generația de sacrificiu
Sursa foto: Facebook - History Daily

Pentru a înțelege mai bine prin ce a trecut generația de sacrificiu în urma accidentului nuclear de la Cernobîl, propun să ne întoarcem puțin în timp.

Am colectat frânturi de amintiri, dar mușamalizarea a condus la uitare. Totuși, v-am recreat în rândurile de mai jos imaginea de ansamblu a acestui trecut încețoșat.

E 26 aprilie 1986, ora 01:23 dimineața, Prîpeat. La trei ani după punerea sa în funcțiune, reactorul nr. 4 cedează. Are loc o explozie, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Secretomania Uniunii Sovietice întârzie cu 36 de ore evacuarea localităților apropiate. 

Purtat de curenții de aer, un nor de precipitații radioactive acoperă Europa de Nord-Vest și America de Nord în mai puțin de două zile. Peste 300.000 de persoane sunt evacuate din Belarus, Ucraina și Rusia. Vântul își schimbă direcția, la fel și norul radioactiv. Pericolul ajunge curând în România și restul Europei de Est. 

De 1 mai 1986, norul radioactiv își începe sejurul de nouă zile din România.

În timp ce poporul sărbătorește la iarbă verde Ziua Internațională a Muncii, Comitetului Central al Partidului Comunist Român se întâlnește pentru a discuta anvergura evenimentului de care abia au aflat. Se fac publice detaliile minime ale catastrofei și se încearcă izolarea populației, izolare inutilă după expunerea evidentă din timpul celebrărilor de 1 Mai Muncitoresc. 

Poposim puțin în Bucureștiul comunist. Odată cu ceața radioactivă se lasă liniștea și groaza. Pericolul se simte, dar nimeni nu știe date precise. Subminând autoritatea partidului, Radio Europa FM și alte câteva posturi curajoase mai sparg din bulele secretomaniei sovietice, dar informația rămâne gând.

Zvonurile circulă, teroarea se instaurează. „Auzeam că se întâmplă ceva, dar nu puteam vorbi despre asta. Ne turnau vecinii dacă ne auzeau.

Părăsim capitala și ne îndreptăm spre zona rurală a Transilvaniei. Aici putem respira puțin mai ușurați fiindcă pădurea deasă a făcut ceea ce sărmana Câmpie Română n-a putut: să purifice, într-o numită măsură, aerul. „Ni s-a spus să apreciem pădurea, fiindcă ea ne-a salvat”. Dar lipsa dovezilor vizibile ale pericolului aduc și o ignoranță mai mare. Dacă în București și alte zone de interes s-a încercat o oarecare decontaminare bazată pe pastiluțele cu iod accesibile în farmacii și împărțite în școli, în sătucele uitate de Dumnezeu ale Ardealului de secol XX, doar cadrele medicale să aibă eventual norocul să primească vreo pastilă sau vreo instruire în această direcție. 

Nici aici nu vorbește nimeni, e liniște și groază. 

Deși, după nouă zile, vizita norului ajunge la final, efectele pe care le lasă în urmă nu pot fi ignorate.

Recolta în toată țara este slabă. Toate alimentele sunt spălate minuțios, iar apa se fierbe înainte de consum. „Îmi amintesc groaza cu care adunam și spălam recolta, groaza cu care mâncam orice, fiindcă știam că aerul, apa, pământul au fost deja contaminate.

Adierile vântului sunt întâmpinate cu acoperirea nasului și a gurii, dar cu batistuțe și eșarfe, nimeni nu visează la măști de protecție: „Uniforma de la școală prevedea o batistă, care trebuia oricum prezentată zilnic, spălată și călcată. Profesorii ne-au spus să ni le ducem la gură dacă bate vântul. Îmi amintesc o adiere la slujba de Înviere din acel an, toți oamenii din jurul meu au făcut acest gest, aproape involuntar.

Decontaminarea continuă, aproximativ aceeași în toată Europa, dar este haotică, nemonitorizată și insuficientă. „Pastilele de iod le primeam de la școală, într-o punguliță și trebuiau sa ne ajungă pe toată luna. Dar pentru că erau dulci, le mâncăm pe toate odată, ca pe niște bomboane și eram «în siguranță».” Antidotul suprem devine iodura de potasiu, dar nu se ține cont că aceasta protejează doar tiroida împotriva contaminării cu iod radioactiv, timp de 24 de ore.

Contaminarea ulterioară nu poate fi vindecată, celelalte părți ale corpului nu sunt protejate, iar cesiul radioactiv este imun la această salvare.

Și, în ciuda tuturor încercărilor, cancerul la tiroidă afectează 100.000 de locuitori din zonele contaminate. „Orice nouă afecțiune, mai ales la tiroidă, este pusă pe seama contaminării”. În datele imprecise furnizate de Uniunea Sovietică, mortalitatea cauzată de cancer atinge noi cote, dar orice afecțiune străină este diagnosticată în acest fel, deci nu se poate face o distincție adecvată. 

Revenind la prezent, ne este clar faptul că ceea ce trebuia tratat ca o catastrofă de proporții a fost tratat ca un sezon ploios. Asemenea noroiului, infectarea era spălată de pe legume. Recolta, înecată în iod, cesiu și substanțe radioactive, nu mai putea crește. Batistele au înlocuit umbrelele, iar oamenii expuși la fenomen luau iod, cum luau în alt context aspirina. 

Și, deși îngroziți că vor muri înfometați sau înghețați, nimeni nu putea reproșa nimic Marelui Partid Comunist, probabil fiindcă nici el nu știa ce e de făcut.