Interviu cu Elena Samoilă, membră a Centrului FILIA – „Hărțuirea sexuală este despre putere și frică”

"în Interviuri/Dosarul Săptămânii" by

În contextul în care lumea contemporană este încă mistuită de misoginism, iar hărțuirea sexuală ia amploare, am decis să iau interviu unei membre de valoare a Centrului FILIA, Elena Samoilă.

Pentru ea, interesul pentru feminism a apărut în facultate, unde a urmat un curs didactic pe această temă. A urmat Masterul de Politici, Gen și Minorități și astfel a făcut cunoștință cu Centrul FILIA.

În prezent ea este coordonatoare a organizărilor comunitare și își îndreaptă interesul spre violența împotriva femeilor, în special violența domestică și hărțuirea sexuală.

1. Cine a pus bazele ONG-ului Centrul FILIA și cum a luat naștere acesta în anul 2000?

Centrul FILIA a fost înființat pentru dezvoltarea studiilor de gen din România, o nevoie de cunoaștere a problemelor cu care se confruntă femeile din societatea românească, fiind axată pe zona academică, de cercetare.

Printre fondatorii FILIA se numără Mihaela Miroiu, Laura Grunberg, Otilia Dragomir (prima președintă FILIA), nume marcante în istoria feminismului românesc post-decembrist, care au dat naștere acestei organizații care chiar și după 20 de ani continuă să fie una dintre cele mai importante organizații feministe din România.

2. Pentru început aș dori să știu cum ați putea clasifica tipurile de hărțuire sexuală și care sunt cauzele care duc la apariția acesteia?

Hărțuirea sexuală reprezintă orice comportament cu conotație sexuală exprimat verbal sau non-verbal și care are ca scop sau efect crearea unui mediu ostil, degradant, intimidant victimei. Astfel, poate lua mai multe forme, printre cele mai răspândite fiind: glume, bancuri cu tentă sexuală care te fac să te simți inconfortabil; comentarii indecente cu privire la felul în care arăți; fluierături, atingeri nedorite; apelative sexiste și umilitoare precum „păpușă”; „pisi”; orice conținut online cu tentă sexuală; insistențe privind acceptarea unor întâlniri sau relații; constrângeri sau condiționări ale evaluării academice sau profesionale de acceptarea unor relații de natură sexuală.

Hărțuirea sexuală este o manifestare a puterii simbolice pe care o au bărbații asupra femeilor în societate. Hărțuirea sexuală este despre putere și frică. Agresorul, în momentul în care adoptă un astfel de comportament, știe exact de sentimente dorește să stârnească asupra victimei. Niciun agresor, spre exemplu, nu se așteaptă ca fluierând o fată, aceasta să se întoarcă spre el și să-i spună: „Ce bine să m-ai fluierat! Hai să ieșim la o cafea să ne cunoaștem mai bine!”. Nu, el știe că va stârni o stare de disconfort și de teamă. El știe că în acea situație, el deține controlul asupra victimei.

3. Cum a evoluat în ultimii ani hărțuirea sexuală în mediul online? Dar și în cel offline?

În România nu există multe cercetări cu privire la hărțuirea sexuală și nu aș putea oferi o statistică care să ne arate o imagine de ansamblu asupra evoluției fenomenului, atât în online cât și în offline. Ce pot spune este că, odată cu apariție a tot mai multor rețele sociale la care au acces inclusiv tinerii, suntem martorii diverselor tipuri de hărțuire sexuală, inclusiv a fenomenului de revenge porn.

Nu de puține ori ne-au fost reclamate de diverse persoane astfel de cazuri care pare că sunt din ce în ce mai frecvente. În ceea ce privește hărțuirea sexuală în offline (pe stradă, în unitățile de învățământ, în mijlocele de transport etc) ea a fost mereu prezentă și a fost mereu, din păcate, o problemă cu care se confruntă fetele și femeile. Ce mi se pare interesant, bineînțeles, neputând fi o generalizare, este faptul că din ce în ce mai multă lume pare să fie interesată de acest subiect, în special tinerele, care se lovesc de astfel de cazuri, nu știu să eticheteze comportamentul ca atare, dar sunt interesate să înțeleagă ce se întâmplă.

4. Care sunt cele mai frecvente stereotipuri întâlnite în societatea românească cu privire la hărțuirea sexuală?

Blamarea victimei este extrem de răspândită în societatea românească. Mai exact, ideea că victima este de vină, că ea a provocat respectivul caz de violență: s-a îmbrăcat într-un anumit fel, s-a uitat într-un anumit fel, a zâmbit, deci i-a trimis anumite semnale agresorului. Mai mult decât atât, dacă victimei i se aduc tot felul de acuze, agresorului i se aduc scuze: „e băiat, ce să-i faci? Așa sunt băieții”; „a glumit și el, nu trebuie să iei totul atât de în serios”.

Să nu uităm faptul că acest tip de mentalitate este întâlnit inclusiv în cazuri de violență extremă, cum e violul. 55% dintre români  (Eurobarometru pe Gender-based violence din 2016 sau 2017) consideră că violul este justificabil în anumite situații: dacă victima a consumat alcool, droguri sau s-a îmbrăcat „provocator”. Cu alte cuvinte, acești 55% dintre români cred că victima a provocat prin comportamentul ei actul de viol, transferând vina de la agresor a victimă.

5. Cum este percepută femeia în mentalitatea colectivă?

Din păcate, încă mai domină ideea că femeile sunt mai potrivite pentru muncile casnice și de îngrijire, iar bărbații sunt mai potriviți pentru a domina spațiul public. Copiii învață de mici acest lucru. Spre exemplu, dacă analizăm jucăriile pentru fete comparativ cu cele pentru băieți, observăm faptul că cele ale fetelor sunt dominate de păpuși, bebeluși obiecte casnice, deci care au scopul de a se pregăti pentru rolul de bună mamă și gospodină. Pe de altă parte, jucăriile pentru băieți sunt mult mai antrenante, le dezvoltă abilitățile cognitive și așa mai departe.

Aceste roluri se întâlnesc și sunt perpetuate peste tot, inclusiv în mediul școlar (exemplu în manualele de Limba și literatura română), fiind astfel internalizate cu ușurință. Conform Barometrului de Gen lansat de Centrul FILIA în 2018, 58% dintre români cred că e mai mult de datoria femeilor decât a bărbaților de a se ocupa de treburile casei; 70 % dintre români cred că bărbatul este capul familiei; 65% cred că femeia trebuie să își urmeze bărbatul; aprox. 45% dintre români cred că bărbații sunt mai capabili să ocupe funcții de conducere decât femeile. Acestea sunt doar câteva exemple care ne arată că la nivel de percepție femeile sunt în continuare plasate la nivel inferior față de bărbați.

6. A dus perioada carantinei la apariția mai multor victime ale hărțuirii sexuale în mediul familial? De ce?

În ceea ce privește hărțuirea sexuală în mediul familial, nu avem o statistică care să ateste oficial o creștere a numărului de cazuri, însă eu cred că aceste cazuri de violență domestică au avut un teren favorabil, să zic așa, în carantină din mai multe motive. Unu dintre ele este faptul că pandemia a îngreunat accesul femeilor la justiție, spre exemplu, neincluderea în declarația din starea de urgență a unei opțiuni privind poliția sau orice altă instituție abilitată, închiderea tribunalelor și judecarea doar a acelor cazuri urgente și așa mai departe. Astfel, victima a rămas captivă în casă cu agresorul care își exercită puterea prin orice mijloc asupra ei.

7. De ce victimele evită să depună plângere împotriva agresorilor?

După cum spuneam și puțin mai devreme, blamarea victimelor este unul dintre motive. Acest tip de gândire se regăsește și în rândul autorităților (polițiști, judecători, procurori etc), care, în loc să aplice legea, să investigheze cazul cât se poate de obiectiv și să pedepsească corespunzător agresorul, nu fac decât să învinovățească victima pentru tipul de violență prin care a trecut și, în consecință, să o descurajeze să mai apeleze la autorități.

Au fost cazuri făcute publice în care o judecătoare spunea în cadrul unui proces că o femeie care are peste o anumită greutate corporală nu poate fi victima violenței, pentru că are puterea să se lupte cu agresorul sau certa victima pentru faptul că a stat în acea relație abuzivă.

Libertatea și Diana Oncioiu (Dela0) au făcut publice investigații în care violatori ai unor fetițe de 10-11 ani au fost condamnați cu suspendare, motivul invocat fiind acela că fetițele, în primul rând și-au dat consimțământul (ceea ce e absolut imposibil la acea vârstă), deci nu poate fi vorba de viol. Mai mult, chiar au provocat actul, prin modul în care s-au îmbrăcat. Mai mult, blamarea victimei poate apărea și în rândul familiei sau a prietenilor, care, pe lângă asta, poate face presiuni pentru a nu ieși din relația abuzivă.

