voi filme americane. De la persoane de culoare împușcate pe străzi, până la copii închiși în dulapuri cu zilele; se întâmplă lucruri inimaginabile și în Țara Tuturor Posibilităților. Dar pe orice locuitor vei întreba, îți va răspunde cu “It’s the greatest country în the word!”. O generalizare puțin xenofobă, dar e un raționament valid. Un sâmbure de ură nu poate crește într-un copac prosper. Adică, România n-o să evolueze niciodată dacă voi de fapt nici nu vreți să locuiți aici. Zic și eu. 

Acestea fiind spuse, data viitoare când vă plângeți de o operă pentru școală, poate sunteți și voi mai îngăduitori, având în vedere că autorul poate era ocupat cu tifosul sau războiul sau cu comunismul. Adică e mai greu să scrii lucruri moderne când riști să faci închisoare pentru un cuvânt nepotrivit. 

Cum v-am spus și la început, România nu e altceva decât o victimă de război care nu se poate elibera de traumele frontului fără ajutor. Cum puteți dormi noaptea la gândul că o lăsați să se zbată într-o baltă de sânge?