Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Atunci când eu spun Mihai Eminescu, tind să-mi dreg vocea și să privesc spre cer. Pentru că în spatele acestui nume refugiat și considerat bolnav stau 39 de ani de creație și de negură.

15 ianuarie- se naște cel ce urma să devină Luceafărul culturii românești

Acum 171 de ani, în iarna anului 1850, în Botoșani, vine pe lume fiul al șaptelea al Ralucăi Jurașcu și a lui Gheorghe Eminovici. Din anumite presupuneri, am tras concluzia că partea paternă a poetului aparține Banatului, care la acea vreme, 1735-1739, era proprietate turcă. Nostalgia locului natal îl inspiră pentru poeziile de succes „Fiind băiet…” și „O, rămâi”.

 Știm că până în 1866, numele său complet de naștere a fost Mihai Eminovici, însă i-a fost sugerată schimbarea de către Titu Maiorescu. În același ani a publicat poezia „De-aș avea” în revista „Familia”, pentru prima dată sub numele de „Eminescu”, astfel făcându-și debutul literar.

 

Moartea dragului său profesor, Aron Pumnul, care ar fi vrut să-l înfieze pe poet după ce și-a pierdut unicul fiu, a însemnat o cădere a Imperiului eminescian. Asta, însă, a dus la un omagiu transformat în primul său poem, prima zvâcnire a creației, „La mormântul lui Aron Pumnul”.

Cum a devenit adolescentul Mihai Eminescu cea mai importantă voce a literaturii române?

Despre studii vă spun decât faptul că, datorită aparținerii dintr-o familie relativ modestă din punct de vedere material, tânărul Eminescu a urmat studii „pretențioase”, dar practicate cam sacadat. Astfel, clasele mici le începe, evident, acasă, iar în clasa a III-a urmează studiile la National-Hauptshule, scoala primară greco-orientală din Cernăuți. În 1860, schimbă mediul școlar și clasa a IV-a este absolvită la „K.K. Orber-Gimnasium” din același oraș, dar în 1862 părăsește școala și se intoarce la Ipotești, nemaifiind acceptat înapoi. Așadar, se angajează ca practicant la Tribunalul din Botoșani și copist la comitetul permanent județean. Demisionează după un an, în 1865. În acest fel, adolescentul devine un rătăcitor prin lume, căutându-și precum un poet trist, menirea. În 1867, intră în trupa lui Iorgu Caragiale (ca sufleor și copist), ulterior devine secretar pentru Mihail Pascally și ajunge să lucreze cu Teatrul Național la doar 17 ani. Uimitor, raportându-ne la zilele noastre.

Ei bine, în 1869 trece la o altă etapă a vieții, studenția, petrecută la Viena, urmând Filozofia și Dreptul. Aici își cunoaște eterna iubire, Veronica Micle, femeia care întoarce lumea poetului peste cap. Însă, în același an, conform unor surse istorice, primele semne ale unei boli își fac apariția. Între 1872 și 1874, datorită faptului că a fost un student model la Berlin, unde, mai târziu, la a doua înscriere, își obține doctoratul, Junimea i-a acordat o bursă, însă având condiția de a-și depune lucrarea de doctorat în filozofie. Nu a respectat promisiunea și nu s-a prezentat la examenele finale.

Viața sa a deviat de la decursul obișnuit și își dedica tot timpul lecturii. Devine, după obținerea doctoratului, director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Mihai Eminescu a predat lecții de logică la Institutul academic.

În 1875 rămâne fără locuri de muncă…

…, dar a primit un post de corector și redactor la ziarul local Curierul de lași, însă în partea neoficială. Curios este faptul că foarte multe rubrici scrise de el nu au fost semnate cu numele lui sau semnătura. Datorită Junimii, Eminescu îl cunoaște pe cel care avea să îi devină prieten până la moarte (se sting în același an) și alături de care și-a dus traiul pentru câteva luni în Bojdeuca din Țicău, Ion Creangă.

 

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul Timpul. În acești ani, mai puțin în 1882, când nu a publicat absolut niciun vers, s-a dedicat activității sale poetice și creează seria de scrisori și „Luceafărul”. Deși asta i-a adus motive de bucurie, fiind cele mai mari poeme ale sale, această perioadă l-a făcut să își conștientizeze boala.

Singurătate, alcoolism, bipolaritate diagnosticată, sifilis, demență sau o genialitate a cărei veste nu trebuia aflată?

Totuși, după 131 de ani de la moartea sa, nu s-a aflat concret cauza decesului sau boala extrem de controversată. Eu constat că ipocrizia și nepăsarea exterioară din România l-a ucis. Și vă voi demonstra și de ce:

La vârsta de 33 de ani, trupul poetului a fost lovit de o alienare (a dezvoltat o criză maniacală puternică, ce a necesitat internarea). Durerile aveau loc la nivelul capului, boala manifestându-se și prin insomnii. Mai înfricoșător, mintea sa o luase atât de razna încât gonea înarmat pe străzi. A fost internat la sfârşitul lunii iunie, 1883, în sanatoriul doctorului Şuţu, din București, și diagnosticat cu manie acută. Titu Maiorescu îl trimite spre Viena cu fonduri strânse de el, dar nu după mult timp este readus la București, ulterior la Iași. Este internat din nou la Socola, dar şi la Mănăstirea Neamţului, la Bolniţa pentru boli nervoase. Aflăm chiar și de o paralizie.

Imaginați-vă 6 ani de viață (ultimii chiar) petrecuți prin senatorii, după 33 de ani de genialitate…

O moarte absolut revoltătoare

Am reușit să găsesc în studiul neuropatologului Vuia, o declarație de la acele vremuri:

La 23 Martie 1889, s-a redactat un raport medico-legal despre boala poetului de către dr. Şuţu şi dr. Petrescu pentru stabilirea situaţiei sale mentale şi gradul de responsabilitate. De luat în consideraţie că medicii nu semnalează decât tulburări psihice, asta bineînţeles fiindcă nu existau alte simptome, cum o ştim de la dr. Vineş, de altfel. Dar totodată se fac observaţii juste, demne de toată atenţia. Bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunţate de alţii şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puţin pentru ei!). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, aşchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găseşte, de pildă aşternutul într-un mod inconştient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenţia îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri maşinale, automate”

Ieșenii erau de părere că sifilisul ar fi fost luat în urma întreținerii relațiilor sexuale cu femei ușoare, la Berlin și Viena.

Corpul poetului începea să înțepenească brusc uneori, ceea ce a dus la o paralizie generală, apărută chiar după internarea în spital. În acea perioadă, cel mai bun tratament pentru sifilis era mercurul, așa că îi era administrat. Dar ce ne facem când tratăm un presupus bolnav al cărui diagnostic e oferit pur și simplu din burtă?

De la frecții cu mercur, la injectarea acestuia în vene, până la moarte…

Diagnostice puse total greșit: alcoolism, sifilis, demență.

Diagnostic descoperit abia în 2014: sindrom maniaco-depresiv. 

Poetul era un patriot înrăit, tratând cu dispreț și ură chiar sistemul românesc. Cât timp a fost internat, cânta adesea imnul „Deșteaptă-te, române!”. Avea o voce de aur, însă îngrijitorii și colegii de senatoriu nu simțeau asta. Astfel că, pentru a-l opri, cunoscutul Petrache Poenaru îl lovește cu o cărămidă în cap pe motiv că acesta cânta fals. Eminescu a fost dus în pat, suferind de un traumatism. După 3 zile, se stinge marea stea și nici măcar nu îi este efectuată o autopsie.

Însă o boală nerecunoscută de doctori era singurătatea.

Un geniu fără seamăn, dar pustiu sufletește, a creat o lume în care dragostea nu a reușit să vindece, ci să sape mai adânc. Își îneca suferințele în bautură, cafea și tutun. Însă, pe lângă poezie, Eminescu mai avea un dor, tânăra Veronica Micle, alături de care nu și-a putut petrece anii vieții. După ce privirea lui s-a îndrăgostit de „îngerul blond” cu ochi albaștri, Eminescu devine pentru următorii 7 ani, amantul Veronicăi, care era căsătorită de la vârsta de 14 ani cu fostul său profesor (mai mare cu 30 de ani decât ea). Pe deasupra, ea și Ștefan Micle aveau 2 copii. Asta nu a însemnat un impediment în crearea unei povești sensibile ce va rămâne veșnic în literatura română. Nebunie, senzualitate și poezie- așa am descrie întâlnirea lor, ambii având 22 de ani.

După moartea soțului, în 1879, cei doi au spart bariera ascunsă a amorului și devin iubiți. Au avut chiar și un copil împreună, însă s-a născut mort. După evenimentul tragic, cei doi au sperat ca planurile de căsătorie ii va face fericiți, însă asta nu s-a adeverit niciodată.

Soarta îi desparte, Eminescu mutându-se la București și devenind gelos, Veronica fiind curtată de Caragiale. În 1883, boala poetului l-a dus înapoi pe meleagurile studenției, la Viena, pentru un tratament. Veronica rămâne în țară, afișând chiar o nepăsare asupra iubitului său.

În timpul despărțirii, între cei doi are loc o corespondență de scrisori absolut fermecătoare, în care își spuneau adesea „Dulcea mea Doamnă” sau „Momoț” și „Eminul meu iubit”.

„Dragă Momoț,

Azi am citit într-o foaie franțuzească că amorul e ca floarea de lămâi: florile albe și fructele verzi. Asta va să zică că fructul oricărui amor e gelozia și de aceea nu mai citi nici între șiruri, nici peste ele, ci ceea ce ți-am scris. Tu ești comoara mea, dar ești într-un codru de tâlhari.” 

Amicul meu,

Există adevăr în lume, și fericirea este ea sau nu dată omului pe pământ sunt întrebări care, eu cred, că vor rămâne pururea ca întrebări, și a le căuta răspunsul e cea mai mare nebunie la care un biet nemuritor să poate expune în viață”

Moartea Eminului ei iubit o face pe Veronica să se retragă în sânul Mânăstirii Văratec, unde mai trăieste aproape 2 luni, luându-și viața din cauza depresiei profunde și pleacă la cel numit „scumpul meu iubit micuț”.

Incompetența de care România dădea dovadă în anii 1800 persistă și astăzi, în zi aniversară. 171 de ani de poezie lăsată în mâinile mai marilor conducători ai unui popor care doar și-a bătut joc de o minte a unui geniu. Pentru a-i face urări, îl găsim pe marele poet la Cimitirul Bellu, acolo unde șade din 1889.