Adevărul

El este abisul alb,

Plin de vene roșioare

Care își face transcendența

Întru negrul absolut.

Iar lăcașul său se află

În al obiectivității cuib,

De unde-n suflet ne plantează

Adevărul său neutru

Însă-ai noștri ochi transformă

Al său caracter obiectiv

În propria nuanță fadă,

Ce ne depărtează de viață.

Respirând falsa nădejde

C-am trăi pentru ceva

Uităm gustul actualei…

Clipe, ce e chiar aici

Iar aceasta ne conduce

În direcția neesenței

Trăirii umanului.

Făcând ca momentul prezent

Să ne devină latent

În conștientul cel absent.

Dacă-am accepta neutrul

Am vedea atunci întreaga

Față a realului:

Anume aceea că-i lichidul

Ce ia forma vasului,

Vasului cel perceptiv

În care este el turnat

De fiecare dintre noi.

Iar acesta izbucnește,

Chiar sub forma unui abur

Din interiorul nostru

Când sufletul întâlnește

Adevărul pur și rece…

Cu disperare ne-avântăm

A noastră dogmă s-o păstrăm

Dar orice zbucium e-n zadar…

Căci doar Luptând pentru nimic

Putem să Câștigăm totul!