mănăstire

Ce am simțit într-o săptămână petrecută la o mănăstire din România

"în De văzut" by

În zilele noastre, probabil că puțini mai au liniștea mănăstirilor în casele lor. Suntem asaltați de telefoane, mesaje și câte și mai câte, toate într-o grabă nesfârșită.

În mijlocul acestei lumi m-am aflat și eu, din care am vrut să scap într-o oază de aer curat și râuri line, pe care am găsit-o într-o mănăstire românească, una dintre nenumăratele comori pe care le mai are țara noastră.

Cum am ajuns să stau o săptămână la mănăstire?

Având încă de mic o înclinație către Biserică și fiind impresionat de jertfa și viața monahilor, am nutrit de mult gândul să mă retrag într-o așezare monahală pentru o săptămână sau mai mult. Sigur că, atunci când a sosit prilejul, nu am ezitat nicio clipă.

Inițial, am mers la mănăstire cu scopul de a o vizita pentru câteva ore, lucru care s-a și întâmplat. Mi-au plăcut însă atât de mult liniștea și frumusețea de acolo, încât, după câteva discuții cu părintele stareț, am hotărât împreună să revin peste câteva zile cu bagaj și să rămân mai mult timp.

Am fost la mănăstirea marelui duhovnic Iustin Pârvu.

Mănăstirea „Petru-Vodă“ din Târgu Neamț, întemeiată de marele duhovnic Iustin Pârvu, este una dintre puținele pictate și pe pereții exteriori, lucru care mi-a atras imediat atenția. Tricolorul gigantic din fața porții fâlfâia în vânt cu mândrie, semn al patriotismului părintelui Iustin. Numeroase imagini cu acest mare duhovnic se aflau pretutindeni, iar în curte mișunau oameni și călugari, fiecare cu gândurile sale.

mănăstire

În afară de biserica principală, plină cu sfinte moaște ale sfinților mărturisitori din temnițele comuniste, moaște aduse de însuși părintele Iustin, mai există un paraclis, loc în care se oficiază botezurile, cununiile etc. Într-un cuvânt, slujbele mai restrânse. Alte trei clădiri sunt destinate camerelor pe care le ocupă părintele stareț și obștea, dar și locurilor disponibile pentru cazarea pelerinilor, bucătăria, baia, și, în sfârșit, tot ce este necesar vieții cotidiene.

mănăstire

În jurul mănăstirii se află niște munți mai neînsemnați, care nu știu nici acum cum se numesc. Am urcat însă pe ei de mai multe ori cât timp am stat acolo și a fost mult mai plăcut decât sportul făcut într-o sală închisă și aglomerată. Izvoare, mulți copaci și verdeață, iar în mijlocul lor… mănăstirea!

Nu voi minți, primele zile au fost mai grele…

Mi-a luat vreo trei zile până să mă obișnuiesc complet cu noul meu mod de viață, deoarece totul se schimbase. Nu aveam semnal la internet sau altă modalitate de contact cu lumea din care am plecat. Nu cunoșteam pe nimeni, deși după câteva zile m-am împrietenit cu mai multe persoane. Programul de somn era radical diferit, deoarece în fiecare noapte se făceau slujbe de vreo patru ore. La fel și cu masa, unde nu se mânca deloc carne și se ținea post trei zile pe săptămână, iar de mâncat se mânca doar de două ori pe zi.

Aveam momente în care mă gândeam serios să plec mai repede, dar, cu toate acestea, ceva nu mă lăsa. Ce să fi fost? Cred că liniștea, frumusețea slujbelor, pacea oamenilor de acolo, pătrunși de rugăciune și muncă, duhul părintelui Iustin, la al cărui mormânt se făceau zilnic slujbe și unde pelerinii veneau cu flori în brațe și plecau cu ulei de la candela sa veșnic arzătoare…

Cu timpul, am ajuns să mă simt foarte atașat de acel loc.

În a patra zi, deja mă simțeam ca și cum m-aș fi născut acolo. Slujbele de noapte, care începeau la 1 noaptea și se terminau pe la 4 sau 5 dimineața, îmi intraseră în obișnuință. De sărbători și duminica așteptam să văd cum se umple curtea de oameni, încât aproape că nu te mai puteai mișca în aglomerația aceea. La Sfântul Maslu, care se ținea săptămânal, tot noaptea, veneau oameni cu lumânări ca la Înviere, probabil din satele din apropiere, dar și cu autocare, și umpleau curtea mănăstirii. Era atât de frumos! Și ce fețe aveau unii, parcă ar fi rămas fără aer în lumea sufocantă și plină de griji și ar fi intrat să-și odihnească sufletele în mănăstire, unde-i întâmpinau glasurile frumoase ale stranei și ale preoților…

mănăstire

Modul de viață jertfelnic pe care și-l asumă monahii le schimbă până și fizionomia.

Slujbele care durau, din câte îmi amintesc, peste șase ore zilnic, postul, ascultarea – toate acestea te transformă interior, iar celor care stau de-o viață acolo, aproape că le schimbă și fețele. Și așa, un loc sau un om tumultos se poate transforma în pace, liniște și cântare. Îmi amintesc și acum cu drag de călugării care mergeau prin curte cu treabă pe la bucătărie sau alte locuri și fredonau „Cuvine-se cu adevărat“ sau alte cântări…

Am mers la mănăstire, nici nu contează că am făcut-o pentru șapte ore sau pentru șapte zile, și am încercat să merg cu înțelegere și participare personală, nu ca la un exponat dintr-un muzeu de antichități, nu ca și cum aș fi vizitat o cetate aflată în ruine. Astfel am descoperit lucruri uimitoare despre ortodoxie, români, și, implicit, despre mine.

Sursă foto: Facebook

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi