Atrocitate
Sursă foto: Vlad Anițaș

Dezorientat de vise și speranțe,
Iar împrejuru-i plin d-exuberanțe,
Zenon, întins în patul rece, plin de fluturi
Se găsește rătăcind printre legiuitoare gânduri:

Îl urăsc
pentru că trece prea repede
fără să mă-ntrebe,
fără să-l îmbrățișez
fără să îl calculez...

Șanțurile creierului îi sunt infestate
De mici celule, toxice, întunecate,
Iar el lumină intenționând să facă
Lasat-a doar amprenta-i pe lampă.
Gaz n-avea și deci, nici foc
Si-atunci a stat, crizat de loc:

Îl urăsc
pentru puținele momente ce mi le oferă,
în care simt iubire, infamie, reverie.

Doar întuneric și atât…
Am trăit, nu spun „nu sunt”,
Dar e puțin, n-am luat avânt
Pentru lumină orișicât.
Eu vreau mai mult!

Pastelul organelor moviu, aproape mort,
Membrele-amorțite, sângele-nchegat,
Simte cum încet-încet se duce de tot
Și se desparte de ceea ce iubea cu adevărat.

Lumină,
Abisul sentimentelor e nepătruns, nedeslușit,
Depresiv mintal, egoist și (ușor) mereu închis,
Ideea aflării secretului vital, deja lacăt vechi și prăfuit,
Ucide în neștire dorința vieții pe Pământ!

Lumină,
A mea tu vei fi fost,
Văd prin sticla geamului o culoare pâlpâind a cărei nume nu-l cunosc,
Dar o iubesc.
Tu ești aceea, recunosc!

Știind că totul va lua sfârșit,
Zenon așteaptă în disparate chinuri ale cordului
Acel moment unic gândit
Din timpul și perimetrul absurdului.