Discriminarea elevilor din mediul rural, făcută chiar de către profesori, este o problemă foarte puțin discutată, evitată, chiar voalată în sistemul de educație românesc, dar care încă ia tot mai mult amploare. Deși suntem în secolul XXI și ne batem tare cu pumnul în piept că promovăm egalitatea culturală, că suntem receptivi și că liceul clădește o comunitate cât se poate de primitoare și caldă, propice dezvoltării elevilor din toate mediile, de toate etniile și confesiunile, situația nu e chiar atât de roz.

Dacă problema discriminării elevilor de etnie romă, făcută de către cadrele didactice, este mediatizată, hiper cunoscută și începe, încetul cu încetul, să fie combătută, problemei elevilor din mediul rural îi este acordată mai puțină atenție, pe fondul motivului că nu se (prea) întâmplă așa ceva în sistemul educațional de la noi din țară, că doar avem profesori de excepție care susțin copiii indiferent de rădăcinile lor, îi ajută să se adapteze, și că sunt întocmai cei antrenați să stopeze astfel de situații de bullying în rândul tinerilor.

Da, într-adevăr, avem astfel de profesori care se încadrează în aceste tipare, dar în același timp, încă se mai găsesc în domeniul învățământului acei profesori conformiști, rigizi care sunt mereu focusați pe evoluția elevilor de „elită” (care, evident, provin din mediul citadin, că doar acolo școala atinge nivelul de performanță), îi prioritizează, și îi ridică în slăvi, margilazându-i și suprimându-le dreptul de exprimare celor care provin din mediul rural sau cei „veniți de la coada vacii”. Despre acești profesori o să vorbesc în articolul următor.

Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, o să vă dau un exemplu concret. O să vă împărtășesc experiența mea, care poate deși nu a fost de o gravitate extremă, a avut la momentul respectiv un impact destul de puternic asupra mea.

M-am simțit inferioară, deși îmi cunoșteam capacitatea intelectuală…

La finalul clasei a VIII-a, după examenul de capacitate, m-am înscris la un liceu de renume din oraș, eu locuind într-un sat, la o distanță de câțiva kilometri, și am fost admisă chiar printre primii. Când am venit prima dată la liceu, pe clasa a IX-a eram emoționată, îmi era frică să nu fiu marginalizată, dată la o parte de colegii de liceu pentru faptul că provin de la țară, fiind convinsă că trebuie să fac eforturi ca să mă adaptez și să fiu acceptată.

Nu a fost așa. Colegii au fost cei mai primitori, deși am fost reticentă în primă fază. În schimb, am fost uimită să constat că unii dintre profesori erau destul de intrasigenți și mă priveau cu superioritate, arătându-mi, prin gesturi, cuvinte, comportament, că locul meu la acel liceu era discutabil.

Prima situație de acest gen mi-o amintesc, cred că în a doua săptămână de școală, când într-una dintre ore am fost întrebați de un profesor despre notele obținute la examenul de capacitate la limba română. Întrebarea principala era legată de cine a obținut  nota maximă. Eram unul dintre acei elevi și, n-am să neg, am ridicat și eu mândră mâna, împreună cu celelalte două colege ale mele. Am fost felicitate evident, în special colega care studiase la o școală generală de acolo din oraș. Am fost întrebată, mai apoi, unde am studiat anterior. După ce am explicat că provin de la țară, admirația profesorului i s-a cam șters de pe față, luându-i locul o ușoară ironie.

Mă așteptam evident să fiu apreciată, și părea că sunt, însă era doar un camuflaj. Profesorul respectiv ne-a surprins cu niște comentarii ironice legate de școlile din mediul rural: despre profesorii necalificați, despre faptul că elevii iau notele pe nedrept, despre cum sunt lăsați să copieze la examene, despre condițiile igienice și sanitare precare, și încă alte câteva comentarii dure. Deși nu mi se adresa direct, m-am simțit atacată, și chiar am început să mă întreb dacă o să fac față noului mediu.

Din fericire, eu am reușit să îmi depășesc condiția și să le schimb ideile preconcepute profesorilor respectivi. Din nefericire, există încă mulți elevi care au trecut și trec prin astfel de situații mult mai grave, care i-au marcat mult mai puternic probabil și care au reușit să îi complexe și să îi facă să renunțe la opinie și la dorința de evoluție pe plan academic.

Pe lângă aspectul acesta legat de nivelul de cunoștințe acumulat la școlile de la țară de către elevi, care nu se ridică la cel al orășenilor, există alte câteva inconveniente pentru unii profesori.

„Renunță la limbajul de țărancă, aici suntem într-o instituție de învățămât, nu acolo la tine pe deal…”

Mulți elevi care provin din mediul rural tind să folosească regionalisme, să păstreze accentul și limbajul folosit acasă. Știm cu toții că într-o instituție de învățământ trebuie să te conformezi normelor gramaticale, să folosesti un limbaj adecvat, formal, atunci când vrei să te exprimi corect. E de înțeles, mi se pare perfect normal.

Ce nu agreez, însă, sunt comentariile răutăcioase făcute de unii profesori dinadins la adresa elevilor de la țară, care din neatenție sau din obișnuință tind să mai pocească cuvintele. Cu toții suntem oameni și greșim. Ironiile și reproșurile tăioase nu fac altceva decât să intimideze și să impacienteze copilul respectiv, să îl izoleze undeva în ultima bancă și să îl transforme într-un elev pasiv.

Poți sa corectezi fără să critici, să ajuți fără să râzi și să motivezi fără să folosești cuvinte injurioase. Cum să capete un elev curajul să vorbească, dacă la prima greșeală de exprimare, este pus la colț și blamat pentru „incultura sa” sau „analfabetism”?

Ce este și mai josnic, ca o dovadă de ipocrizie, este faptul că mulți profesori, se exprimă la rândul lor greșit în anumite situații, foarte mulți având chiar ei origini de la sat.

„Colegul vostru e plecat pe câmp cu vacile…”

În perioada pandemiei de Covid-19, orele s-au desfășurat online, fiind obligați să folosim device-urile pentru comunicarea dintre noi și profesori. Știți cum e… Unii elevi nu aveau ba cameră, ba microfon, ba conexiune la internet, pentru unii erau scuze, pentru unii era o problemă reală. Unul dintre colegii care locuia la țară se conecta mereu mai greu, asta din diferite motive. Da, într-adevăr, fiind la țară avea de lucru în domeniul agricol, chiar scuzându-se din acest motiv de câteva ori. Nimic deranjant până acum. Însă, cu timpul, când profesorul îi solicita să răspundă la o întrebare, fără ca măcar să apuce să deschidă microfonul, colegul meu era frapat de comentariile ironice din partea profesorului „Colegul vostru e plecat pe câmp cu vacile…”, „ Ești tot la grajd?”, „Ai dat de mancare la porci? și lista poate continua. Foarte comic, nu-i așa? Însă colegul respectiv nu cred că  era deloc stimulat de întrebările retorice ale domnului profesor.

Mărturiile de acest tip ar putea continua. Făcând un sondaj de opinie anonim, bazat pe problema asta a discriminării față de elevii din mediul rural, susținută de mentorii noștri, foarte mulți tineri au răspuns afirmativ la întrebarea „Ai fost bullied de un profesor pentru că provi din mediul rural?”, împărtășindu-și, prin acest intermediu, experiențele de acest gen, stările prin care au trecut și modul în care au fost făcuți să se simtă.

Confesiunile încep de la forme simple, de la glumițe „inocente”, până la o formă serioasă de bullying venit din partea profesorilor. Criticile sunt duse la extrem din partea unor profesori care încep de la note malițioase precum „la vaci nu este nevoie de bac”, până la violență verbală și țipete în loc de explicații.

Aș vrea să trag un semnal de alarmă, în acest sens, și să explic puțin consecințele pe care astfel de profesori le pot declanșa în comportamentul tinerilor

În primul rand, unii elevi sunt foarte vulnerabili, ușor de influențat și ușor de inhibat; situându-i pe o treaptă mai jos doar pentru că nu provin din mediul urban și nu se încadrează în tiparele cerute, nu îi vor face decât să se lase descurajați, considerându-se incapabili să ajungă la stadiul celorlalți colegi. Toate acestea pot duce la scăderea stimei de sine, la tulburări de personalitate, anxietate și pot genera abandonul școlar.

În al doilea rând, de ce ai considera că un elev este mai puțin inteligent sau capabil doar pentru că este de la țară? Aud foarte des proverbul „veșnicia s-a născut la sat”; foarte multe cadre didactice apreciază cultura tradițională, acordând un deosebit respect tuturor cutumelor, tradițiilor, punând mai ales accent pe valențele culturale ale scriitorilor care s-au făcut cunoscuți scriindu-și operele faimoase în timp ce ieșeau cu vaca la păscut. Susțin tare și clar că de la țară s-au închegat marile personalități și valori românești, dar în ochii unui elev venit de pe Dealul Nuștiucum nu văd nici o sclipire, sau cel puțin nu vor să vadă. De ce nu ai vrea să crezi că un tânăr venit de la sat ascunde o valoare care caută să fie descoperită, un diamant neșlefuit pe care cu multă grija și dedicare l-ai putea slefui?

Capacitatea intelectuală a fiecăruia nu este influențată de mediul de proveniență, penthouse-ul luxos sau casa mică cu WC în fundul curții nu ne definește ca viitori oameni de cultură, conducători ai țării, viitori părinți sau reprezentanții ai societății în care trăim. Putem avea aspirații, vise mărețe, studiind și muncind din greu pe orice bucățică a pământului.

Poate că școala din mediul rural nu dispune mereu de unele facilități, dar elevii, care își conturează o personalitate, au făcut și fac eforturi necontenite pentru a ajunge la nivelul așteptărilor și cerințelor, muncind și învățând să se adapteze, departe de casa, pe cont propriu, pentru a ajunge „domni”, cum ar spune bunica. Așa că dumneavoastră, dragi profesori, nu ne spulberați visele doar pentru că școala noastră de la sat nu a avut clase de engleză intensivă, profesori cu doctorate sau o biblioteca imensă de unde să împrumute elevii cărți!

Mai vin cu întrebarea, și nu trag pe nimeni  la rost.. Ce exemplu le dați elevilor, în calitate de profesori, dacă îi discriminați pe colegii lor veniți de la sat?

Nu înțelegeți greșit, dar… încă de mici învățăm, la școală, să ne iubim, să ne respectăm, să ne ajutam fără să ținem cont de diferențele dintre noi; ni se spune că suntem cu toții egali încă de la o vârstă fragedă când primim de la grădiniță fluturași de hartie pe care îi agățăm în piept. Ni se spune sa împărțim, să nu ne lăsăm păcăliți de aparențe, să nu judecăm după copertă. Ni se pune pixul în mână și foaia în față și ni se predică posibilitatea unui viitor strălucit pe care să ni-l construim singuri, în egală măsură.

Fiecare alege să-și creioneze viitorul. Mintea de copil nu percepe ziduri, bariere, impedimente în realizarea viselor. La grădiniță, indiferent ca întrebi un copil din mediul orășenesc sau cel rural, toți copii visează să devină doctori, astronauți, pompieri, polițiști etc., fără să se gândească vreo clipă că există o cât de mică diferență între ei care sa îi tragă înapoi la linia de start a vieții lor… Ni se etalează mereu și mereu lecția asta de etică, dar în cele mai multe situații nu avem un model în acest sens. Unii profesorii aruncă cu noroi primii în cei care nu se ridică la nivelul lor de așteptări și, mai apoi, așteaptă ca și ceilalți elevi să le urmeze acțiunile.

Am să trag o concluzie scurtă. Nu suntem definiți de mediul de unde provenim, de la oraș sau de la sat, fiecare poate evolua în funcție de eforturile proprii. Profesorii și toți cei care nu sunt convinși de capacitățile tale, nu pot împiedica asta, pot doar presăra obstacole. Pentru mine discriminarea aceasta nu a făcut decat sa mă întărească, să mă facă sa îmi doresc să evoluez, să lupt pentru demnitatea umană, și să fiu mândră de proveniența mea.

Pentru profesori, o rugăminte. Nu mai catalogați elevii după spațiul în care s-au născut, au crescut, au învățat, fiindcă asta nu denotă gradul lor de educație, de cultură sau de bunătate! Uitați-vă la esență, nu la aparență!