El este abisul alb,
Plin de vene roșioare
Care își face transcendența
Întru negrul absolut.
Iar lăcașul său se află
În al obiectivității cuib,
De unde-n suflet ne plantează
Adevărul său neutru
Însă-ai noștri ochi transformă
Al său caracter obiectiv
În propria nuanță fadă,
Ce ne depărtează de viață.
Respirând falsa nădejde
C-am trăi pentru ceva
Uităm gustul actualei…
Clipe, ce e chiar aici
Iar aceasta ne conduce
În direcția neesenței
Trăirii umanului.
Făcând ca momentul prezent
Să ne devină latent
În conștientul cel absent.
Dacă-am accepta neutrul
Am vedea atunci întreaga
Față a realului:
Anume aceea că-i lichidul
Ce ia forma vasului,
Vasului cel perceptiv
În care este el turnat
De fiecare dintre noi.
Iar acesta izbucnește,
Chiar sub forma unui abur
Din interiorul nostru
Când sufletul întâlnește
Adevărul pur și rece…
Cu disperare ne-avântăm
A noastră dogmă s-o păstrăm
Dar orice zbucium e-n zadar…
Căci doar Luptând pentru nimic
Putem să Câștigăm totul!
Co-autor: Bencze Robert Valentin
