Rețetă cum să-ți gătești anxietatea din ingredientele altora

Rețetă: cum să-ți gătești anxietatea din ingredientele altora

"în Poezie și literatură" by

Îi simt degetele alunecând ușor pe brațul meu, de parcă un suflu de-al lui ar fi în stare să mă prefacă în pulbere și să mă zboare undeva departe. Încep să aud din ce în ce mai încet tot ceea ce se întâmplă în jur și, cu ochii închiși, mă îndrept într-acolo unde simt că e, dorind să îl sărut și să îl alint. Lumea pare că se oprește în momentele astea, iar eu sunt mai mult ca sigură că, dacă ar exista posibilitatea, aș face tot ce ar fi nevoie pentru a rămâne suspendată undeva în universul ăsta. Suspendată în spațiu și timp, într-o liniște absolută și în calmul pe care mi-am dorit să îl cunosc toată viața.

Vocea unui jurnalist plictisit îmi sparge peretele de sticlă:

– Trei persoane au fost ucise astăzi într-un atac armat, în Londra. Conform surselor noastre, atacatorul a fost prins chiar înainte de a se sinucide cu aceeași armă cu care a luat viețile unor oameni nevinovați.

Și ochii minții mele se deschid larg, iar eu cuprind cu ei toate viețile care au fost înainte de a mea și tot ceea ce ar putea sau nu să mai fie după aceea.

Alți oameni nevinovați care au dispărut înainte să-și dea seama măcar ce se întâmplă. Că e ultima dată când mai pot ține ochii deschiși, ultima dată când mai pot vedea ceva mișcându-se în jurul lor… Că aseară a fost ultima dată când au vorbit cu părinții, iar azi-dimineață ultima dată când și-au sărutat soțul sau soția sau copiii sau orice altă persoană care acum o să dispere pentru că nu își imagina lumea fără ei.

– Vrei să închid televizorul? mă întreabă el, după ce probabil a simțit cum m-am deconectat și am ajuns într-un cu totul alt univers imaginat de creierașul meu.
– Scuze… Da, poți să-l închizi.

Îmi modelez rapid chipul astfel încât să-i arate un zâmbet, mai șlefuiesc un pic pe la ochi… trebuie să par cât mai aproape de el și de ceea ce simțeam acum câteva minute. Iar apoi încep un joc în care îmi dovedesc cât de bine pot să-mi țin gândurile undeva ascunse prin minte, în timp ce îmbrățișez și zâmbesc și spun cât de mult iubesc. Uneori nu e chiar atât de greu, pentru că, deși creierul meu împinge undeva după o ușă toate grijile care apar instant, îmi dau seama că trebuie să creez o degajare direct proporțională cu rezistența pe care ele o opun.

Și uite așa, în mintea mea se derulează un film cu incendii, cutremure, oameni țipând și rude plângând… iar buzele mele conturează cel mai dulce zâmbet pe care îl pot oferi.


Imaginile valsează pe ecranul telefonului, în ritm mai alert sau mai calm, în funcție de culori, de text, de emoția esențială pe care fiecare din ele mi-o stârnește. Peste mesajele motivaționale trec destul de repede, dar știrile mă fac să mai zăbovesc puțin. Le consum dimineața, la prânz și seara, ca și cum viața mea banală este o anemie pe care o pot trata doar umplându-mi secundele de respiro cu ceea ce li se întâmplă celorlalți.

Foamea de nou a ajuns să mă stăpânească fără ca eu să-mi dau seama, iar pe măsură ce îi observ pe cei din jurul meu, văd că obiceiul acesta pare să se transforme într-o adevărată epidemie. Viețile noastre ajung uneori să se desfășoare în plan secund: sarcinile de la serviciu sau temele pentru facultate au ajuns, în ultima vreme, să fie lucrurile pe care le fac până când mă pot recompensa iarăși cu câteva minute de poze cu pisici, cafele cu urări de „bună dimineața” sau știri despre accidente și atacuri. Lucruri pozitive și negative care se întrepătrund, uneori fiind imposibil să mai simți vreo emoție fiindcă treci prea repede la un zâmbet la un fior de teamă. Și, cu toate acestea, la final mă simt „la curent cu lumea”.

Scenariul ăsta sună mai mult sau mai puțin cunoscut, dar partea pe care nu toți o experimentează e implicarea emoțională de după expunere.

