Pulberi de speranță
Pulberi de speranță
Pulberi de speranță plutesc în colțul nostru
în momente agonice și de prisos,
amintindu-mi cum priveam împreună cerul întunecat,
prinși în capcana tipică, morală.
Amintindu-mi cum stăteam întinși pe pământul rece și priveam stelele ca responsabilități imorale.
Pentru că suntem imorali, pentru că suntem toxici, pentru că sunt.
Țin minte cum te rugam să mă lași să-ți mai gust buzele odată și să îți mai cuprind odată sânii mici, parcă făcuți pentru mâinile mele aspre, cum te rugam să mă lași să te mai rănesc odată și să plec înverșunat în timpul unei ploi torențiale.
Îmi amintesc cum cădeau veșmintele noastre pe podeaua din stejar bătrân și rece,
și simt cum vreau să o mai facem odată,
cum vreau să ne mai urcăm în leagănul din balcon în miez de noapte,
cum vreau să te gust iar și iar și să las răcoarea să-ți învăluie trupul gol în timp ce eu îți șoptesc vorbe dulci.
Îmi amintesc cum obsedat de nevoia trupească îți priveam subtil vânătaia de pe piciorul stâng, lăsată de mine ultima oară când ne-am șoptit unul altuia păcate pilite cu mister.
Îmi e dor de glasul tău ce atingea nivele impresionante în timp ce te penetram cum nimeni nu te-ai fi așteptat să o facă. Erai doar o copilă inocentă, curioasă de necunoscut, coruptă de un păcătos amețit.
Acum suntem treji. Ne-am trezit la realitate cu gustul patimii încă pe buze.
Am rămas treji, pierduți într-un lanț de evenimente ce ne descompun sufletul într-un mod ironic.
Am rămas pierduți în necunoscut. La naiba cu el…