Despre despărțire, prima iubire veșnic rămasă în suflet și o pagină de jurnal…

Dragă jurnalule,

Privesc pe fereastră și înăuntrul meu se cutremură când mă gândesc că au trecut șapte luni. Șapte luni în care ar fi trebuit să le uit pe ultimele opt.

Ieri noapte, am scos brățara din cutia cu amintiri de sub oglindă, evitând să mă uit și la celelalte lucruri care se aflau acolo.

Mi-am pus o melodie, „Rose”, de Briston Maroney, și am așteptat să mă simt pregătită să mi-o pun la mână. Mi-a dăruit-o de ziua mea. Este din argint cu patruzeci și cinci de pietricele roșii. Mă așteptam să plâng. M-a luat prin surprindere gândul că aș face-o în zadar, că nu se mai merită și stând în pat, mai mult chinuindu-mă să scap o lacrimă, amintirile din vară îmi năvăleau mintea.

De șapte luni de zile, creierul se ceartă cu inima. Ea trăiește în trecut și el… ei bine, nu știu. Variază peste tot. Ea vrea înapoi, vrea să întoarcă timpul și el încă se mai întreabă uneori dacă a făcut o greșeală și alteori dacă e mai bine că s-a terminat.
Simt că purtarea brățării este un semn de slăbiciune și că pun paie pe foc, dar pietricelele roșii îmi apăreau în gând ca o pacoste și tot eram atrasă de sertarul în care se afla cutia, așa că am ales să fac ce simt, oricare ar fi consecințele, pentru că trebuie să las lucrurile să se întâmple de la sine pentru a trece peste.

Ieri, la un moment dat, nici nu mai voiam să o iau pentru că a apărut orgoliul de nicăieri, însoțit de fraza: „A trecut peste, brățara nu te va ajuta să o faci și tu”. Până acum a câștigat mereu orgoliul, mereu am fost mai puternică decât o dorință de care sunt conștientă că mă face să mă simt slabă. Nu știu ce m-a făcut să cedez…
Nu, nu vreau să dau uitării acele opt luni, nu pentru că e imposibil, ci pentru că acele luni aparțin primei mele iubiri. O iubire copilăroasă consumată prin săruturi, vorbe, priviri, plimbări și îmbrățișări oferite de la copil la copil, cu intenții mai mult decât pure.

– Autor anonim