Două mii treizeci
când mi-ai pus pe umeri
sacoul negru abanos,
crezând că-mi va ține sufletul cald,
m-ai privit insistent, cu ochii ăia amețitori,
crezând că n-am să simt
greutățile pe care tocmai mi le-ai pus
pe corpul firav.
mă îmbătam cu mirosul parfumului tău
care mi se prelingea pe piele,
iar mai apoi în suflet,
încercând să mă țină stabilă, căci la cât de
multe griji aveai tu într-o zi,
mi se învinețiseră umerii,
iar brațele-mi cedau,
dar nu era cale de întors. voiam să știi cât de multe pot să duc,
pentru ca într-o zi din două mii treizeci,
cuprinzându-te pe la spate, la trei dimineața,
să pot să-mi sprijin tâmpla pe spatele tău,
iar grijile mele să devină brusc
grijile noastre.

Autor: Lorena Miterici