să ard

Îți sărut gâtul
cu patimă,
cu dor,
și îți simt pielea
cum arde.
Și simt miros de fum,
și de durere,
și de plăcere.
Dar, tu,
tu, care ai mai trecut prin asta,
plângi, doar puțin, ca la comandă,
și stingi focul
sărutării mele.
Și nu mai rămâne decât o urmă
neagră,
ștearsă,
inutilă
pe gâtul tău fierbinte,
pe pielea ta arsă,
de parcă nimic nu ar fi fost acolo vreodată,
decât o veche amintire.
Dar, eu,
eu, egoista,
mi-aș lipi buzele de gâtul tău
pe vecie
numai ca să te văd
cum suferi
și tremuri
și te zvârcolești
între agonie și extaz
și cum te lupți
cu mine,
cu tine,
cu lumea noastră
întreagă,
neînsemnată
profundă, uitată și goală.
Dar, eu, acum,
parcă te iubesc chiar mai mult
decât o făceam înainte
cum ar fi, ieri,
sau în altă viață.
Și cred,
cred cu tărie
că aș vrea să îmi petrec
și celelalte cinci vieți
tot cu tine.
Și să ardem împreună
spre nemurire
sau în nemurire
ca doi îngeri căzuți
și primiți înapoi
în Eden.