Pe scurt, alte motive pot fi: frica de agresor, dependența economică, faptul că nu au unde să meargă, la cine să apeleze. Agresorul, în cele mai multe situații, manipulează victima astfel încât să îi scadă încrederea în sine și să creadă, dacă nu ar fi el, nu ar putea să se descurce; o îndepărtează de familie și prieteni, în cele din urmă nemaiavând la cine apela; controlează resursele familiei și așa mai departe. Toate aceste aspecte reprezintă bariere pentru victime în a raporta cazul de violență sau pur și simplu pentru a ieși din acea relație.

8. Ce măsuri ar trebui luate pentru a preveni apariția hărțuirii sexuale?

Înainte de putea fi luată orice măsură, trebuie ca autoritățile, indiferent care sunt ele, să conștientizeze prevalența acestui tip de violență în societate și modul în care afectează victimele. În materie de măsuri, ar trebui să fie finanțate din bugetul de stat campanii de conștientizare cu privire la hărțuirea sexuala – ce înseamnă, care sunt formele cele mai des întâlnite, ce putem face dacă suntem victime sau martori, la cine putem apela.

La școală ar trebui ca elevii să învețe de mici aspecte ce țin de relații sănătoase între oameni (nu numai în cuplu), de consimțământ, cum pot recunoaște o relație abuzivă, ce înseamnă blamarea victimei și de ce nu trebuie să adoptăm o astfel de atitudine, care sunt tipuri de violență de gen și care sunt cauzele apariției lor, inclusiv a hărțuirii sexuale. Acestea sunt doar câteva exemple de măsuri care pot fi luate și a căror efecte se pot vedea în timp.

9. De ce campaniile despre hărțuirea sexuală au o durată de viață așa scăzută? Ce îi lipsește unei astfel de campanii pentru a fi longevivă?

Răspunsul cred că este cât se poate de pragmatic: finanțarea. Pentru a avea o campanie de durată, care să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp, ai nevoie de bani pentru a acoperi inclusiv celelalte resurse de care ai nevoie, cum e resursa umană. Tocmai de aceea cred că fără o implicare activă a statului în această privință, ONG-urile nu pot face față singure pentru că au resurse limitate și nu pot acoperi o arie atât de mare precum statul. Rolul lor ar fi să susțină statul, nu să îl înlocuiască.

10. Centrul FILIA este implicat în proiecte axate pe egalitatea de gen și hărțuire sexuală, așa cum se poate observa pe site, dar și pe pagina de Facebook. Care au fost realizările ONG-ului în urma proiectelor în care a fost implicat?

Aici vreau să amintesc două mari proiecte de suflet pentru noi. Unul dintre ele a fost „Bona Dea- Acționăm pentru sănătatea și siguranța femeilor” în care am reușit să ajungem la peste 25 de comunități locale și am întâlnit peste 2000 de femei pe întreaga perioadă a proiectului. Am organizat evenimente despre sănătate maternală și alăptare, violență domestică- prevenire și combatere, prevenirea cancerului de sân și a celui de col uterin, iar în municipiile de județ, în plus, am vorbit cu femeile despre discriminarea de gen pe piața muncii și hărțuirea sexuală în universități.

În continuarea proiectului – „Bona Dea- Femei puternice în comunități locale” – am ajuns și în alte două județe unde am cunoscut alte câteva zeci de femei și am vorbit cu ele, de această dată, numai despre sănătate reproductivă și violență domestică. Aceste două mari proiecte ne-au făcut să realizăm cu adevărat, de la firul ierbii, problemele cu care se confruntă femeile cel mai des în ceea ce privește temele abordate și ne bucurăm că am putut să creăm un spațiu în care acestea s-au simțit în siguranță să împărtășească cu noi experiențe din viața lor, dar și abuzuri ale autorităților sau pur și simplu neimplicarea lor în gestionarea anumitor situații.

Un alt proiect drag nouă este lucrul în comunitatea Valea Seacă din județul Bacău, unde lucrăm de 5-6 ani împreună cu Asociația E-Romnja. Acolo am reușit să înființăm și să consolidăm 3 grupuri de inițiativă ale femeilor rrome și nerrome și un grup de inițiativă al tinerilor cu care lucrăm pe tema prevenirii și combaterii violenței împotriva femeilor și facilităm relația comunității cu autoritățile.

11. Credeți că tinerii din ziua de azi sunt destul de informați cu privire la hărțuirea sexuală? Ar avea sistemul de învățământ un rol important în educarea tinerilor cu privire la acest subiect?

Destul de informați, nu. Mai informați comparativ cu generațiile trecute, da, ținând cont de accesul la informație pe care îl au acum sau la posibilitatea de a se implica în organizații de profil. Ce am observat inclusiv la FILIA este interesul din ce în ce mai mare al tinerilor cu privire la violența împotriva femeilor în general, inclusiv hărțuire sexuală. Sunt interesați de acest subiect pentru că ei înșiși sau însele se lovesc sau sunt martorii unor astfel de comportamente și vor să le înțeleagă și să știe ce pot face pentru a le combate. Importanța sistemului de învățământ este de necontestat, în special dacă ne raportăm la faptul că, după cum menționam anterior, este vorba de o acoperire generală pe care ar putea-o avea școala dacă ar aborda în mod obligatoriu subiecte de țin de egalitate de gen și violență de gen.

12. Aș dori să faceți o mică prezentare a mișcării feministe din România. Care sunt activitățile și reușitele acesteia și unde o putem încadra în curentul internațional al feminismului?

Cu toate că nu e cunoscut la nivelul publicului larg, România are o tradiție feministă cu figuri marcante care au pus problema egalității în drepturi, precum Sofia Nădejde, Adela Xenopol, Calypso Botez și altele. Din păcate, odată cu restaurarea regimului totalitar în România, mișcarea feministă a intrat mai degrabă într-o stare latentă din pricina faptului că nu a mai avut instrumentele necesare să se dezvolte. Astfel că dezvoltarea organizațională și actuală a mișcării feministe este strâns legată de procesul de democratizare început după Revoluția din 1989.

Prima organizație feministă înființată este Asociația de analize feministe: AnA, urmată de alte organizații care aveau o activitate concentrată pe drepturile femeilor. Centrul FILIA ia înființare în 2000.

Un punct de cotitură pentru organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor a fost apariția unui articol în revista Playboy (anul 2000) intitulat „Cum șă-ți lovești soția fără să îi lași semne pe corp”. Practic, erau descriși 10 pași pe care trebuie să îi urmezi dacă vrei să fac asta.

În urma acestui articol a fost organizat un protest în care au reclamat public statutul femeilor în societate și în care au solicitat sancționarea publică a articolului, dar și a violenței împotriva femeilor, care era tratată, după cum se vede, ca pe ceva foarte natural. Organizațiile încep să se coalizeze și să formeze rețele pentru a putea a-și uni forțele în vederea atingerii unui scop comun. E o strategie de advocacy care și în prezent se aplică.

Aici pot aminti Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (Rețeaua VIF) care lupta pentru îmbunătățirea legislației din domeniul violenței domestice. Datorită presiunilor exercitate de-a lungul timpului, printre reușitele Rețelei se numără: semnarea și ratificarea Convenției de la Istanbul (cel mai important act internațional care recunoaște violența de gen și oferă direcții statelor semnatare pentru prevenirea și combaterea violenței de gen, măsuri pentru protejarea victimelor și pedepsirea agresorilor), introducerea în legislație a ordinului de protecție și a ordinului de protecție provizoriu.

Un eveniment important organizat anual de Rețea este Marșul „Împreună pentru Siguranța Femeilor” care aduce împreună sute de oameni pentru a atrage atenția cu privire la violența împotriva femeilor și pentru a solicita autorităților o reglementare cât mai eficientă.

O altă rețea importantă care își continuă activitatea și azi este Coaliția pentru Egalitate de Gen care luptă, printre altele pentru introducerea ca materie obligatorie în școli a educației sexuale.

Activitatea și evoluția mișcării feministe din România a fost influențată de contextul relațiilor internaționale, precum aderarea României la NATO. Spre exemplu, în 2003 a fost adoptată prima lege pentru prevenirea și combaterea violenței domestice (Legea 217/2003), a fost adoptată Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

După cum am menționat anterior, ca urmare a presiunii organizațiilor neguvernamentale, România a semnat și ratificat Convenția de la Istanbul. Agenda grupărilor ultraconservatoare din România, asemănătoare cu cea europeană, determină o atenție sporită a ONG-urilor pentru drepturile omului. Esențial este să rămânem vigilenți și vigilente, astfel încât să nu pierdem drepturile deja câștigate.  Încercări în acest sens sunt, un exemplu fiind numărul ridicat de spitale publice care refuză să facă avort și care încalcă drepturile reproductive, precum și dreptul la autonomie personală al femeilor.

Ambiție, responsabilitate și devotament sunt cuvintele care mă caracterizează cel mai bine. Am 20 de ani, sunt studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București și fac ceea ce îmi place cel mai mult, scriu. O persoană curioasă, libertină și cu o minte ageră, așa mă pot descrie. Sunt un om care nu se mulțumește cu puțin și pune suflet în tot ceea ce face.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi