atasament evitant

Ce este și cum recunoști tipul de atașament evitant?

"în De simțit/Psihologie & Relații" by

Manifestarea tipului de atașament evitant diferă de la un individ la altul, însă câteva trăsături de bază, inconfundabile, sunt: prețuirea (aproape sfântă) a independenței și a faptului că mereu caută implicarea în relații, dar cu măsură. 

Punctele cheie ale articolului :

  1. Ce este și cum se manifestă tipul de atașament evitant?
  2. 6 (proto)tipuri de persoane cu atașament evitant
  3. Rădăcinile acestui tip de atașament
  4. Bonus: detalii despre teoria atașamentului
  5. Putem să-i ajutăm pe cei care au un stil de atașament evitant?

 

1. Cum se manifestă tipul de atașament evitant?

 Cu toții îi știm: distanți. Urăsc conflictele. Misterioși. În aparență ignoranți, poate chiar aroganți. Ciudat de calmi. Apropiați nouă, dar în același timp la o galaxie distanță.

atasament evitant

 

Oricât de dragi ne-ar fi și indiferent cât de mult am sta în preajma lor, simțim că niciodată nu se vor deschide complet față de noi. Ascultă politicos, îți dau sfaturi, dar (aproape) niciodată nu vorbesc despre ceea ce gândesc cu adevărat.

Preferă să evite chestiunile „prea personale”, eschivând și schimbând centrul atenției, cu deosebită măiestrie, în fața impertinentei tale încercări de a le invada universul emoțional.

Te copleșește liniștea lor. Te ofensează. Îți pui întrebări încărcate cu reproș și frustrare în același timp: își bate joc de mine? Mai ales că răceala aceasta emoțională pare picată de nicăieri, după ce totul părea să decurgă atât de lin.

Pe de altă parte, cu siguranță știi și extrema opusă: prietena care, deși în aparență este extrem de sociabilă și „de treabă”, având un simț al umorului bine-dezvoltat, nu ai nici cea mai mică idee cine este de fapt. Ce insecurități are cu adevărat? E prietenă cu toți, dar, în același timp, cu nimeni.

Indiferent că sunt parteneri romantici sau simpli prieteni, indivizii care manifestă astfel de comportamente sunt, fără nicio urmă de îndoială, destul de dificili.

Mai ales dacă ai încercat să pătrunzi în spatele măștii pe care o afișează în mod regulat.

Dacă și tu cunoști de mai mulți ani o persoană cu un comportament similar, cel mai probabil te-ai obișnuit cu tranziția cald-rece din comportamentul lor, un soi de schimb ciclic vară-iarnă.

Te-ai întrebat și: de ce?

În continuare, vom diseca semnele distinctive ale acestui tip de atașament, alături de câteva „prototipuri” pe care e posibil să le fi remarcat la cei din jurul vostru.

 

2. Semnele unui atașament evitant (avoidant):

atasament evitant

– Manifestarea unei oarecare rigidități emoționale

Suprimarea propriilor emoții (în special cele negative), ca mijloc de apărare împotriva acestora

Iritare și nervozitate când vine vorba de intimitate emoțională din partea celorlați

Intimitatea (mai degrabă emoțională, decât fizică) îi stânjenește, astfel că îi vor menține pe cei apropiați la o distanță „sigură”, considerând – conștient sau inconștient – apropierea o cale de pierdere a autonomiei emoționale.

Nu este receptiv la exprimarea unor chestiuni prea „personale”

– Paradoxal, la nivel interior se află într-un conflict între dorința de apropiere și, în același timp, teama de aceasta, respectiv de a fi răniți

– Nu cer ajutor foarte des, chiar dacă au nevoie

– Concentrați pe realizări exterioare

– Foarte absorbiți de sine

– Nu le plac conflictele

– Într-o relație, nu sunt preocupați de starea emoțională a partenerului

– Pun foarte mare preț pe independența și libertatea lor

– Evită o apropiere fizică excesivă de partener, în schimb îngăduie o apropiere periculoasă pentru cuplu din partea altor femei/bărbați.

 

Conform lui Mark Manson, acest tip de atașament se manifestă diferit de la o persoană la alta, în funcție de situație. Poate fi vorba de tipul care lucrează 80 de ore pe săptămână și se enervează când femeia cu care se întâlnește dorește să-l vadă de mai multe ori în weekend. Sau fata care are zeci de date-uri de-a lungul anilor, cu diverși parteneri, dar în continuare nu vrea „nimic serios”. În cele din urmă, sfârșește prin a-i părăsi atunci când s-a „săturat” de ei.

Cum știi că ești dependent de comportamentul unei persoane cu atașament evitant? Uite aici câteva semnale care ar trebui să te pună pe gânduri. 

În video-ul de mai jos, sunt expuse alte 4 prototipuri:

– Individul suspicios, subtil, care „tace și face”

– Carismaticul sau sufletul petrecerii

– Singuraticul care își petrece timpul cu alți tineri prost-văzuți

– Sportivul cu mulți admiratori, care își concentrează efortul pe rezultate

Când vine vorba de o relație, aceștia mereu își construiesc o strategie de ieși din ea, când la orizont se ivesc diverse angajamente.

 

3. Rădăcinile unui astfel de comportament

atasament evitant

John Bowlby (1907 – 1990), psihanalist britanic, e cel care a dezvoltat, între anii 1950-1960, teoria atașamentului, în urma unor experimente efectuate împreună cu studenții săi.

Pe scurt, pentru a studia atașamentul părinte-copil, sugarii în vârstă de 12 luni și părinții lor au fost aduși în laborator și, în mod sistematic, separați și reuniți unul de altul.

Concluziile sunt deosebit de interesante:

1) Majoritatea copiilor (adică aproximativ 60%) se comportă conform ulterior dezvoltatei teorii „normative” a lui Bowlby. Ei devin supărați atunci când părintele părăsește camera, dar, când se întoarce, ei caută activ părintele și sunt ușor mângâiați de acesta. Copiii care prezintă acest tip de comportament sunt adesea numiți „siguri” (secure).


2) Alți copii (aproximativ 20% sau mai puțin) sunt inițial stânjeniți, și, după separare, devin extrem de necăjiți. Important este că, atunci când sunt reuniți cu părinții, acești copii suferă și, de multe ori, prezintă comportamente conflictuale care sugerează că vor să fie mângâiați, dar și că vor să „pedepsească” părintele pentru că a plecat. Acești copii au un tipar de atașament „anxios” (anxious).


 3) Al treilea model de atașament a fost descoperit de Mary Ainsworth și colegii ei, fiind numit evitant (avoidant). Copiii ignorați (aproximativ 20%) nu par prea afectați de despărțire și, la reuniune, evită activ să caute contactul cu părintele lor, întorcându-și uneori atenția asupra jucăriilor de pe podeaua laboratorului.


Mergând mai departe, acest tip de atașament (3), de regulă, se formează în prezența unor părinți rigizi din punct de vedere emoțional, detașați sau insensibili la acțiunile copiilor lor.

Astfel, comportamentul copilului va fi același atât în prezența părinților, cât și în absența lor – unul distant din punct de vedere emoțional. Calmi în aparență, totuși la nivel fiziologic, manifestă semne de anxietate, caracterizate printr-un ritm cardiac accelerat.

Deci, rezultă din abandonul parțial, în momentele cruciale ale copilăriei, când individul se află într-o postură de vulnerabilitate, lipsit fiind de apărare.

Ca răspuns al unei dezamăgiri totale, primordiale chiar, își consolidează universul hipersensibil, dezvoltându-și cu timpul, o expresie rezervată din punct de vedere social-emoțional. Sunt distanți și înclinați să pună ziduri – nu pentru că sunt insensibili sau nepăsători, ci pentru că sentimentul căldurii și empatiei le provoacă o spaimă de nedescris. Necunoscută. Ca și consecință, se simt „sufocați” atunci când cei din jur încearcă să se apropie mai mult decât le este permis, de zona emoțională a acestor indivizi.

 Așadar, inevitabil își vor eroda șansele unei intimități depline, autentice, tocmai pentru că se aflau în lipsa ei momentele cruciale; ca adulți, nu încearcă decât să își demonstreze, cu fiecare ocazie, că sentimentele de afecțiune venite din partea celor din jurul lor nu pot fi reale și că, de fapt, validarea vine prin retrăirea vicioasă a stărilor de apatie interioară din copilărie.

 

4. Teoria atașamentului

 

Teoria atașamentului a fost dezvoltată inițial de John Bowlby (1907 – 1990), un psihanalist britanic care încerca să înțeleagă suferința intensă trăită de sugarii despărțiți de părinții lor.

Bowlby a observat că sugarii separați reacționează violent (de exemplu, plângând, agățându-se, căutând frenetic) pentru a preveni ruptura de părinții lor sau pentru a restabili apropierea de un părinte dispărut.

În momentul apariției studiilor lui Bowlby, psihanaliștii au menționat că aceste expresii erau manifestări ale unor mecanisme de apărare imature care operau pentru a reprima durerea emoțională a celui mic. Dar Bowlby a remarcat că astfel de expresii sunt comune în rândul multor specii de mamifere. De asemenea, a speculat că aceste comportamente pot servi ca o funcție evolutivă.

 

5. Putem să-i ajutăm pe cei care au un stil de atașament distant?

Studiile se bat cap în cap – unele spun că putem să ne schimbăm stilul de atașament; că e ușor și se poate realiza rapid. Altele, în schimb, recunosc că nu ar fi atât de simplu și că necesită multă energie și… Răbdare.

Până la urmă, putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru, cu condiția ca și ei să își dorească ei acest lucru – oricât de clișeic ar suna.

Într-un final, amintiți-vă că aveți de-a face cu niște persoane care percep vulnerabilitatea ca fiind înfricoșătoare și că, la cel mai mic semn de intruziune al spațiului lor emoțional, vor contra-reacționa, distanțându-se.

 




Mai multe resurse, dacă te pasionează subiectul:

Video:

Cărți:

Articole:

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi