natură

Revoluție în natură

"în Poezie și literatură" by

Mici lumini ascuțite crapă cerul înnegurat, tunetele răbufnesc pe fundal și oferă scenei un aer sinistru.

Natură. Oamenii ies în stradă și strigă, scandează pentru reformare, dar nimeni nu-i aude. Totu-i mort – voci, gândiri, sisteme – și lumea așteaptă o minune. Ploaia se alătură și ea, împrăștiindu-și peste tot în jur lacrimile de furie. Și ea ar pleca, de n-ar fi purtată de vânt. Picături, sau lacrimi, toate șiroaie de perle cristaline, se rostogolesc pe geamul rece și lasă dâre slabe ce se șterg rapid; la fel ca toate cuvintele ce au fost rostite afară de mulțime.

Un alt rând de voci groase răsună pe străzile închise și un rând de tunete se revarsă peste casă albă, spărgând perdeaua de oameni în două grupări. Dar aceștia se reunesc, își aduc aminte de țelurile comune pe care le au. Timpul parcă se oprește cu o străfulgerare, dar asta nu-i oprește pe oameni din a continua această luptă.

Nu sunt acolo cu ei, mă aflu în fața unui geam și privesc ceea ce se întâmplă, dar și ce e în spate.

Privesc oamenii care doresc schimbări, dar nu fac nimic; doar protestează. Privesc oamenii care pleacă fără să se uite în urmă și, totuși, spun că țara are potențial. Privesc grămada asta din care mult prea puțini au încercat să facă chiar ei schimbarea, nu să strige după ea. Și apoi privesc pădurea aia de acolo din spate și munții încă pudrați cu zăpadă și mă gândesc.

Mă gândesc la tot peisajul ăsta de poveste, care a fost scris în atâtea povești și, totuși, pentru mulți dintre noi, nu e de ajuns. Încă îl vedem ca pe un nimic în comparație cu ce e peste linia aceea convențională dintre noi și celelalte state. Dar ăsta e locul scris în mari versuri de importanți poeți care ne-au făcut una cu codrul sau au pictat tablouri pastelate în cuvinte. Sunt locuri neatinse, sunt păduri stinse. Le auzi frunzișu’ cum mai geme de durere uneori, pentru că sunt distruse de restul pentru nişte hârtii verzi, în alte ţări; bucăţi de lemn curbate de vânt, tăiate, rupte şi furate. Locul ăla unde o căprioară creştea doi pui de om cu stele-n frunte nu mai e – a dispărut; cum s-a întâmplat cu oamenii care credeau în potențialul acestei bucăți de pământ cu formă de pește.

Auzi îndurarea acestor bețe când vezi în ce s-au transformat de fapt; ferstre încadrate de rame vopsite în alb cu amprente de măsuri și degete tapetează zidurile de culori vii.

Ușile sunt vechi, din lemn și vopsite-n alb. Au balamale neunse de ani, care scârțâie la cea mai mică bătaie a vântului, iar scările sunt cimentate și rigide, cu balustrade lăcuite și nu prea sigure. Ele încearcă să confere clădirii un aer de siguranță, dar e mai mult unul de penitenciar părăsit și renovat pentru oamenii cu cerințe speciale. Vezi și gratii vopsite, din fier, în formă de flori sau simple. Ei spun ca sunt primitoare, noi spunem că nu-i de ajuns cum s-au împărțit responsabilitățile. Lambriuri negre și neîngrijite, bucăți de faianță spartă pe alocuri, prize ușor fumegânde, „nepericuloase”; e un aer de dezinteres față de ceea ce contează cu adevărat.

Nu, nu este un penitenciar; este reîncarnarea naturii pe care am distrus-o în instituțiile de aici: școli, spitale, monumente.

Chiar și așa, acestea tot au rămas locurile unei copilării pe cinste, unde iarna ne-o petreceam pe uliță și vara la furat de cireșe. Chiar și așa, ne aduc aminte de gârlă și de căpițele cu fân, de drumul lung până la livadă. Chiar și așa, continuăm să credem că am avea un viitor aici, exact ca atunci când eram mici.

Nu e un regret că toate astea au dispărut, ci, că niciodată, niciunul din noi nu le-a prețuit așa cum a trebuit, pentru că ele erau adevărate comori. Oamenii nu mai ies în stradă, au plecat acasă; și-au dat seama că e prea târziu și totul e zadarnic. Așa a început totul. Și la fel s-a și sfârșit. Țara mea nu e spațiul ăla perfect dintre niște stânci, o apă și un râu mare, nici pe departe n-are treabă cu perfecțiunea (sau ordinea), dar când te uiți la zonele-i verzi și neatinse de om îți dai seama că Mama Natură nu e nimic pe lângă aceasta.

Tudose Maria Adela are 18 ani și a făcut balet de performanță timp de 12 ani. A început să scrie la vârsta de 7 ani, compunând poezii pentru aniversările mamei și bunicii ei. În timp, a renunțat la a mai scrie poezii și a început să scrie proza (în special descrieri de natură). A primit premii distincte pentru lucrările sale, câteva fiind publicate („Corpuri efemere” – editura MLR, „Fata din oglindă” – editura TracusArte). Totuși, poezia este locul în care se retrage pentru a-și mărturisi sentimentele, iar filosofia, pentru a evada din viața zilnică.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

cerneală de gânduri

Cerneală de gânduri

„Și curcubeul îl văd doar în palme, După ce-mi șterg norii din priviri,”
Sevraj

Sevraj

„Pieptul ți-e închis, privirea ți-e senină, Zâmbet de lumină spre corpurile vii, Iubire într-o
Ecouri materne.

Ecouri materne

„În decursul acestei dimineți, femeia care acum 32 de ani își ucisese
În mijlocul haosului

În mijlocul haosului

„Poate soarele arde prea tare, poate sunt eu prea sensibil sau poate...”
Derulează înapoi