minte

Ce vă trece prin minte fără să vă dea pace?

"în Păreri și opinii" by
Timp de citit: 3 minute
Ce vă trece prin minte fără să vă dea pace?

Cum rezistați unui asediu zilnic de griji cotidiene ce apar pe fondul continuei frustrări și al repeziciunii cu care se desfășoară lucrurile în jurul nostru? În o mare majoritate din cazuri, aceste frământări omniprezente sunt total fabricate de sămânța imaginației noastre: neconcordanțele realității obiective cu hăul adânc al zbaterii interioare. Dar ce importanță mai are natura acestor piedici invizibile, atâta timp cât erodează și ultima fărâmă de fericire?

Întrebarea care provoacă și incită parcă vine de la sine: ce fel de combustibil pentru înțelepciune se ascunde în tristețe?

Dacă este să analizăm din punctul de vedere al marilor gânditori, critici, filosofi, observăm că vedeau viața într-un gri colorat doar de inspirația efemeră care dăinuie în operele lor. Dar toți au avut, mai mult sau mai puțin, aceeași percepție tăioasă, și anume că viața este amară. Grea. Nu se înțelege…

Care este elementul edificator al tristeții în sistemul de referință al unui creator de frumos? Acest lucru este greu de precizat, dar și de înțeles. Poate că putem merge până la a concluziona că reprezintă o prostie, însă asta nu ar însemna câtuși de puțin că discredităm în vreun fel manifestarea rodului muncii lor. Din contra, ne propunem să explorăm o perspectivă ce nu se bucură de o popularitate atât de mare precum este condiția precară a omului de geniu.

Redefinim ceea ce în trecut părea a fi un teren comun din care răsăreau sclipiri uimitoare ale unei cunoașteri depline a înțelepciunii înseși: ce-are să fii fericit? Nu poți produce judecăți de valoare sau analize ale lumii transfigurate prin propriul suflet dacă acolo gândurile cu pricina nu se trec printr-o sită a anxietății?

După părerea mea, se poate, și este chiar indicat.

Astfel ne ușurăm împovărata îndatorire de a trăi. Sau, cel puțin, suferim mai puțin dacă adoptăm o atitudine deschisă spre oportunitate și spre îmbunătățirea noastră ca oameni și ființe. Toate eșecurile trebuie percepute drept ocazii de a învăța lecții valoroase și, astfel, să devenim mai buni. Nu trebuie să ne sperie eșecurile, situațiile dificile sau viața însăși: tot atâtea dificultăți există câte rezolvări ale acestor piedici, deoarece problemele apar pentru a fi rezolvate.

Acum, natura poetică a acestui impediment necesită o abordare mult mai înțelegătoare, fiindcă a avea un intelect aparte, combinat cu condamnarea de a fi visător, este combinația letală de a fi continuu în căutare de răspunsuri. Iar asta te neliniștește, te bântuie. Să fii singur, deoarece percepția ta nu este la îndemâna tuturor, fiindcă nu se pot ridica la acest nivel, cu siguranță e dureros. Dar probabil că aceasta a fost problema acestor oameni, că erau singuri. Nu este nimic rău în a fi singur, nu este nimic condamnabil. Singurătatea capătă origini divine din momentul în care ai o viziune și nu trebuie înțeleasă ca o condamnare, ci ca o poartă spre absolutul de origine interioară.

Din momentul în care veți începe să tratați singurătatea ca un factor eliberator, ce te scapă de limitările cotidiene… veți începe să gustați din oportunitățile infinite ce se arată în acest vis fermecător.

Autor: Alexandru Roșu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Derulează înapoi