Ecouri materne.

Ecouri materne

"în Poezie și literatură" by
Era pe canapea când l-a lovit. Începuse mai devreme, mai exact de dimineață. Era ca acea durere despre care știa că se va transforma într-o migrenă urâtă mai târziu. Oricât ar încerca să o oprească cu diferitele medicamente din vechiul sertar spițer, tot crește și crește precum o căpușă, umflându-se cu energia și puterea lui de peste zi, hrănind ceva dinăuntru, până când „poc”. Toate lucrurile închise sub capacul mintal, fierte și putrezite, toate afară. Ecouri materne

Era în biroul lui pe canapea, când citise titlul ziarului de astăzi:

„În decursul acestei dimineți, femeia care acum 32 de ani își ucisese fiul, a murit din cauza unui infarct, în închisoare”. Un moment de neatenție și slăbiciune fusese de ajuns pentru a da drumul bulgărelui căruia i se datora avalanșa.
Acum stătea pe bine cunoscuta lui „minge de lună”, așa cum obișnuia să își denumească perna imensă pe care dormea. Fusese odată albă, dar de-a lungul anilor se făcuse un gri pe care mama lui nu îl suporta, dar nici nu avea un interes în a cumpăra una nouă. Mai bine își făcea băiețelul să doarmă într-o altă cameră.
Fusese trezit de un țipăt. Nu îl auzise cu adevărat, dar acum era într-o amintire. Era una din acele amintiri care se scaldă în ceața uitării, dar mai iese câteodată ca să îți încurce existența și așa precară, ca un joc grotesc de cucu bau. Retrăia momentul în care ori îi fusese încheiată copilăria, ori îi fusese decis că nu o va pierde niciodată. Nu reușise să se decidă până în prezent.

Un al doilea țipăt răsună prin cameră și deși știuse exact ceea ce are să se întâmple, tot tresări cu putere și inima îi făcu o tumbă dureroasă. Nu mai voia acest moment. Un moment asemenea era îndeajuns pentru trei vieți și jumătate, iar el nici nu mai avea una.

Frica, precum o pătură înghețată, îi făcea micul trup, plin de vânătăi și atât de slăbuț, să tremure cu entuziasmul unui epileptic. Știa ce se va întâmpla și totuși se comporta ca și cum ar fi o surpriză. Nu voia să se ridice, dar se ridică. Cu siguranță nu voia să se îndrepte spre ușa amenințător de neagră…dar se îndreptă. După doar patru pași pe podeaua murdară, cu piciorușele lui reci și moi, liniștea fusese penetrată de un alt țipăt plin de durere și teroare. Mai aveau să fie două, doar două, dar cu ecourile ce avea să facă? Aruncă o privire în spate la „mingea lui de lună” și apoi la semiluna care era vizibilă pe geamul prăfuit.

Cât își dorea să fie luat de acolo, să doarmă acoperit de praf lunar și luminat de stele, dar asta nu avea să fie niciodată.

Penultimul țipăt, cu duhoarea lui galbenă, disperată, îl făcu să își întoarcă fulgerător privirea spre ușa, care stând închisă în veci, i-ar fi făcut cel mai mare bine. Cu lacrimi împăienjenindu-i privirea, parcurse distanța până la ea, târșâit și făcând mai mulți pași decât era nevoie. Puse mâna pe clanță, o nimeri din a doua încercare. Cu siguranță nu voia să deschidă acea ușă. Cu siguranță nu voia să se automutileze, dar o făcu. Este bine de știut, că această deschidere a ușii era inevitabilă. În diferitele scenarii, doar conținutul camerei diferă, interacțiunea cu încăperea rămâne eternă printre firele realității.
De obicei ușa scârțâia, toate ușile din casa lor o făceau. Nu era niciun bărbat în casă cu excepția lui, iar el era mult prea tânăr să își îndeplinească atribuțiile, deși mama lui nu era de aceeași părere. De obicei ușa scârțâia… Va avea o viață plină de „de ce?” pentru că, în momentul acela…se deschise fără niciun sunet, lăsând lumina albă și rece să iasă.

Mirosul din cameră era unul greu, unul negru.

În mintea lui un singur gând îi trecu prin cap: miros malefic. Mama lui dădea cu mopul și fredona un mic cântecel. Îi amintea de cântecelele de la bâlci, dar acesta avea un ton mai grav, era mai lent, mai apăsat. Balta de sânge se întindea aproape pe toată podeaua, iar mopul, deși încerca, nu făcea prea multe. Șoldurile mamei lui se plimbau de la dreapta la stânga în ritmul cântecelului. Mămica lui fusese întotdeauna o femeie voluminoasă, iar acum băiatul ar fi spus, că semăna mai mult cu o zgripțuroaică acoperită cu sânge și oribilă.

Pe o sârmă agățată dintr-o parte în cealaltă a bucătăriei stăteau atârnate două picioare de aceeași mărime cu ale lui, jupuite de piele.

Singura porțiune de unde deduse faptul că acestea aparținuse cândva într-adevăr unei persoane era laba piciorului. Acolo mai stătea relativ intactă pielea. Micile imperfecțiuni se datorau motivului, că unghiile fuseseră smulse. Lângă ele, mai erau bucăți de carne, pe care însă nu le putuse identifica. Nici nu încercă prea tare. Nu voia să vadă nimic, dar observa totul.
Pe masa la care mâncase de atâtea ori, zi după zi, pe locul unde avusese momente atât de fericite, dar și atât de îngrozitoare, stătea și se uita holbat la el, cu ochi ce nu vor mai avea să vadă, un cap.

Chipul era inexpresiv cu gura puțin întredeschisă, lăsându-se să se vadă doi dinți prea mari și puțini urcați unul peste celălalt (îi va repara mai târziu cu un aparat dentar mult prea scump).

Ochii erau sticloși și larg deschiși. O peliculă de ceață mortuară îi acoperea, dar se putea vedea și o pată maro, crescută parcă precum mucegaiul, peste privirea odată albastră și veselă. Fața era palidă, ba chiar puțin albăstruie și acoperită cu câteva pete de sânge. Având în vedere că totul în această cameră era acoperit cu straturi groase din substanța întunecată, curățenia chipului contrasta puternic. Era un punct de marmură albă, înghețată într-un infern.
Noțiunea timpului dispăruse odată cu intrarea în cameră. Dacă ar fi fost mai atent, ar fi observat această dispariție temporală totală. Un ultim țipăt îi retezase observarea eternă a propriului chip, întins ca premiu pe masa mamei lui. Nu mai era literalmente un țipăt, deoarece corzile vocale plesniseră la cel precedent. Era mai mult un mormăit sinistru, purtător al durerii autorului. Era un sunet familiar. Întotdeauna își ascultase vocea cu plăcere.

Nu îi atrase atenția doar lui ci și femeii masive care curăța.

Acum ambii (cei măcar pe jumătate vii) își îndreptară privirea spre băiatul micuț și slab, chircit într-un colț. El se potrivea cu mediul înconjurător, fiind scăldat în durere și teroare. Cu un oftat nemulțumit, ca acela al unei profesoare aflând încă o poznă făcută de elevul ei „problemă”, mama lui luă un satâr înfipt în lemnul unui dulap și se duse să rezolve ceea ce era nerezolvat. Nici măcar nu ezitase. Își privise unicul fiu în ochi și cu un chip lipsit de emoție, îl prinse de părul scurt și năclăit de sânge și îl ridică până la nivelul șoldului. Corpul plăpând mai scoase un scheunat precum cel al unui animal mic, rănit. Mai răsunară niște râgâieli când femeia nu reuși să îl decapiteze dintr-o singură lovitură și asta fusese totul. Capul îl aruncă într-o chiuvetă pentru a fi spălat, iar corpul lăsat pentru moment în locul unde murise.

Asistase la propria moarte. Se uita când la spatele mamei lui, când la propriul corp zăcând fără viață. Teroarea era prea mare, așa că îi scăpă fără a-și da seama un oftat. Nu era cine știe ce, dar fusese de ajuns. Corpul femeii se încordă și, cu o mișcare mult prea rapidă pentru a fi cu adevărat umană, se întoarse, purtând o privire plină de ură și mânie.

Când dădu cu ochii de unicul ei fiu, surpriza rupse căutătura ucigașă. Pe un ton oarecum descumpănit și extenuat, spuse:

─De ce nu vrei să mori?

Aceasta fusese o interogație care își va arunca ecoul mult în viitorul lui. Nu știuse până în acel moment ce înseamnă adevărata groază, groaza în cel mai înalt punct al ei. Poate că dacă ar fi observat totul nevăzut, nici nu ar fi știut.
Privirea mamei lui în acel moment fu cea care îi puse la picioare un fel de curaj neclintit în fața viitoarelor primejdii. Nu pentru că l-ar fi îmbărbătat în vreun fel, dar pentru că nimic nu s-ar fi putut compara cu groaza din clipa aceea.
Mai mult un mugit decât un sunet omenesc răsună din gâtul nefericitei doamne. Nu era reacția pe care o mamă ar fi trebuit să o aibă aflând că fiul ei trăiește. Ca un adevărat monstru mitologic, începuse o fugă cu capul înainte înspre al prinde. Nu reacționă, fiind împietrit de frică. Nici măcar nu ar fi știut ce să facă, așa că alesese ce ar fi ales orice alt copil: să își închidă ochii și să aștepte inevitabilul. Îi ținuse închiși o clipă, poate mai puțin…poate mai mult, dar când îi deschise, era în spatele unei uși închise. Femeia se trântea acum neobosită în aceasta. Strigătele ei erau la fel de frecvente ca și pumnii în lemnul care încet, ceda rezistență.

─Mori, mori, mori! Diavolule! O să te mănânc! O să te fierb! Te pun la păstrare și apari ca fel principal și la masa de Crăciun, nenorocitule!

Atât de multă mânie era prezentă în vocea pe care o cunoscuse ca fiind iubitoare, mânie și poftă de sânge. Se retrase cu ochii înecați în lacrimi, în colțul cel mai îndepărtat al camerei. Acolo încerca din răsputeri să nu mai audă strigătele îndreptate, ca niște cuțite, înspre el. Își puse mâinile peste urechi, iar ochii îi ținea strâns închiși. Avea genunchii adunați la piept și hohotele sale de plâns aproape că acopereau orice alt sunet. Refuza să își deschidă ochii. Nu îi deschise nici atunci când o parte a minții lui înregistră că stătea într-o baltă de o căldură acră și nici atunci când ușa cedă.

Trecuse mult timp până să își dea seama că nu mai aude nimic.

Tremurând și având nevoie de multă bravură, reuși să crape o pleoapă pentru a se uita la ce se întâmplă în jurul lui. Era din nou în biroul lui, în prezent, pitit într-un colț, mustind într-o baltă de urină. Își deschise ochii de-a binelea și inima parcă începu să i se mai liniștească. Fiecare trebuia să trăiască cu propriul trecut, propriile traume, dar cum poți trăi cu ele când acestea schimbă realitatea? Ce mai rămânea real din ceea ce era el?
Observă, după un timp petrecut holbându-se în gol la pereți, că încă mai ținea ziarul, acum mototolit, într-o mână încleștată. Îl luă și îl întinse pe podea, departe de balta dezgustătoare. Lacrimi începură să îi cadă încet, transformându-se treptat în hohote de plâns dintre cele mai dureroase. Se uită la imaginea cu fața atât de familiară, schimbată doar de anii grei din închisoare și oftă.
─ Of… mami! Nu, nu, nu!
Țipa acum și pentru prima dată de când se sfârșise normalul, frica și tristețea se transformau în mânie.
Autor: Bianca Bândilă

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Ochi galbeni

Ochi galbeni

Parcă... vrea ceva să îmi comunice, Un fel de: „Te voi călca-n picioare”!

Făcătoarea de bine

Sufletu-i cald dinspre noapte coboară De culoare albă, precum floarea lunară...

Mare albastră

„Precum valurile-n rânduri Deseori le pierzi în maluri, Asemeni și-ale mele gânduri Cufundă-mi-le în adâncuri”
Derulează înapoi