Fiecare reportaj despre moarte, fiecare poză cu alți copii izgoniți din țara lor de război sunt prinse în creierul meu cu piuneze colorate, iar apoi înoată ușor către suprafață. Așa se face că, în mijlocul unei zile normale de muncă, încep să respir sacadat și nu mai pot controla niciuna dintre deciziile pe care corpul și mintea mea le iau. Nu pot opri teama care se urcă asemenea unei iedere către creier, șoptindu-mi în fiecare secundă toate necazurile pe care lumea le vede. Cu cât mă străduiesc mai tare, cu atât simt mai ascuțit emoțiile care pun stăpânire pe mine și aproape că încep și eu să cred că ceva mi se va întâmpla astăzi pe drum spre casă.

Dar nimic nu se întâmplă. Trec pragul în siguranță încă o dată, respir ușurată și încerc apoi să îi îndepărtez pe toți necunoscuții din mintea mea (așa cum mi s-a spus de nenumărate ori să o fac) și să îmi văd liniștită de propria viață.

Alerg în jos, pe scările de la metrou, grăbită să mă arunc în vagonul care încă nu și-a închis ușile. Eu, și încă vreo trei-patru persoane răsfirate de-a lungul scărilor, dând nas în nas și geantă în față cu bieții oamenii care vor să urce la suprafață. Ca în fiecare dimineață, în jurul orei opt și cincisprezece minute, mă condensez pe cât posibil între fata cu glugă și privire pierdută, doamna Stela, vecina mea de stradă, și un tânăr pe care nu l-am mai văzut până acum, dar care sigur e foarte ambițios. Doar de când am urcat eu, a pierdut deja două vieți la Candy Crush, iar acum o irosește pe a treia.

Lumea din jur îmi sufocă mai degrabă gândurile decât corpul, dat fiind că nu mă pot concentra la nimic din cauza zgomotelor și a aglomerației.

Trecem de câteva stații rapid – ca în orice altă dimineață – iar apoi metroul se oprește brusc și ne aranjează cât de cât unii într-alții. O mână de bunicuță atârnată mai cu forță de bara de lângă scaun, un picior de elev de liceu mai lipit de ghiozdan decât mai devreme, o cască audio mai pe jos decât era acum un minut… Totul așa cum se întâmplă de obicei.

În afară de faptul că trec un minut, un minut și jumătate, cinci deja cred și eu habar nu am ce se întâmplă cu noi pentru că inima începe să îmi bată mai repede și am senzația că mi se înmoaie picioarele și mă uit fără să înțeleg nimic la cei din jur și ei se uită la fel la mine și e fix ca în știrea pe care am văzut-o dimineață
Când cincizeci de oameni au murit într-un oraș din India, în urma unui atac la metrou. Atacul a fost organizat de o grupare teroristă. Unul dintre membrii acesteia l-a agresat pe conductor și a oprit, apoi, trenul între stații. Între timp, câțiva dintre colegii săi au dat startul atacului sinucigaș, declanșând mai multe grenade încărcate cu gaze toxice. Călătorii nu au avut nicio șansă.

Mi se înmoaie picioarele, urechile încep să îmi vâjăie, am o senzație puternică de vomă, iar inima clar a luat-o din loc fără să se mai oprească… și deodată încep să văd totul în ceață, iar singurul gând care mai urlă de undeva din fundul sufletului meu e că mama o să se panicheze când o să audă ce ni s-a întâmplat.

Pentru că eu nu îmi aparțin doar mie. Ci și ei. Și tatei. Și prietenului meu. Poate puțin chiar și doamnei de la anticariatul de la colț. Tuturor celor care vor suferi după mine.

Încă pot să gândesc. Nu îmi dau seama dacă mai trăiesc sau nu, dar faptul că încep să aud sunete din ce în ce mai clare în jurul meu pare a fi un semn că linia pe care am încercat să o trag mai devreme la finalul vieții nu prea mi-a ieșit clară. Creionul nu mai lăsa urme, cred, iar cineva s-a oferit să mi-l ascută și să o pot lua de la capăt. Probabil nu terminasem lista și mai am ceva de lucru.

– Dacă mă poți auzi, mișcă-ți mâna, a rostit cineva lângă mine.

M-am străduit să deschid pleoapele pe care le simțeam lipite (m-a străbătut, parcă, un pic din panica pe care am simțit-o când am făcut prima dată conjunctivită și am crezut că nu o să mai văd niciodată), iar apoi am început să disting ușor silueta care îmi vorbea.

– Nu te îngrijora, totul este în regulă. Ai avut un atac de panică, dar acum nu ești singură.

Autor: Anca-Maria Ion


Acest text a fost premiat în cadrul concursului de poezie și proză, ediția I, organizat de revista POV21 în mai și iunie 2020.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi