#smileoutofthecloset

#smileoutofthecloset – „Nu sunt cu nimic diferit față de restul”

"în Texte" by

Disclaimer: articolul acesta face parte din proiectul Smile out inițiat de POV21, Accept, Consiliul Național al Elevilor și Festivalul Super. #smileoutofthecloset

Vreau să scriu despre mine pentru că poate i-ar ajuta pe alții. Consider că dacă prin povestea mea pot ajuta pe alții, mă ajut pe mine. Povestea mea a început de când eram mic. Știam că-mi plac băieții. Într-un fel, mereu am știut-o, dar nu am realizat decât până în vara din a 6-a. Știți voi, pubertatea, chestii.

Am avut un profesor de engleză care era foarte drăguț. Încă-mi aduc aminte că aveam în generală niște colegi mai bully, iar el le lua apărarea fetelor când ăștia erau țărani. Ca să înțelegeți, am învățat la o școală generală rurală. Nu vreau să pun etichete, cu atât mai mult cu cât vreau să scap de una: aceea de a fi judecat doar pentru faptul că ești gay, sau lesbi, sau bi, sau trans, sau ce ești cu adevărat. A început să-mi placă de el mult. Atunci am realizat ce orientare sexuală am. Niciodată nu am vrut să mă fac str8. Unii gay au tendința asta, să nege. Eu n-am făcut-o. Mereu am simțit că sunt un om ca toți ceilalți.

Știam că mediul nu este unul favorabil pentru un coming out. Am ajuns în clasa a 7-a, iar profesorul de engleză a plecat. În schimb a venit Anca, una dintre cele mai cool profe ever. Eram în clasa a 8-a când aveam o temă pentru vacanța de iarnă: un email în care să spui de ce îți place o carte, aducând două argumente. Știam că Anca m-ar fi înțeles, m-ar fi sprijinit. I-am trimis tema despre Maurice, o carte despre iubirea a doi studenți Cambridge gay. Până să înceapă școala, nu am primit un răspuns (m-am simțit foarte anxios la prima revedere). M-a întrebat dacă am primit răspunsul. Clar, i-am zis că nu. Deci era un răspuns. Ulterior, mi l-a trimis din nou. Mă susținea. A fost primul profesor care mi-a spus că normal să fiu așa. M-a îmbrățișat în cuvinte. Încă mai am email-ul ăla. E cu steluță.

Părinții mei sunt religioși, mai ales maică-mea. Nu i-aș putea spune vreodată că-mi plac băieții. Cred că i-aș răni inima. Lucrurile devin mai complicate când ai o mamă schizofrenică. Ceea ce am eu. Îmi iubesc mama, doar că… uneori cred că nu m-ar mai iubi dacă ar ști că-mi plac băieții.

Cea mai mare dramă a mea, legată de faptul că sunt gay, nu e faptul că oamenii judecă; vreau ca părinții mei să mă accepte așa cum sunt. Am impresia că tata m-ar înțelege, doar că a trecut prin multe. Mă doare când mă gândesc la faptul că a cărat o familie întreagă cu o soție bolnavă. Simt că aș fi o dezamăgire a vieții lui. Deși lumea poate fi foarte shitty, mă gândesc la faptul că tata n-a lăsat-o pe mama când a aflat că e schizofrenică. Familia mea a trecut prin multe chestii.

Vreau să vină o zi în care să merg cu gagiul meu la tata și să-i spun Tată, îl iubesc așa cum ai iubit-o și-o iubești pe mama. La începutul liceului, eram foarte anxios, foarte weirdo. Nu știam ce colegi voi avea și cum vor fi. Îmi era teamă să fiu respins de colegi. Totuși, am avut norocul să am colegi care mă susțin, așa cum sunt. Alex, Mircea, n-am să uit niciodată cât de primitori ați fost cu mine.

Spre deosebire de alții, nu am avut parte de bullying la nivel high. Mereu am fost cine sunt. Mereu am considerat că faptul că sunt homosexual nu mă definește ca și persoană. Nu sunt cu nimic diferit față de restul. Mi-a luat un timp să realizez cât de spurcată de lume este comunitatea LGBT, dar mi-a luat și mai mult timp să realizez cât de norocos sunt să am prietenii lângă mine.

Nu cer să fiu înțeles, cer să fiu agreat. Anca mi-a spus că și-a educat copilul încă de la 4 ani: i-a spus că sunt băieței cărora le plac fetițele, sau cărora le plac băiețeii, sau poate fetițe care plac alte fetițe. Încă sper că într-o zi, voi putea să merg pe stradă, de mână cu un vulpiț pe care am să-l îmblânzesc (cuz sunt Micul Prinț), fără frica de a fi judecat.

Până la urmă, nu ar trebui să ne diferențieze pe cine placem sau ce avem în pantaloni. Suntem oameni, hunting for love. Sunt mândru de mine, așa cum sunt, chiar dacă viața unui membru LGBT este grea în România. Într-o zi, voi putea fi eu… Am ales ca acest articol să fie anonim nu pentru faptul că nu vreau să știe lumea că sunt gay, doar că mi-ar îngreuna viața de adolescent pe care o am. Nu sunt singur. Niciodată nu am fost.

Citește chiar aici mărturisirea unei alte persoane din comunitatea LGBTQ+!

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*