Mulțam pentru oglindă

Mulțam pentru oglindă, duduiță!

"în Dosarul Săptămânii" by

Citesc de când mă știu. Și tot de când mă știu, nu mi-a prea fost ușor să mă găsesc pe mine între pagini. Cu toate astea, au fost dăți în care am făcut-o. Ceea ce a rămas s-a transformat în romane pe care le recomand mereu pe de o parte, și în cărămizi care au clădit ceea ce sunt azi pe de alta. Și, pentru că din păcate sau din fericire am fost mereu darnică, o să-ți prezint și ție câteva dintre ele.

Olga Deleanu – „La Medeleni”

Dacă i-ai citit numele și ai ridicat din sprâncene, îți dau prima veste bună: gusturile tale literare sunt mișto și sunt mândră de tine.

Revenind, continui prin a spune că atunci când te naști vizibil diferit într-o societate în care ideea de handicap e sinonimă cu o înjurătură folosită mult prea des și uneori mult prea prost sau în care ea devine cărămida unui imens altar de milă și zâmbete spășite, ai tendința să transformi sarcasmul și ironia în niște prieteni foarte buni.

Știi tu… cam ca ăia pe care îi inviți mult prea des la ceai în căsuța ta roz de păpuși. O faci o dată și simți că îți place. Așa că, după un timp, o faci din nou. Și apoi începi să-i cauți peste tot: în oameni, în zâmbete și, mai ales, în cuvintele ce ajung să-ți cadă sub ochi. Pentru că atunci când citești, cartea nu e carte, foile nu sunt foi, iar personajele nu sunt tocmai personaje. Vorbim mai degrabă de niște oameni care au bunăvoința să te invite în casa lor și chiar în sufletele lor pentru o vreme. Și vorbim mereu de niște invitații cât se poate de sincere. Poate mult mai sincere decât multe tipuri de invitați de care vei avea parte în viața reală.

Ok… dacă crezi că ceea ce ai citit mai sus e doar o introducere scrisă cât se poate de profi, nu o să-ți stric bucuria. Și nici nu o să-ți spun că poate din așa-zisa greșeală care, de multe ori, acoperă intenționatul, am avut bunăvoința să-mi descriu copilăria și chiar adolescența. Așa pe scurt.

Ești tentat/ă să crezi că acum m-am schimbat? Cred că e cel mai bine pentru amândoi să rămânem doar la impresie.

Cum spuneam…

Încă din copilărie am căutat pe cineva care să încalce regulile. Și s-o facă bine, fără remușcări. Și să fie la fel când se termină tot. Și crede-mă… singurul loc în care să dau de asta era o lume plină de reguli rigide ce strâmbă din nas la fiecare cap scos ceva mai mult din nisip și care duhnește a parfum de belle epoque. Și totuși, chiar aici am găsit-o.

Ea… Olga Deleanu

Fetița care a primit un frate ce trebuia scuturat mult prea des ca să poată intra într-o lume care nu se plăsmuia din foi îngălbenite, din lacrimi izvorâte din frustrare și din dorința de a fi măcar un pic mai bun decât ieri și nici din cerneala abia uscată.

Olga…

Cea care ar fi schimbat oricând mâna ce tremura sub mănușa de catifea grație atingerii a două buze cu sabia subțire și lungă de scrimă. Și în timp, am învățat și eu s-o fac: să mă bucur pentru ce am acum și pentru ce trăiesc azi și nu pentru ceva ce poate fi dus atât de departe încât să nu mai poată fi cuprins cu privirea la prima pală de vânt.

Și tot de la Olga am învățat că și atunci când toți îți spun că ai primit un caiet, în care să-ți scrii trăirile și viața, care e exact la fel ca al lor, tu ai dreptul să te uiți la al tău. Și să vezi că, de fapt, foile lui sunt ceva mai groase. Sau ceva mai albe. Sau mai lucioase. Poți să iei penița și să tragi o dungă groasă sau subțire taman pe coperta aia ce până mai ieri părea fără cusur. Să te încăpățânezi să scrii pe o foaie și apoi să lași o foaie albă. Să faci exact ce și cum te taie capul.

Îți mai amintești de Game of Thrones? Acolo ai învățat prima dată că nu contează cine ai fost și cum le-ai învârtit. Când vine moartea, ești egal cu tanti Maricica care spărgea semințe în fața blocului și care s-a luat grav de tine pentru nota de bac. Pe lângă asta, tot prin Cele Șapte Regate ai învățat că, atunci când vine doamna cu coasa și te uiți pe propria listă, ar trebui să vezi mai mult „do” decât „don’t”.

Și eu am crezut, știi?

Că tot atunci stăteam lipită de ecranul laptopului și plângeam moartea lui Robb Stark, le învățam pe toate, dar nu. De fapt, când citeam scena aia în care glonțul de pe țeavă străpungea pieptul Olguței iar ea se lăsa moale pe podeaua din lemn, le învățam pe toate. Ți-am dat spoiler și aveai de citit „La Medeleni” pentru română? Scuze.

Iar ție, Olga… mulțumesc! Rămâi același vânt în larguri și aceeași prințesă a lui Moș Gheorghe!

Iar ție… ție ce duduiță ți-a lăsat a ei oglindă pentru o clipă, ca să te vezi în ea și să crești?


Autor: Camelia Alina Popescu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi