Suicid

De ce se sinucid „oamenii cu responsabilități” ?

"în Dosarul Săptămânii" by
 Suicidul e mereu o temă sensibilă, atunci când este abordată în mod serios. E una din temele ce face parte din triada tabuurilor conversaționale: „politică, religie, bani”. În ultima vreme, discuțiile despre suicid au început să fie normalizate, cu riscul ca tendințele suicidale să devină desensibilizate și luate peste picior sau considerate „o fază trecătoare” sau „cerșit de atenție”.
Cele mai multe sinucideri sunt raportate în rândul tinerilor, dar mulți dintre noi tindem să trecem cu vederea persoanele ce au ajuns la vârsta a doua și comit acest act. La ce se gândeau? Cel mai probabil, au o familie, poate un venit decent, o slujbă, responsabilități… Cât de egoist din partea lor! Tocmai aceste gânduri ne împiedică să evoluăm și să fim empatici cu cei din jurul nostru. Sinuciderea nu ar trebui considerată un act egoist, iar o persoană cu gânduri suicidale nu ar trebui să audă asta niciodată.

Cu această idee în minte, cum putem să îi înțelegem pe acești oameni?

La ce se gândesc? Ce îi frământă atât de rău? De unde le vin tendințele suicidale? În final, ce îi determină să facă pasul final? Ca să intuim un răspuns la aceste întrebări, mai jos voi „inventa” poveștile a doi oameni cu diferite poziții sociale, financiare și familiale și modul în care au ajuns să își pună capăt zilelor. Nu e un exercițiu morbid, ci mai degrabă o viziune „împreună cu” a vieților unor tipologii de oameni adesea judecați pentru actul lor final. La sfârșit, voi trage câteva concluzii, dar las la latitudinea fiecăruia să interpreteze și să cântărească fapta după propriile principii.

Primul nostru „pacient” este o doamnă. Una înstărită, chiar.

O chema Aura Marcu, avea 53 de ani și părea să ducă o viață bună. Lucra ca manager regional la o firmă de haine, făcea ce îi plăcea – design vestimentar. Putea avea câte vacanțe își dorea, se învârtea în cercuri sociale cu interese similare. Apropiații știau că era o fire destul de introvertită, dar fermă.
Cât despre viața ei personală, și ea părea dezirabilă – soțul ei a fost mereu aproape și era fericit pentru ea de fiecare dată când avansa în carieră. Din exterior, părea o relație sănătoasă și stabilă.
Acum că am cunoscut-o pe Aura din exterior, să vedem și cum își privea ea viața. Cu toate că putea să își facă viața profesională cât mai plăcută și avantajoasă, mereu simțea că nu depune tot efortul necesar, că putea să se implice mai mult. În subconștient, avea un stres continuu ce nu a fost tratat niciodată și, de-a lungul anilor, și-a pus amprenta asupra vieții sale fără să își dea seama. Devenise la ordinea zilei să aibă impresia că ceva nu e în regulă.

Soțul ei mereu i-a oferit afecțiune și o asculta întotdeauna.

O fire afectuoasă și deschisă, mereu a vrut să se asigure că soția sa se simte bine și are susținerea sa. Totuși, Aura avea continuu impresia că soțul ei o compătimește, într-un fel sau altul și îi interpreta privirea drăgăstoasă ca fiind una din milă. Milă pentru aparențele ei în societate, pentru performanțele profesionale? Nici ea nu știa exact. Știa doar că nu poate să aibă o legătură sinceră cu persoana lângă care stătea în fiecare zi, ceea ce i-a făcut și viața personală un calvar inconștient.
Soțul ei n-a știut niciodată despre toate aceste lupte interioare,  nu a știut cum să interpreteze comportamentele Aurei, spre tragedia amândurora.
Într-o zi s-a trezit de dimineață și  a mers la muncă. Părea că întreaga companie voia câte ceva de la ea. Nu mai dormise bine de luni de zile. Deodată, și-a zis că nu mai poate suporta. A clacat. Când? La momentul cel mai inoportun – era la volan, în drum spre casă, când a trecut pe lângă un zid al unei fabrici abandonate, un zid pe lângă care trecuse în ultimii 10 ani. Doar că în acea zi, în loc să treacă pe lângă el, așa cum făcea mereu, a accelerat și a luat dreapta de volan, murind aproape instant.

Era oare Aura o persoană rea?

Aș spune că nu. Problema sa principală era că nu a reușit vreodată să își conștientizeze anxietățile și stările interioare, iar faptul că era introvertită și mereu ocupată nu a ajutat-o prea mult. Totuși, gestul său nu poate fi judecat de nimeni, căci, până la urmă, nimeni nu a știut ce gândea.

Să mai cunoaștem o ”persoană cu responsabilități” care a ales să își pună capăt zilelor.

Numele lui era Raul Pancu și a luat decizia finală la 37 de ani. Ca să conștientizăm că oamenii cu intenții suicidale pot veni din orice mediu, aflăm că domnul nostru ducea o viață modestă. Începuturile sale sunt destul de stereotipice – termină liceul, intră la facultate, unde o cunoaște pe viitoarea sa soție.
O fire destul de molcomă, aproape stereotipică pentru un ardelean, nu s-a opus de multe ori părinților lui și, mai târziu, iubitelor lui. Era ceea ce generația tânără l-ar numi un ”pushover”. Renunța la dorințele proprii pentru împlinirea dorințelor celorlalți. Cu toate astea, a trecut peste cuvântul părinților, în anul al treilea de facultate, când a ales să renunțe, pentru a pleca cu iubita sa în străinătate. S-a simțit abandonat de părinți și, chit că avea 23 de ani, măcar o avea pe iubita lui, nu? Și ea renunțase la facultate, se aveau unul pe altul, știa că se iubeau, așa că restul avea să se rezolve de la sine…Nu?

Anii au trecut pe lângă cei doi, iar de la optimism și entuziasm, Raul a ajuns la apatie și nostalgie.

Mai bine zis, la întrebări în genul „what if?” Cum ar fi arătat viața lui dacă nu s-ar fi lăsat de facultate? Cum ar fi fost dacă nu s-ar fi îndepărtat de prietenii din facultate? Cum ar fi fost dacă și-ar fi găsit un anturaj mai potrivit?
Ar fi fost ceva mai mulțumit dacă relația cu iubita sa, devenită soție, ar fi rămas la fel de bună ca la început. În schimb, ea devenea din ce în ce mai distantă și îl ignora, preferând să iasă în oraș cu prietenele sale sau jobul necesita neobișnuit de multe ore.
Ca din neant, Raul află de la soția sa că vrea să se întoarcă în țară, să își reia studiile. Sau cel puțin asta a aflat Raul. El nu își permitea să plece înapoi în țară, risca să rămână falit. Pe deasupra, nu simțea că relația mai merita sacrificiul întoarcerii, având în vedere că renunțase la aspirațiile proprii ca să meargă în străinătate.
Cei doi s-au despărțit, iar Raul a încercat să-și pună viața pe picioare. Pentru o vreme, părea că îi ieșise, dar singurătatea tot își punea amprenta asupra lui. Nu avea pe nimeni semnificativ cu care să-și împărtășească trăirile, speranțele, gândurile. La două luni după ce s-a despărțit de soția sa, și-a pierdut slujba. Luând în considerare starea în care se afla deja, a reprezentat o lovitură destul de puternică. A ales să intre în șomaj, neavând suficientă energie sau chef de viață să caute un nou loc de muncă.

În singurătatea sa, începuse să reflecteze la viața lui de până atunci.

Și-a dat seama că nu făcuse mare lucru, pentru că mereu a pus mai mare preț pe ceilalți decât pe sine. A început să devină speriat, pus în fața situației sale.

Disperarea îl făcea să nu mai poată dormi, să aibă vise pe jumătate conștiente, cauzate de oboseala constantă. Într-o noapte, a visat că se spânzură. Când s-a trezit, era intrigat, liniștit la gândul că ar muri și extrem de obosit, cu toate că abia se trezise din somn. Aproape ca prin vis, în mijlocul nopții, a luat o frânghie groasă și s-a spânzurat în spatele blocului în care locuia.

Spre deosebire de Aura, pe Raul nu l-au plâns mulți.

Asta nu face moartea bărbatului mai puțin importantă sau viața sa, mai puțin valoroasă. Într-adevăr, caracterele celor doi „pacienți” sunt contrastante, tocmai pentru a arăta mai bine faptul că fiecare trăiește și interpretează viața și însemnătatea vieții în funcție de propriile experiențe și trăsături psihologice.
Scopul acestor două povești pur fictive este ajutarea cititorilor să înțeleagă puțin mai bine situația unui adult ce s-ar sinucide. Odată ce cunoaștem ambele părți ale poveștii (atât ale apropiaților, cât și a victimelor), o putem vedea cu alți ochi și putem emite judecăți mai bune, cu mai puține preconcepții. Sper că mi-am atins scopul, sau că măcar am dat de gândit câtorva cititori, căci acest subiect nu e unul ușor de tratat și de abordat.
Suicidul e încă văzut drept subiect tabu, iar de aceea există dezinformare și păreri extremiste. Vorbind educat despre acest fenomen, fie în publicații în print sau online, fie prin alte mijloace mass-media, putem reduce prejudecățile și putem ajuta la reducerea stigmatizării.

Autor: Adela Brăslaşu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi