Combinația

Nu suntem obișnuiți cu extremele și căutăm mereu să le ameliorăm la cei din jur: mediocrul/ „normalul” e cel mai greu de contestat, comentat și se potrivește perfect cu standardele societății.

Am preferat să fiu combinația care mai degrabă oscilează între extreme, asemenea unui pendul care nu va ajunge niciodată să marcheze orele fixe. Astfel că în cele mai multe și semnificative perioade ale vieții mele nu am fost așa cum „ar fi trebuit”. Am dat fie prea mult, fie prea puțin, nu am avut nicio informație din domeniu sau am fost aproape de a excela, (iar aici am ajuns rareori, doar când a meritat îndeajuns), m-am potrivit in context ca o piesa de puzzle sau am fost evident in plus.

Nu am reușit, deci, să experimentez întreaga gama de valente și culori, tocmai din cauza limitei impuse de perfecționism. Ore întregi pe tren, aspirații mult prea înalte și rafturi de cărți care te ridică în slăvi și îți dau apoi drumul m-au făcut și pe mine să înțeleg sensul parcursului mai presus de destinația finală.
Cu toate riscurile și variabilele, doar ambițiile prostești mai pot să te împingă în extreme, și poate doar ca să te convingă cât e de greșit.

Acum, când închid ochii și o privesc pe Mădălina din viitor, realizez că nu mai seamănă cu ce mi-am imaginat acum 1 an, 6 luni ori săptămâna trecută. Continuă să fie o combinație între neant și absolut, oferă tot sau nimic, dar e învăluită, mai frumos ca oricând, de o aură incertă, strălucitoare, de orice-mi-aș-dori-eu-să-devin.

Am învățat să mă opresc exact când experiența atinge momentul culminant, pentru că doar așa rămân cu o dorință arzătoare de reîntoarcere. Deci, deschid ochii rapid. Știu că într-o săptămână, peste 6 luni ori un an, voi fi imaginată diferit, cu siguranță mult mai profund și aproape de realitate.