eșec

Cum a devenit un eșec cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată?

"în Texte" by

Cum a devenit un eșec cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată? În ultimele două săptămâni, am auzit foarte des fraza „Nimic nu e întâmplător” care era spusă de oamenii din jurul meu în urma reușitei mele la facultate. La momentul actual, pot spune că sunt studentă în anul I la farmacie, la Universitatea din Oradea. Dar până să ajung aici, am fost nevoită să mă confrunt cu tot felul de obstacole din cauza cărora am vrut și să renunț la un moment dat. Dar haideți să o luăm cu începutul.

Clasa a XI-a, momentul în care mi-am ales cariera

Încă din clasa a VI-a am cochetat cu biologia, a fost una din materiile mele preferate, iar la liceu, această pasiune s-a dezvoltat și mai mult datorită profesoarei pe care am avut-o la clasă.

Ca să vă faceți o idee, dumneaei este o femeie absolut minunată, pasionată și care impune respect prin simpla sa prezență. Aura de mămică pe care o emana crea o atmosferă foarte plăcută la ore, nu era genul ăla de profesor la ora căruia îți era frică să răspunzi, de teamă c-ai să greșești, ba din contră. Elevii nu se sfiau să pună întrebări și mereu își doreau să afle mai mult. Deși, personal, n-am fost de acord cu ideea de a face pregătire în particular cu un profesor de la clasă, cazul ăsta a fost special, pentru că eram compatibilă, pentru că simțeam că mă motivează și era exact genul de persoană de care aveam nevoie pentru a-mi atinge obiectivul.

Primul an de pregătire a fost un început promițător, întrucât am încercat să îmi fructific potențialul cât mai mult, iar rezultatele erau pe măsură. Nu a fost greu să încep, ci să continui. Amintiți-vă de ceea ce am menționat anterior, o să înțelegeți pe parcurs de ce.

Clasa a XII-a – apar primele îndoieli

Ultimul an de liceu, se zice că e cel mai frumos, că se creează cele mai multe și mai frumoase amintiri. Plot twist? Nu a fost deloc așa. Nu vreau să ruinez acum speranțele celor mai mici care citesc asta, totul e subiectiv aici, însă vreau doar să vă rog să nu aveți așteptări prea mari, asta așa… ca să nu rămâneți după dezamăgiți.

Clasa a XII-a, deși învăluită, în teorie, în atmosfera bacalaureatului, eu nu mă puteam gândi la altceva în afară de admitere. De ce? Eu voiam să ajung studentă la medicină generală în Iași, iar asta înseamnă multă muncă și sacrificiu, nopți nedormite și un stres constant.

Erau momente în care adormeam pe birou, în timp ce învățam, din cauză că eram copleșită de teste, teze, teme și pregătiri. Cred că nu mai e nevoie să menționez nenumăratele dăți în care simțeam cum munca mea era în zadar și tot ce puteam să fac era să plâng. Ajunsesem într-un punct în care aveam impresia că bat pasul pe loc și deși încercam să mă conving că nu e așa, subconștientul meu nu prea coopera.

Perioada decembrie-martie nu a fost una din cele mai bune din viața mea, ba din contră. Problemele din grupul de prieteni m-au afectat mai mult decât am crezut, întrucât am fost cea mai direct implicată și simplul fapt că încrederea îmi fusese trădată de mai multe persoane într-un timp așa scurt, m-a demoralizat complet. Acasă, presiunea examenelor. La școală, la pregătire, exact aceeași situație. Afară? Nu mă mai simțeam eu. Și aveam nevoie de un restart.

În ciuda propunerii mamei de a mă duce la un psiholog, am preferat să mă pun singură pe picioare, întrucât caracterul meu puternic și firea mea independentă au vrut să demonstreze că pot și de una singură. Și am reușit. Am reușit să ies din zona aia în care mă plafonasem în ultimele luni și, încet încet, am revenit la normal și mi-am reintrat în ritm.

Și, deși lucrurile păreau să-și fi revenit într-un final, ne lovește pandemia. Se crease, după cum bine știți, o stare de confuzie și panică generalizată – nimeni nu știa ce urma să se întâmple, totul a fost, dintr-odată, lăsat în aer. Nu tu liceu, nu tu ieșiri cu prietenii, ce să mai vorbim de faptul că primele restricții au fost impuse chiar în ziua majoratului meu. Veneau toate buluc și nu știam, ca orice altă persoană în perioada aia, cum să gestionez situația.

Nu cred că înțelegeți cum e să mergi pentru ultima oară la liceu, dar să nu știi asta. Cum e să vezi că lumea se dărâmă în jurul tău, iar tu trebuie să te comporți de parcă nimic nu s-a schimbat. Eram confuzi – data examenelor era incertă, iar viitorul era pus sub semnul întrebării. Aș spune că a fost greu să mă mobilizez, dar aș minți. Asta pentru că eram conștientă că examenele tot trebuiau date fie că fac sau nu ceva și evident că nu am stat cu mâinile în sân. Mi-am continuat pregătirea pentru admitere ca până atunci, sperând că apele se vor mai liniști.

Am trecut și prin experiența unei simulări, experiență nu tare plăcută, având în vedere că la un moment dat mă concentram mai mult pe a mă opri din tremurat – aveam lacrimi în ochi, dar nu voiam să fac o scenă, așa că m-am abținut. Nota m-a pus pe gânduri și m-a făcut să mă întreb dacă am luat decizia corectă spre a mă îndrepta către domeniul ăsta.

În pandemie m-am tot gândit: ba să dau la București, ba să urmez o altă specializare, ba chiar am vrut și să renunț de tot la ideea de medicină. Însă uitându-mă în spate, la efortul pe care l-am depus, ar fi fost păcat să dau cu piciorul la toată munca mea de aproape doi ani, așa că am continuat. De bacalaureat nu am să vă povestesc, pentru că nu a reprezentat un impediment, deși n-am apelat la pregătiri în particular.

 Emoțiile primei admiteri

Cum deja v-am spus, urma să dau admiterea la Iași, zilele treceau din ce în ce mai repede, iar momentul care am crezut că era atunci decisiv pentru viitorul meu se apropia cu pași repezi. Am avut suport moral din partea prietenilor, a părinților, eu deja știam cum să îmi canalizez emoțiile, în așa fel încât să le fac să devină constructive, deci asta deja nu mai reprezenta o problemă.

Nu știu dacă a avut vreo relevanță, însă în seara de dinaintea admiterii l-am visat pe tatăl meu cum țipa la mine că nu am intrat la facultate. M-am trezit plângând și demoralizată comparativ cu ziua precedentă pentru că, să fim serioși, pe cine nu ar zgudui măcar puțin un vis de genul?

La admitere nu am întâmpinat dificultăți, în sensul că eram înarmată cu calm și răbdare, însă nu au fost de ajuns. Ceva se întâmplase pe moment, nu știu să vă spun ce, dar aveam un feeling care nu era nici pe departe unul bun. În după-amiaza aceleiași zile îmi calculez singură nota și, realizând că nu am nicio șansă să intru, am început instant să plâng. Primul meu gând a fost că i-am dezamăgit pe toți: pe profesoara mea, pe părinți, pe prieteni… A fost un sentiment îngrozitor pe care sper să nu îl mai retrăiesc vreodată.

Cert e că, odată ce am ajuns înapoi în oraș, am început a stabili planul de bătaie pentru planul B și anume: admiterea la Universitatea din Oradea.

A doua admitere, al doilea val de emoții

Restricțiile din partea alor mei nu au întârziat să apară și eram presată atât de ei, cât și de timp – aveam mai puțin de o lună la dispoziție să mă familiarizez cu un alt tip de subiecte, să iau o culegere de la capăt și să revin cu forțe noi. Mai pe scurt, vara anului 2020 a fost pentru mine… de fapt, nu a fost, n-am făcut nimic: trebuia să fiu devreme acasă, aveam un program destul de scurt de ieșit, care nu-mi permitea prea multe, învățam zilnic și citeam. Doar manualul de biologie îl citeam, nimic altceva.

Am ajuns la punctul culminant al poveștii, în care sunt față în față cu subiectul: 3 ore în care îmi dovedeam mie că a meritat tot efortul depus, toate lacrimile și toate petrecerile ratate. În ciuda emoțiilor pe care le-am avut până să se afișeze listele, n-a mai contat nimic când am auzit-o pe mama spunându-mi „Ai intrat la farmacie, la cu taxă”.

Șocul a fost atât de mare, încât nu știam cum să reacționez, parcă nu știam să mă bucur de vestea care tocmai mi-a fost dată. Mama m-a îmbrățișat plângând, iar eu am luat telefonul și mi-am sunat cea mai bună prietenă. Replica ei când mi-a văzut lacrimile m-a pus nițel pe gânduri, dar în același timp m-a făcut să realizez că munca mea a dat roade într-un final: „Tu realizezi că e prima oară în ultimii doi ani când plângi de fericire, și nu de stres?”.

Câteva zile mai târziu am aflat că am urcat la buget, iar recunoștința s-a îndreptat, evident, spre doamna mea profesoară care mi-a confirmat încă o dată că dacă îți dorești ceva cu adevărat, nimic nu e imposibil: „Norocul ține cu oamenii curajoși”.

De ce spun că eșecul primei admiteri a fost cel mai bun lucru din viața mea?

Pentru că, fără el, nu aș fi ajuns în Oradea prea curând, iar sentimentul pe care l-am avut când m-am plimbat pe străzile orașului a fost incredibil și greu de descris în cuvinte. Însă, vă zic doar atât: m-am simțit ca acasă, simțeam că aparțin locului respectiv, simțeam că acolo e unde trebuie eu să fiu și că poate chiar așa trebuia să fie – apropo de fraza de la începutul articolului, „Nimic nu e întâmplător”.

Prin faptul că am împărtășit experiența asta cu voi, vreau să vă ambiționez, să vă dau un impuls și să vă spun că, așa cum zice o persoană tare dragă mie, „viața nu e doar alb și negru, mai are și nuanțe de gri”, iar asta ar trebui să vă dea speranță. Nimic nu e imposibil, atâta timp cât îți dorești cu adevărat. Faptul că ai pierdut o dată, nu înseamnă că vei pierde mereu. Așa cum am citit undeva, “It’s not a bad life, it’s just a bad day”. Și, ca un ultim îndemn, să nu vă fie frică să încercați din nou, să nu vă fie frică să vă urmați visele.

Chiar astăzi am avut o discuție interesantă cu cineva de la un post de radio și mi-a zis în felul următor: „Copii, eu nu am regrete și am să vă zic și vouă o vorbă care sigur o să vă schimbe percepția asupra vieții sau măcar o să vă dea de gândit: <<Oamenii nu regretă lucrurile pe care le-au făcut, ci alea pe care n-au avut curajul să le facă>>”.

Dacă vrei să afli mai multe despre eșec, click aici.
Autor: Daria Pușcașu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Ochi galbeni

Ochi galbeni

Parcă... vrea ceva să îmi comunice, Un fel de: „Te voi călca-n picioare”!
Derulează înapoi