Alex Nedea
Alex Nedea

„Mi se pare foarte tare că, pentru o generație care vine din urmă, meseria de jurnalism este una cool”. Acestea au fost vorbele lui Alex Nedea despre noua generație de studenți la jurnalism când i-au fost cerute câteva sfaturi.

De aproape trei ani de când lucrează pentru Recorder, Alex Nedea aduce în online-ul românesc reportaje și anchete ample, unul dintre ele fiind chiar unul dintre cele mai vizionate materiale de jurnalism, „Singur împotriva partidului”, investigația care a demascat numirile făcute pe criteriu politic la Apele Române.

Alex a mers pe urmele hoților de lemn și a descoperit mai multe rețele de apă contaminată din comunele românești. Materialele sale i-au adus în 2019 premiul Ion Rațiu pentru jurnalism. Munca lui a reușit să miște câte un pic din neregulile care ne înconjoară și este deschis spre a transmite această voință către generația de jurnaliști încă în formare.

Alex, când a primit Premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism, 2019. Sursa foto: Facebook
Alex, când a primit Premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism. Anul 2019. Sursa foto: Facebook

De aceea, Alex a fost dispus să împartă cu cei mai tineri câteva tips & tricks în jurnalism.

Știm deja că primul tău loc de muncă a fost la Adevărul. Cum ai ajuns acolo și ce a implicat munca ta ca student la Adevărul?

Facultatea ne punea în legătură cu mai multe redacții la finalul anului I, era treaba lor să ne găsească o redacție unde să muncim pentru două săptămâni. Mulți dintre colegii mei trișau – aveau pile pe la redacții și atunci veneau direct cu adeverința, știi? Dar mie mi s-a părut că îmi fur singur căciula. Am fost printre cei care chiar voiau să facă practică, am ales Adevărul la departamentul de învățământ.

Așa…și am ajuns acolo, iar doamna care se ocupa de noi ne-a trimis la plimbare: „Ieșiți afară să găsiți 3 subiecte, pe urmă veniți cu ele scrise mâine”. Nu mai știu ce subiecte am găsit, dar știu că era un portret și două știri, habar nu am, nu mai țin minte. După aceea ne-a dat să facem mărunțișuri pe la redacție.

Doamna aceea m-a ținut minte și după câteva luni, o colegă a ei s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de cineva care să livreze conținut jurnalistic, așa că m-a adus pe mine să lucrez în locul ei, dar cum nu îi permitea bugetul, m-a chemat să lucrez pe gratis.

Am ajuns să primesc treburi tot mai complicate de făcut. Eu deja știam să scriu o știre, știam regula piramidei inversate, chestiile de bază. Pe noi chiar ne-au învățat chestiile de bază în primul an.

Lumea prin breasla asta spune că Facultatea de Jurnalism e inutilă, că poți face jurnalism și fără facultate. Da, e adevărat că poți să fii jurnalist fără să faci facultate, dar nu e deloc adevărat că Facutatea de Jurnalism e inutilă.

Nicio altă facultate de pe acest Pământ nu te face mai jurnalist decât Facultatea de Jurnalism. Poate că sunt chestii în plus pe care le înveți, care nu îți folosesc în mod direct, dar nu îți strică.

Alex, 2020. Sursa foto: Facebook
Alex, 2020. Sursa foto: Facebook

Sunt și multe chestii de bază pe care trebuie să le înveți: ce înseamnă o știre, care e știricitatea unui eveniment, cum îți faci documentarea, cum îți faci o știre, cum faci un reportaj, un interviu… lucruri de genul acesta, pe care le învățai în primul an de facultate.

Eu mai avusesem experiență în presă, scriam într-o revistă cum este POV21 – de tineri, dar varianta 2001. Cred că atunci te nășteai tu.

A fost o experiență extraordinară pentru că eu, când am ajuns la Adevărul, știam să scriu mai bine decât 80% dintre oamenii de acolo, care nu aveau studii de jurnalism, au învățat din mers. Bineînțeles, e ok să înveți din mers, dar e important să ai de la cine.

Fiecare învăța de la celălalt, care nici el nu avea studii de jurnalism și redactarea era cu deficitate în redacția aia – poate că era coerență, dar nu era claritate, nu era concizie, structura textelor jurnalistice… se vedeau că-s făcute după ureche.

Nu vreau să mă laud pe mine, ci vreau să laud Facultatea de Jurnalism, care a reușit după un an de zile să își învețe stundenții să facă lucrurile de bază în meseria asta. Bun, și acolo ni s-au dat, după cum ziceam, lucruri de valoare de făcut, adică știri care nu erau chiar atât de importante încât să ajungă într-un ziar național, dar pe mine m-au ajutat enorm pentru că mi-am făcut mâna.

Ce putem face noi, studenți, în pandemie? Cum putem începe să scriem?

E important ca jurnalist să scrii texte, fie că sunt pentru un ziar, fie că sunt pentru sertarul tău. La un moment dat știu că după trei luni mi-au zis „Gata, te angajăm!” angajarea era, de fapt, un sfert de normă… ceva la două milioane de lei vechi și mă plăteau cu 1 leu știrea, 2 lei relatarea, 3 lei reportajul și 4-5 lei o anchetă.

După 6 luni, după ce am avut deja un portofoliu cu care să mă laud, adică puteam să îi arăt unui om din presă că nu sunt doar un student, ci sunt și un jurnalist care chiar poate să redacteze.

E foarte, foarte important să ai un portofoliu – cred că niciun angajator al meu nu s-a uitat în CV-ul meu, habar nu are nimeni ce studii am, dacă le am. Toată lumea se uită în portofoliu.

De aceea, îți încurajez toți colegii de facultate să înceapă să scrie undeva, indiferent de redacție, și să realizeze un portofoliu, fiindcă dacă te duci cu un CV și o diplomă de licență nu te ia nimeni.

Care trăsătură crezi că este esențială pentru un jurnalist în devenire?

Mie mi-a plăcut foarte mult să învăț jurnalismul, mi-a plăcut tot ce se învăța acolo, deși am fost o loază nesuferită în liceu. Nu știu cum am reușit să termin liceul…l-am terminat într-un final și pe ăla. Eram foarte pasionat de lucrurile care îmi plăceau. Iar dintr-un om care terminase cu media 7,50, probabil, în clasa a 12-a, ajunsesem a treia medie pe facultate, adică 9,80, cred.

Mă băteam umăr la umăr cu cei ce aveau exercițiul învățatului în liceu, unde terminaseră cu 10 pe linie, și asta spune ceva despre care ar fi direcția unui tânăr în viață –  să se implice cu toată ființa lui unei meserii pe care o iubește.

Alex în clasa a XII-a. Anul 2002. Sursa foto: Facebook
Alex în clasa a XII-a. Anul 2002. Sursa foto: Facebook

În ce măsură ajută pe un jurnalist la început de drum Diploma de Licență?

Nu cred că ajută diploma într-un fel sau altul. Lucram la Jurnalul Național. Mi-a cerut și mie angajatorul Diploma de Licență pentru că se mărise salariul minim de pe cartea de muncă – salariile trebuiau să fie obligatoriu mai mari pentru cei cu studii superioare. Am mers încântat cu diploma mea de licență, știu că am umblat mult să o obțin.

Era deja de doi ani în arhivele universității. M-am dus cu ea la doamna de la resurse umane de la Jurnalul Național, unde lucram atunci. Ea își bea cafeaua tacticos și își pune cafeaua deaspura copiei după diplomă și îmi spune „Știi, noi am ajuns la concluzia că nu vrem să vă mărim salariile”. Deci nici acolo, unde legea era de partea mea, nu mi-a folosit.

Îmi era foarte bine la Jurnalul Național și nu voiam să plec: călătoream foarte mult prin țară, țin minte că dintotdeauna am vrut să fac meseria asta fiindcă se călătorește foarte mult.

Nu după foarte mult timp, am realizat că, de fapt, nu e obligatoriu să călătorești în meseria asta și că sunt foarte multe joburi în jurnalism care nu implică să te miști de la biroul tău: poți fi redactor, să corectezi texte sau să scrii doar dând niște telefoane, cum am făcut de multe ori.

Dar la Jurnalul Național am avut norocul să călătoresc foarte mult prin țară. Eram mai mult plecat decât pe acasă.

Care a fost amintirea ta preferată ca tânăr jurnalist?

Țin minte că noi mergeam cu foarte multe caravane și ne opream în fiecare oraș, ne plimbam, căutam subiecte, a doua zi le scriam și pe urmă le publicam. Știu că lumea rupea chioșcurile când aflau că Jurnalul Național era în orașul lor: erau foarte curioși să se vadă ce se scrie despre el.

Dar apogeul a fost o ediție specială: nu ne-am mai urcat în autobuz, ci ne-am urcat în vapor pe Delta Dunării și am mers de-a lungul Dunării până la intrarea Dunării în țară și am mers din port în port, unde ne opream și căutam subiecte. A fost un lucru extraordinar de mișto și îmi aduc aminte cu drag de perioada aia.

Spuneai de treaba aceasta care e străină pentru un student în timp de pandemie, călătoritul. Ce putem face noi, cei cărora nu li se permite plimbarea, decât prin cameră, în pat și de la laptop, în ceea ce privește căutarea unui subiect de știri?

Să știi că din pat poți face multe lucruri, e un univers nelimitat acum, cu accesul la informație. Ca jurnalist, poți face multe lucruri. Nu mai e nevoie să mergi la biblioteca centrală să cauți în arhive, de exemplu. Poți să îți cauți subiecte care să necesite deplasare, dar trebuie să îți cauți o redacție care să îți finanțeze aceste deplasări, dar nu te grăbi, ia-o treptat.

Începe cu documentarea, care în momentul de față nu este o problemă așa cum era în 1900, când trebuia să mergi până la primărie ca să vorbești cu primarul. Acum poți da un mail și ți se va răspunde. Din punctul meu de vedere, școala de jurnalism poate fi făcută și fără să mergi prea mult pe teren, știi?

Te poți documenta fără să mergi pe teren, poți lua interviuri fără să mergi pe teren. Și aici mă refer la presa scrisă, în televiziune se complică lucrurile…

Alex în prima săptămână la Jurnalul Național. Anul 2003. Sursă foto: Facebook.
Alex în prima săptămână la Jurnalul Național. Anul 2003. Sursă foto: Facebook.

Sunt mulți colegi ai mei care întâmpină probleme în alegerea unui subiect potrivit, iar eu nu le pot da sfaturi.

Noi nu dăm un Google și căutăm subiecte acolo, dezlipiți-vă de ideea că puteți găsi orice pe Google! Dacă vei căuta pe Google „un subiect de presă pe care nu l-a mai văzut nimeni”, rezultatul va fi dezamăgitor. Cel mai simplu pentru voi este să vă sunați cunoștințele și să îi întrebați care sunt problemele pe care le întâmpină în ultima perioadă în domeniul în care lucrează.

Până la urmă – ce e un subiect de presă? Este o poveste, reală, despre o abatere de la regulă, da? Adică, de exemplu, un câine mușcă un om – nu e nimic interesant; dar dacă un om mușcă un câine, atunci avem o știre. Cred că ai mai auzit exemplul acesta de o mie de ori, dar eu cred că este cel mai bun exemplu ca să înțelegi abaterea de la regulă.

Regula în cauză poate fi o lege sau o abatere de la normele sociale.

Dă-mi, te rog, un exemplu.

Sunt oameni care fac chestii imorale care nu sunt neapărat ilegale. Eu am întâlnit situații când cineva fură, dar toată legislația era croită în așa fel încât să îi permită să fure. În situația lui, furatul rămâne o treabă imorală. Uite: un preot care adună bani în cutia milei, iar în loc să îi doneze copiilor ofrani, el alege să își cumpere o roată nouă la Merțan.

Ce fac jurnaliștii mari în astfel de situații?

Noi apelăm foarte mult la surse, oameni pe care îi întâlnim de-a lungul timpului și pe care îi mai sunăm din când în cănd să îi întrebăm ce s-a mai auzit prin domeniul lor. Uneori te mai sună ei să îți povestească ultima întâmplare, dar de cele mai multe ori trebuie să îi sunăm noi.

Voi, tinerii de la jurnalism, ați avut deja ocazia să întâlniți oameni care activează în diferite domenii. Puteți începe de la mama, tata, bunica, frații. Sunt niște surse la care puteți apela foarte ușor. Dar mai sunt și bazele de date disponibile pe internet – nu pe Google.

Intrați pe site-urile a diferite instituții publice și vedeți ce mai e pe acolo. Există foarte multe rapoarte, proiecte și tot felul de alte chestii interesante. Folosiți-vă de Legea 544/2001 care privește liberul acces la informații.

O altă idee – sunați ONG-urile; cu asta se ocupă ele – cu rezolvarea unor probleme dintr-un anumit domeniu.

Eu îți mulțumesc sincer pentru aceste ponturi! O ultimă întrebare: ce te-a făcut cel mai fericit în meseria pe care o practici?

Am observat că există acum o generație a meme-urilor. Și au început să circule meme-uri cu Recorder. Și mi se pare foarte tare că, pentru o generație care vine din urmă, meseria de jurnalism este una cool, pentru că au fost ani de zile în care am fost blamați noi, jurnaliștii, și cred că merită să ne spălăm și noi puțin păcatele și imaginea în societate.

Cred că, acum cu generația meme-urilor, vom modifica într-un sens pozitiv imaginea pe care o are acum jurnalistul în România. M-a bucurat tare mult să vad glumele astea care circulă cu Recorder.

Este datoria noastră, a jurnaliștilor care devin meme-uri pe Facebook, să îi încurajăm pe tineri, să le arătăm că e cool să fii jurnalist, totuși, și că e nevoie în țara asta de jurnaliști!

Dacă vrei sfaturi și în domeniul juridic, te invit să citești interviul anterior.