am venit pe pământ cu mâinile încrucișate,
dar mi s-a spus că am o menire.
mama-mi amintea la fiecare aniversare,
când suflam în lumânările mereu topite-n vârf,
că lumea nu-mi permite să mă caut
nici măcar pe mine, pe tine nici nu sper.
eu nu cred în iubire
și nici în lacrimi,
nu voi crede niciodată în voi, oameni
ce-mi sunteți pași înapoi.
mă plimbă întunericul pe palme
și Venus mi-este muză,
ce chemare să mai caut, unde, în ce univers
dacă totu-i plin de spaimă și-adun urlete-ntr-un vers?
poate că tu-mi erai menirea
pentru care am început să iubesc
o realitate sumbră în ochii omenirii,
și-o sinucidere ce-mi mima fericirea.
