Versuri
Versuri

Am cunoscut pe căi bătătorite umilința,
Purtând în suflet un talisman, suferința,
De atunci ea mă îndeamnă spre artă,
Să îmi aleg o viață oarbă, o soartă.

Am încetat să mai fiu cine eram:
Prizonier în povești nemuritoare,
Ce în suflet cu sânge le însemnam
Și-n gând trăiam emoții trădătoare.

Nu mi-e frică de zări întortocheate,
Nici chiar de țărmurile lor obscure,
Aud gândurile tăcut înfumurate,
Mă sfâșie-n timpan zgomote dure.

Mă-nec în griji, în frici și-n vise,
Trăiesc vieți ce încă n-au existat
Și-mi curg pe-obraz lacrimi interzise
Ale unui trecut, ce și azi, nu m-a uitat.

Exist-un limbaj, dincolo de cuvinte,
Mai presus de emoțiile-mi difuze,
Obsesia să-l aflu, o port în oseminte,
Nici sfinții n-au puterea să m-acuze.

Când picioarele mi-au obosit
Cu inima și gândul am zburat,
Fericirea prin lume am găsit
Într-un bob de nisip sfărâmat.

La urma urmei, ce e fericirea?
Dacă nu al sentimentelor balet,
Când e asemuită cu iubirea,
Nu de trup, ci cea de suflet…

Și de somnul nu-mi oferă tihnă,
Sufletul îmi este cel ce-a obosit
Căci vrea să fure a inimii odihnă,
Ultima clipă, în final, va fi sosit…

Mi-e frică visul să-mi îndeplinesc
Căci n-am pentru ce să mai trăiesc,
Printre oameni cruzi, singur am căzut
Încerc să mă cunosc, m-am pierdut.

Singur îs în viața-mi adesea zdruncinată
Când tristețea capul iar mi-l apleacă,
Iar gândul că voi fi fericit vreodată
Mă bântuie în oseminte, mă seacă!

Trăit-am a trăi vieți ce nu s-au vrut trăite
Când ochii mei au plâns după o ea
Ne-am despărțit în lacrimi și cuvinte:
,,Atât a fost, nu ne vom mai revedea”.

Adesea mă cuprinde singurătatea,
O simt în carne, în oase, ce chin, ce jale,
Nu vreau să fiu frate cu eternitatea,
Te rog, uită-mă iar în brațele tale.

Sunt un simplu suflet, trecător prin vreme,
Trăiesc puțin în timp, și poate cu folos,
Căci las în urmă-mi un nume și poeme,
De ce să mai fiu trist, când pot trăi frumos?