Omul e colb

Omul e colb

"în Poezie și literatură/Păreri și opinii" by

Omul din Colb e făurit și în Colb se întoarce alene când nu îl mai poartă nebuna suflare. Omul e dar, omul e ghinion și cumpănă de gând pestriț. Omul e Colb și Păcat. 

Născut din tălmăcire, din prafuri și coastă, a avut iluzia îndestulării, a unei foamete oprite de nesațul altora.

La umbra arborelui celui cu două fețe, a învățat rușine, a gustat sfârșit și căzut dintre lumini, a ajuns a lua forme mincinoase, patetice și frugale, uitând tot ce îl invățaseră Mai Marii, comițând atrocitate vulgară. Omul, cu chip animalic, bestial, ucide pe alții spre a se asemui cu un Sfânt al Durerii, spre a plânge fals greșeala și a se asupri pe nedrept, înfăptuind acerbă smintire.

Omul, cu chip feciorelnic, își sădește rodul și asmute sapa asupra propriului Pămănt, transformând munca în opintire beteagă. 

Prins într-un cerc ce nu-și ajunge sfârșitul, se mulcomește în așteptare și își începe ciudat hora, ca mai apoi să abată blagosloviri asupra călușarilor ce-și urlă fala, înnebunind juna mulțime de focuri încinse în spirite. 

Prins într-o lume fără de chip de Tată, își cioplește singur falsul și așteaptă căderea pedepsei ce-i va zbuciuma odoarele milostive, așteaptă un motiv pentru a-și rânji colții și a mușca credința, spre a învinui Universul. 

Iar în noua cădere, va aminti de Adamul ce și-a retras ochii dinspre femeia ce i-a fost sortită de Cel ce a Creat, dinspre femeia care a atras urgie, mușcând dintr-o poamă fierbinte de patimi, ce i-a uns alba bărbie precum un botez necurat, care a ascultat limba celui ce tainic și-a lepădat pielea, veșmânt usturător ce-l ispășea de oameni. Iar ambii au căzut și au făcut umbră Colbului și Coastei, rămânând miei nepăscuți și neunși de mir și aghiesme, făcând roade ce anemic au ajuns dușmance, sfârșind în luptă necurată. 

Căci cu adevărat, Omul a fost creat sub forma unei cetăți de atroce durere și vise ce au rămas drept o dovadă a spulberării altora, apărând prin dorință și prin chinuri, prin trândăvie și prin munci sporadic consumate de cei dinainte.

A fost creat, îngenuncheat și înjunghiat de propria-i ființă păcătoasă și dătătoare de molimi ce au pustiit meleag, leneș și nepregătit. 

Acum, se tocmește în nepăsare și înclină spre a ucide zborul păsării ce-i stă drept soră și leoaicei, ce-i în chip de ibovnică, așezându-le cu falsitate la căpătâiul ce se milogește spre a se întinde și mai tare. Căci a uitat de unde I s-a ivit ființa și de unde a prins lumina zilei și a nopții în primele-i zile, pomelnic al desfătării ce-a trăit printre spini dumnezeiești și printre rodii și plăceri, dar fără de trup, draconică armură ce acum îi uzurpă libertatea. 

Omul e făurit din Colb și în Colb se întoarce alene când nu își mai poartă nebuna suflare.

Va simți cum își arde din străfunduri trufia și cum îl nenorocește și mai spasmotic neputința trădată și disperarea ce-i sfâșie obrazul. Va repeta căderea strămoșească, căci fără de îndrumare, a devenit o Eva, ce a mușcat din Poftă, Îmbuibare, Lăcomie, Apatie, Invidie , Furie și Mândrie, haine ce strâng carnea și ațâță. 

Căci omul Colb e și în Colb se întoarce. Și toate, prin ochii mei orbiți de neajunsuri, sunt cumva îngenuncheate și plăsmuite anume să îmi pară mult prea adânci, căci până la ultimele mele vinișoare de tărie, se află numai cioburi ce vor să taie, să eradieze sintagme, să înlocuiască întregul nefiresc, acest nefiresc uman, ce îmi face în ciudă semne și mă acrește. Făcându-ne falși duhovnici și închipuiri, ne-ncetinim avântul și viața, iar darul ăsta primit în voie la nașterea din țărână e un prim și un ultim dar în adevăr adevărat.

Și ce e viața ? Un amalgam ciudat, cu o conștiință ce zăvorește , cu întinse cărări pe care nu le străbate poporul crucificat în pași egali, pe care nu le zărește Cesarul tot timpul.

 E ciudată doina care nu-și găsește liniște strămoșească, care izbăvește abia la final cu șoaptele, blestematele șoapte. 

E ciudat a-mi găsi liniște, a-mi culca cu ușurință obrazul și geana, spre a putea răsturna rău și face bine din el, spre a zări cum alții pot doar să viseze la mai bune aripi și la mai stridente voci cu care să-și nenorocească dorul și să-și zbiere căderea. 

Nu sunt însă fecioară de piatră, ci doar o forță atent înlănțuită într-un corp ce mi se pare diform dar perfect, construit din pietre de moară ireale și prost așezate, numai spre a vedea eu enormitatea greșelii biblice.

Căci omul pe această taină e fondat și încearcă a ajunge undeva prin luptele lui seculare care însă durează cât timpul pe care îl are ființa printre locurile astea create din neant și din miere și din suspine. 

Dar omul nu are cu adevărat timp și nici nu va ajunge să aibă, căci drumul e lung și cântul se termină repede, iar robul așa zis divin se sfârșește și el, devenind țărână, trăgând la țărână, inspirând însă foc, spre a se face iar și iar lut din care cei mari să creioneze ce doresc: un imperiu, un munte, un templu ori un simplu deceniu , ca să ni-l mai îndese în orologiu și în spinare, să ne fie sacul mai greu. 

E ciudat amalgamul ce conștiința zăvorește, ce are cărări de smoală ori cărări de mângâiere și grijă pentru fiecare.

E ciudată suferința, cu focul din furnale și din limpezimile infernale pe care le naște și le încearcă cu limba, omul care suferă în noapte și încearcă a împinge umanul spre eliberare , să-i pară lui Infernul mai Infern.

Cu candela, cu surâsul și cu micile cărări arate. Cu dimineți ce urlă, sălbatice și goale în lumini astrale, dănțuind anemic și fudul, săvârșind nerozii în timp ce păsări se cunună-n răsărit, gureșe.

E o grație în rușinea asta, în râsul ce cutreieră poteci smintite, de undeva din depărtări și ceață lată, creață în mijlociri, prin dor ce seacă ochi și priviri ce ajung a se pierde după dragoste, prin dănțuiri fruntașe și piepturi ce zbiară fală umană. 

Căci umanul o fericește atâta pe suflare, umanul cu pocalul plin ce dă a se revărsa, deși cu păcate blestemat, numite după chipuri ce ne pasc.

După legende ce nu vor a mai închide pleoape betege de etate și frici, după guri ce au strâmbat propovăduind anume și război și pace și groază si lumini.

Umanul cu suflet febril, alăturea sfârtecat de altele. Umanul ce supune, ce crede cu înfocare în ideal și patimi strămoșești, dar încă nu știe a-și alege pure adevăruri, căzând ca pradă joasă și tăcută. 

Căci viața aduce și sfarmă, deși nu vrea acestea.

Autor: Irina Bianca Popescu


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi