femei România

Tu știi ce femei au schimbat România?

"în Dosarul Săptămânii" by

Tu știi ce femei au schimbat România? Femeia a fost mereu considerată sexul frumos, însă slab din fire, cu inegalități prea mari pentru ochii unora dintre bărbații vremurilor. Ea a fost brutalizată, obligată să fie un obiect de porțelan, un lucru de fală, o paradă pentru ochii bolnavi ai mulțimilor. Abia câteva au reușit să se ridice, să își strige tumultul, ca mai apoi sa răzbească în valuri pentru eliberare. Ele erau acele femei ce nu puteau fi dominate, stinse, ce nu doreau a fi uitate.

În România au apărut câteva chipuri cu trăsături line ce au schimbat percepția istoriei față de femei; chipuri neobosite, care deși nu au ajuns sculptate în piatră, au rămas în amintire. Care deși și-au îndeplinit rolurile de femei „supuse”, de mame, surori, soții, au dorit și altceva pentru ele și pentru țară.

Numele ei era Marie, o nepoata a țarului Alexandru al II-lea și a reginei Victoria deopotrivă.

A venit în chip de soție a principelui moștenitor Ferdinand pe teritoriul fostelor Principate la 17 ani, atrăgând prin frumusețe și delicatețe. Nu știa că aici avea să-și găsească liniștea, dar și cele mai mari dureri. La izbucnirea Primului Război Mondial, a ajutat mulțimile de țărani rămași fără speranță, a ținut de veghe celor cu sănătatea șubrezită de valul de holeră si tifos ce a lovit necontrolat frontul si vatra, primind sărutări pe mâinile fără de mânuși, rămânând alături de sufletele ce începuseră a o iubi necondiționat, icoană sfântă. Tot ce a primit în schimbul iubirii sale față de popor a fost moartea mezinului ei, doborât de tifosul care curmase alte sute de destine.

La Marea Unire din anul 1918, figura sa acvilină a devenit emblemă, iar în 1919, la tratativele de la Paris, a participat în chip de supremă întregitoare, într-un loc dominat de fum de trabuc și apă de colonie cu iz greu. A iubit pământurile care la început îi erau atât de străine, iar la una din conferințele ținute în Statele Unite, a spus, probabil cu un surâs molcom – „Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți”. Și-a relatat viața în cartea ei, numită „Povestea vieții mele”, iar la moartea ei, în anul 1938, ogoare întregi au jelit stingerea „mămucii” lor.

De o altă parte a frontului, cu dorința de apărare a patriei arzând precum un rug în suflet, apare chipul asudat și cu obraji plini al Ecaterinei Teodoroiu, „Eroina de la Jiu” .

În raniță purta amintirea fratelui mort, care îi dăduse avântul de a se prezenta în mocirla în care se afundau atâția tineri bărbați, cu armele la purtător, acoperind frica de a muri cu sunetul gloanțelor apărute subit, murdar, cu o lașitate vulgară. Printre piepturile îngroșate de povară, se vedea și pieptul ei plin și talia subțire, sub ploconul de material. Și-a pierdut suflarea cu drapelul în privirea apoasă, lupta dinăuntrul ei învingând-o pe cea asurzitoare, de undeva din jur, pe undeva pe câmpul de la Mărășești, într-o vară plină de năduf din anul 1917. A murit simplu, fără urmă de trufie, înaintând alături de plutonul ei, conducându-i cu însuflețire spre apărarea „Mamei Lor”. A fost una dintre femeile frontului, ce a îmbrățișat talpa grea a bocancilor și stofa jilavă a uniformei.

Numele ei era Martha Bibescu, născută Lahovari.

Undeva departe de bătaia puștilor si de schijelele obuzelor, în urme de dantelă și muselină, între flori și mireasmă de parfum dulceag, rivala-prietenă a Reginei Maria își scria neajunsul și sufletul pe bucăți de hârtie gălbuie. A scris mult, a scris frumos, cu patimă. Prințesa cu inimă aleasă și chip sculptat a cucerit pe mulți, nu numai prin înfățișare, ci și prin intelectul aprig. Odată cu venirea comuniștilor, ea s-a refugiat la Paris, unde a continuat să scrie și să farmece inimi, să schimbe destine și să rupă speranțe. Și-a onorat țara până la final, de undeva de departe, dintr-un apartament comod, de unde a rememorat firul suflării ei.

Toate aceste trei femei și-au lăsat țara să le domine idealurile, speranțele și pașii. Au făcut chip cioplit, aproape păgân din România. Una și-a dat tinerețea, inteligența și viziunea țării, alta trupul tot, iar ultima, cuvintele și amintirea. Chiar dacă jertfa lor nu seamănă una alteia, au rămas stâlpi ai istoriei, ai promisiunii față de o țară furibundă și slăbită. Fiecare a iubit-o în felul ei, modelând-o frumos, ori modelând pe alții pentru ea. Fantomele li s-au culcușit în adâncul canoanelor istoriei, dominând cerul și istorisirile, dar și oamenii ce vor urma să vină.


Autor: Irina Bianca

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi