Toamna mea cu ochii-n floare
Toamna mea cu ochii-n floare

 

Te-mbraci, toamnă, în straie aurii,
Îți piaptănă ploaia creștetul capului,
Cu ochii obosiți de profunzimea ta
Mă-ntreb: oare când mai vii?

E lumină-n tine, iar moarte-n noi,
Am rămas dezgoliți,
Predispuși la urlete și ploi,
Căutând materia vie din fatidica renaștere.

Mă doare-o iubire nebună,
Vișiniul tomnatic îmi provoacă frică de stele,
De asta mă-nchin mereu la lună,
Dezvelind un octombrie de misterul ruginit.

Poți să-mi renaști dureri,
Dar toamna mi-a ucis deja chemarea,
Ți-a amorțit și lacrima la fel ca roua din noi,
Privindu-ne în ochi am secat și marea.

Ne cad anii, toamna mea cu ochii-n floare,
Pornind spre-un noiembrie absurd,
Acoperă-mi inima cu gerul și privește-mă cu-ardoare
Căci de păcatul lunii m-am îndrăgostit destul.