școala la stat

Toate motivele pentru care prefer școlile private!

"în Dosarul Săptămânii" by

Am avut minunata plăcere de a experimenta școala atât la privat, cât și la stat. Țin să menționez că voi prezenta propria mea opinie despre amândouă și, deși am avut momente plăcute, dar și neplăcute în ambele feluri de instituții, am o preferință care este improbabil să se schimbe. Cele întâlnite de mine nu sunt valabile universal, ci sunt doar experiențe subiective.

Personal prefer școala privată, ca să trecem în agendă acest lucru de la început. Am făcut la privat generala, iar la stat am continuat cu liceul. Nu pot afirma că una este fără poate peste cealaltă. Rămâne la latitudinea individului să facă această alegere ținând în minte că nicio notă definitorie nu este un „plus” sau un „minus” exclusiv.

Programul prelungit:

Timpul petrecut în cele două tipuri de instituții diferă de la stat, la privat. În timpul generalei, orele începeau la opt și se terminau la cinci după-masa. Comparativ cu programul liceului (de la opt la două), se poate întrezări o prăpastie care diferențiază cele două instituții. Depinde de privitor dacă ia acest lucru ca pe un minus sau un plus. Eu personal îl văd neutru, deoarece timpul adăugat nu mi se părea niciodată pierdut, ba chiar îl petreceam cu drag.

Dotările:

Faptul că școala la privat este mult mai dotată bănuiesc că nu ar surprinde pe nimeni. Sistemul de învățământ nu este cel mai strălucit, pentru a mă exprima diplomat, iar asta atârnă greu la gâtul școlilor de stat. În orice liceu este, de obicei, o sală de sport interioară și un teren afară (cu sau fără echipamentul necesar). Școala la care mergeam eu avea cinci săli de dans interioare (împărțite în două clădiri), dintre care două puteau fi folosite și pentru balet, și pentru educație fizică. Exista un teren cu beton afară în curte pentru jocuri sportive (fotbal, handbal, baschet, volei) și un teren cu iarbă. Afară mai aveam și un parc cu câteva perechi de leagăne. Aveam un spațiu verde imens dotat cu bănci și, odată pe zi, dacă vremea permitea, eram scoși afară în curte, însoțiți de profesori pentru o pauză de jumătate de oră în aer liber.

Dacă ne uităm la aspectul claselor, în liceu aș putea spune că erau mulțumitoare. Nu erau murdare. Erau dotate cu termopane. Pe jos era un parchet care a văzut zile mai bune, dar încă era folosibil. Pe scurt, aveau strictul necesar, dar nimic în plus față de acesta. La școala privată, pe lângă cele deja menționate, întâlnim lucruri adăugate. Sălile de clasă aveau fiecare câte un vestiar, unde ne lăsam hainele și papucii de exterior, echipamentele etc. Podelele erau acoperite cu mochetă. Băncile erau imaculate și rar întâlneai un scaun care scârțâia. Nu este o diferență masivă, dar este o diferență care aduce un anumit nivel de confort claselor din instituțiile private.

Activitățile sportive:

Școala privată pe care o frecventam era cu profil de dans sportiv. De la mereu întâlnitele ore de educație fizică, la câte două ore pe săptămână de dans sportiv, două de balet, două de jocuri sportive, unde învățam diferite sporturi cu care altfel nu am fi intrat în contact. Înclinațiile mele nu au fost niciodată îndreptate spre activitățile unde este nevoie de o anumită grație. Acest lucru se putea vedea clar, pentru că eram mai aproape de „coada” clasei. Cu toate acestea, antrenându-mă de mică, am ajuns la un nivel al coordonării corpului de care sunt mai mult decât mulțumită. Un nivel pe care nu l-aș fi atins altfel.

În liceu nu am mai optat pentru profilul sportiv, iar asta era dureros de evident. Aveam pe săptămână o singură oră de educație fizică. Noroc a fost când am prins un profesor care, cu puținul oferit de guvern, încerca să facă orele cât mai plăcute cu putință. Alți colegi nu au fost însă atât de norocoși. La ceea ce vreau eu să ajung este că statului nu îi prea pasă de condiția fizică a viitoarelor generații… și se vede.

Costurile

O voi spune de la început: școala la privat este mai costisitoare decât cea de la stat!

Un minus venit la toate aceste activități sportive din școala privată ar fi costul echipamentelor necesare. Echipament de educație fizică, echipament de dans și echipament de balet, toate implicând pantofi speciali, fiecare fiind diferite una de cealaltă, erau obligatorii. Să nu uităm și de uniformă care, bineînțeles, era făcută la comandă. Mai aveam și o pereche de papuci pentru interior, deoarece cei cu care ieșeam afară trebuiau schimbați. Pe lângă acestea exista și o taxă lunară. Aveam o masă obligatorie pe zi la cantina școlii și pentru acoperirea cheltuielilor mâncării trebuia plătită o sumă. Plata respectivă nu cred că depășea vreodată două sute de lei.

La învățământul statal, aceste costuri sunt inexistente. Aici este pur subiectiv pentru care instituție optează individul. O consecință neașteptată a acestui aspect a fost divizarea dintre școli. Deși aflasem doar la începutul liceului, eu și colegii mei care furăm la privat aveam reputația că am cumpăra notele, de acolo apărând taxa. Acuzații neîntemeiate, dar extraordinar de surprinzătoare. Acest lucru poate fi atribuit ca defect școlii private.

Numărul copiilor dintr-o clasă:

Este un aspect minor care ar putea fi trecut repede cu vederea, dar numărul elevilor unei clase contează. În timpul generalei, numerele copiilor varia uneori destul de mult. Cu toate acestea, niciodată nu a trecut de 20 de elevi într-o clasă. Mai puține persoane înseamnă mai mult timp atribuit fiecăruia pentru o înțelegere mai bună a lecțiilor. Pe lângă aceasta, profesorii au o mai mare lejeritate în timpul orelor, ceea ce duce la formarea de legături învățător-învățăcel mai puternice. Cadrele didactice puteau pur și simplu să fie mai atente cu fiecare dintre noi.

La școlile de stat este un lucru bine știut că toate clasele se îndeasă cu numărul maxim de elevi. Literalmente se pun bănci până când nu mai permite spațiul. Cu atât de mulți elevi, fiecare având propriul chef și idei pentru ceea ce vrea să facă, este și normal să apară „nepotriviri”. Acest lucru duce la frustrare atât din partea profesorului, cât și a copiilor. În acest caz, putem spune: cu cât mai puțini, cu atât mai bine.

Strictețea:

Cel mai important aspect al școlii la privat pentru mine va rămâne severitatea cu care ne era privit comportamentul. Un simplu exemplu: întârzierea era inadmisibilă. În cei opt ani petrecuți acolo, am întârziat o singură dată, ajungând în fața directorului din această cauză. Consider că respectul față de figura autoritară pe care îl arăt și în ziua de astăzi se datorează enorm stricteții din generală.

O întâmplare amuzantă a fost când, la începutul liceului, unul dintre colegii mei a vorbit înapoi unui profesor. Abia în acel moment mi-am dat seama că așa ceva este posibil măcar. Așadar, eu în liceu am realizat că a comenta unui profesor nu înseamnă curată sinucidere. Faptul că eram ținuți cu o mână de fier, bănuiesc că se datora și numărului mai mic de copii dintr-o clasă. Este mai ușor să conduci o armată de 15 persoane, decât una de 30.

Acest fel de „regim” strict este de multe ori o lamă cu două tăișuri. Deși eu am preferat acest lucru, învățând autoritatea strică, de acolo având un mers lin prin tot ceea ce însemna obediență, alții pot claca sub presiune. Dacă nu clachează sub presiune, o pot face în lipsa ei. Trecerea de la stat la privat poate fi una dezastroasă. Nevoia de libertate (care vine odată cu mutarea la școala de stat) este atât de masivă. Odată gustată, imensitatea alegerilor și implicit a posibilităților pot îneca un individ. Pe scurt școala de stat îți dă posibilitatea de a face greșeli în timp ce școala la privat îți îngroapă alegerile și le face ea pentru tine, lucru care pe cât poate fi de pozitiv, pe atât poate fi și de negativ.

O soluționare a acestei probleme ar putea fi implementarea unui comportament mai permisiv în viața personală. Probabil asta a fost ceea ce m-a salvat. Deși strictețea era la un nivel ridicat la școală, acasă, în timpul liber, părinții aveau o atitudine destul de lăsătoare. Egalându-mi balanța, au reușit să îmi ofere puțin din ambele lumi.

Profesorii:

Viziunea mea asupra profesorilor era deja una destul de bună din generală. Lucrul surprinzător este că, în timpul liceului, opinia mea despre cadrele didactice s-a îmbunătățit.

La o școală privată, profesorii își vor da interesul pentru ora lor fără excepții, iar eu consideram acest comportament ca fiind normal. Abia ajungând la școala de stat am realizat că nu toate cadrele didactice și-au ales meseria din pasiune. Acest aspect m-a făcut să apreciez puternic acei oameni care încercau să facă din puțin, mult. Într-o clasă atât de numeroasă se cere mult de la un cadru didactic, să facă ordine și să își țină nervii la un minim. Aici mai plusăm faptul că mai și încercau să facă ora cât de plăcută posibil, dar și să mai asculte nevoile elevilor. Pălăria jos, asta denotă un respect imens.

Așadar nu am apreciat cu adevărat profesorii decât după ce am călcat în instituțiile de învățământ statal. E un fel de a aprecia despre care nu știam că îmi lipsește, dându-mi seama abia după ce l-am obținut.

Bănuiesc că, la sfârșitul zilei, decizia este subiectivă. Am portretizat aspectele majore pe care le-am urmărit de-a lungul analizării ambelor experiențe. Consider că având parte de amândouă m-a făcut să realizez că instituția în care înveți este importantă, dar cum se ondulează aceasta pe individ este un aspect care trebuie luat și el în considerare. În fond, fiecare crește înăuntrul lui ceea ce poate și apără ceea ce crește.

Dacă vrei să afli părerea unui elev despre școala la stat, click aici.

Autor: Bianca Bândilă

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi